Horia Vicenţiu Pătraşcu: Ziua lui Iov
Atât omul religios, cât şi omul de ştiinţă cred, în Europa, în Logos şi, deci, în legi. Legi ale lui Dumnezeu sau legi fizice – ambele presupun credinţa în existenţa unei raţiuni în materia şi viaţa ce ne înconjoară. Lumea este făurită după chipul şi asemănarea propriei raţiuni şi, deci, o putem înţelege şi mai ales putem opera, acţiona asupra ei.
Ca orice altă obsesie, discernământul corespunde suferinţei unei privări originare… Supracompensare a unei absenţe – întreaga religie occidentală a deciziei şi a hotărârii derivă din negarea subreptice a 
dizabilităţii noastre fundamentale. Căci viaţa – în întreg şi în parte – este, în mod evident, rezultatul unei, unor nehotărâri…
Suntem deopotrivă ataşaţi de izvorul suferinţei noastre, iubim prima noastră durere… o considerăm etalon pentru tot ceea ce trebuie să fie. Şi dacă o negăm, o facem numai ca să fim mai aproape de ea. Trauma originară a facticităţii ne îmboldeşte să elogiem „cunoştinţa de cauză”, „deplinătatea facultăţilor mintale” şi să ne pierdem capul în faţa oricărui om hotărât. Rostirea apăsată a unei sentinţe îndepărtează orice îndoială asupra temeiurilor ei, iată prima regulă retorică însuşită de judecători şi de înţelepţi. Marii dictatori o ştiu şi o aplică mai bine decât toţi; fascinaţia exercitată de ei asupra mulţimii hipnotizate se datorează slăbiciunii acesteia pentru mâna forte – consecinţă clară, evidentă, conform logicii ei sentimentale, a unei misterioase atotştiinţe, a unei tainice iniţieri. Pentru noi, Dumnezeu este, în primul rând, supremul Judecător, Atotştiutorul, Cel-fără-de-Greşeală, atotputernicul-ce-nu-poate-greşi!
Cu toate acestea ştim că fără inerţie, ne-ar fi imposibil să hotărâm zilnic să o luăm de la capăt. Dacă Dumnezeu nu ar fi înscris-o în sâmburele creaţiei, aceasta s-ar fi reîntors instantaneu în neantul premergător. Tendinţa oricărui existent de a-şi prelungi starea de existenţă la infinit, cum o defineşte Spinoza, singurul filosof care a avut geniul de a face din inerţie principiul lumii, clarifică întru totul de ce marile hotărâri ne par acte de o barbarie incompatibilă cu natura umană, menită să amâne… până în ultima clipă.
Faptul că o crimă este agravată de circumstanţa premeditării – indică în ce măsură detestăm, în ascuns, orice tăietură în indeterminatul vieţii şi al morţii. Îngăduitori cu orice nelegiuire a impulsului şi a momentului, suntem de neîmpăcat când e vorba de sângele vărsat în urma unui plan. Toate intenţiile, nu doar cele rele, ci – mai ales – cele bune pavează drumul către iad… Inspiraţia, talentul sau geniul – roade ale hazardului şi neprevăzutului – trasează graniţa dintre artă şi meşteşug, dintre operă şi „meserie”. Graţia însăşi o adorăm doar întrucât este o ordine… întâmplătoare, o armonie… necăutată. Natura şi naturalul le asociem spontaneităţii, de-la-sine-lui, iar elogiul suprem pe care-l aducem divinităţii sau fericirii este de a le considera „cauze prime” şi „scopuri în sine” – entităţi şi acte neproduse, necauzate de nimic, evadate de sub spectrul oricărei intenţionalităţi.
Miturile creaţiei se constituie în jurul unui act neintenţionat sau nedorit, a unei scăpări originare – seminale, salivare sau a unei alte umori divine. Fie că (dez)ordinea lumii nu-l îmbie pe omul arhaic la a o plasa în orizontul raţiunii şi al sensului, fie că îi este mult mai familiară specia înfiripării şi însăilării, a creării din nimic – dintr-o mână de lut, dintr-un fir de praf –, aproape orice cosmogonie exculpă demiurgul de „agravanta” premeditării, a intenţiei, a hotărârii… Lumea însăşi este rodul unui moment de neatenţie, este o sarcină… nedorită…
Este deasupra îndoielii că Iov îşi blestemă zilele din centrul acestei răscruci. În el se confruntă, sfâşiindu-i glasul, două voci: una care strigă în pustiu, afirmând absoluta facticitate a suferinţei sale, a vieţii şi a lumii întregi, cealaltă care dăscăleşte asupra temeiurilor şi cauzelor, deciziilor şi hotărârilor ce trebuie că stau la temeiul alcătuirii lor. „Prietenii lui Iov” sunt, cum bine se ştie, doar faţa exterioară a acestei ultime voci, indistincte, de altfel, de o bună parte a solilocviilor sale.
Iov este omul în care se confruntă cele două principii eterne şi interne umanităţii înseşi – un principiu, narcisic, al autodeterminării, al raţiunii şi al sensului şi un altul – al evidenţei contingenţei, facticităţii, lipsei raţiunii şi sensului lumii şi al vieţii. Doar o imaginaţie… primordială… a putut să aşeze, arhetipal, într-una şi aceeaşi fiinţă două principii antagonice – ce guvernează, pe rând, epoci şi lumi istorice.
De o parte unul potrivit căruia răul, binele – şi în general existenţa înseşi – sunt ne-conforme raţiunii şi aşteptărilor noastre, cu totul incomprehensibile. Nimic din cele ce se întâmplă pe lume – binele sau răul, viaţa sau moartea, prosperitatea sau sărăcia, boala sau sănătatea – nu răspund vreunei reguli, nu sunt croite după vreo măsură clară, nu derivă şi nu sunt reductibile la Logos. Invers, celălalt principiu, reprezentat de „prietenii lui Iov”, afirmă că binele şi răul, donaţia şi retragerea, binecuvântarea şi blestemul, urmează legea „cauzei şi a efectului”, sunt raţionale (fiind reale) şi întru totul morale: recompense sau pedepse alocate unor merite sau păcate.
Aceste două principii se confruntă în Cartea şi în carnea lui Iov. Doi „dumnezei” se bat în şi pe sufletul lui, îşi dispută întâietatea şi supremaţia asupra lui, lepra lui Iov este urmarea acestei teomahii. Arheii – în toată puritatea şi simplitatea lor – îşi urlă dreptul la tron, denunţând ilegimitatea celuilalt. Forţa Cărţii lui Iov – nediminuată de milenii – se explică prin aducerea într-unul şi acelaşi om a confruntării dintre principiile care tind să guverneze întreaga umanitate. Şi orice om lucid se confruntă măcar o dată în viaţă cu acest moment în care în sufletul şi mintea lui se duce această luptă, are parte de o zi a lui Iov, în care trebuie să decidă în favoarea unuia sau altuia dintre cele două principii, dintre cei doi dumnezei. Iar omul cel mai lucid – nu poate alege niciodată – rămânând, ca Iov însuşi (sfârşitul poveştii fiind doar o convenţie, o „încheiere” creată doar din raţiuni de spaţiu tipografic), să o poarte până la capătul vieţii, să se chinuie judecând acest proces fără sfârşit.
Istoria a fost mult mai hotărâtă. Dumnezeul raţiunii, al hotărârii, al deciziei, al voinţei înţelepte a câştigat teritorii şi eoni întregi. În Europa, prin creştinismul oficial, instituţional, teologic, bisericesc acest Dumnezeu a condus oamenii prin cele mai atroce infernuri în căutarea celor mai delicioase paradisuri. L-a făcut pe om să se creadă stăpân al lumii sau, măcar, stăpân peste el însuşi. Liber să aleagă şi responsabil pentru alegerile sale. Creştinismul nu face însă decât să desăvârşească o istorie mult mai veche, este moştenitorul de drept al cultului raţiunii, declanşat în Europa odată cu naşterea filosofiei, odată cu despărţirea minţii de furorul neînţelesului, al facticităţii şi transcendenţei, şi ajuns la o maturitate… provizorie odată cu stoicismul. Cum spuneam într-un alt text1, prin creştinism raţiunea devine Dumnezeu, Logos-ul stoicilor capătă atributele divinităţii, în sfârşit, poate coborî pe pământ şi poate fi adorat ca Zeu. Este zeul „prietenilor lui Iov” – cel care ştie totul, poate totul, hotărăşte totul. Este, de fapt, proiecţia propriului nostru ideal de sine, obţinut prin negarea unei atât de dureroase, inacceptabile, traumatice evidenţe a facticităţii şi non-sensului realităţii din jurul nostru. La scară istorică câştigă deci Dumnezeul prietenilor lui Iov care nu este altceva decât ipostazierea autosuficienţei umane (clamată ca cea mai înaltă virtute de stoici), divinizarea fiinţei noastre autonome, libere, autodeterminative – atât de violent negate de faptele din jur. Este un paradox demn de a fi considerat definitoriu acela că omul este cea mai dependentă fiinţă din univers, cea mai „socială”, fiinţa cea mai legată – biologic! – de ceilalţi, dar care-şi face din autosuficienţă cel mai înalt ideal al său. Dumnezeul „prietenilor lui Iov” este de fapt omul autodeterminării: până şi experienţa teribilă a suferinţei şi a prezenţei răului în lume este tradusă în termenii scenariului greşelii şi a pedepsei, unde omul apare drept causa sui, origine primordială a propriei sale suferinţe, a propriei sale căderi şi dureri, a existenţei sale tragice. Interpretarea oficială, bisericească, a păcatului originar drept faptă a omului, drept acţiune a lui, drept rezultat al unei decizii şi hotărâri, al liberei sale voinţe, ne arată că a câştigat acea parte din om care nu suportă să fie simplu pacient, care vrea să fie agentul chiar şi al propriei sale pătimiri, fiind dispus să plătească, pentru un asemenea trufaş beneficiu, preţul imens al culpabilităţii sale, al conştiinţei vinovate şi „responsabile”. Istoria Europei creştine este o istorie a păcatului şi a vinei şi, deopotrivă, o istorie a acţiunii şi a voinţei libere. Supracompensare raţionalist-masochistă a facticităţii sale, a nesfârşitei sale contingenţe… În această viziune, omul este muritor în sensul că el este cel care – prin păcatul originar – îşi dă sieşi moartea, cel care face să moară, cel vinovat (deci, actant) al propriei sale morţi. Moartea – suprema facticitate – este interpretată în termenii voinţei libere, a rezultatului alegerii omului.
Că acelaşi mit al păcatului originar poate fi interpretat într-un mod cu totul opus ne-o arată strălucit Kierkegaard. Însăşi preexistenţa variantelor de alegere aruncă fiinţa în faţa necesităţii inerente „libertăţii” sale. Pentru a-şi manifesta libertatea, omul nu poate să nu aleagă, iar a alege înseamnă a cădea din infinit în finit, din viaţă în moarte. Îndrăzneala de a afirma o asemenea perspectivă atrage asupra lui Kierkegaard represaliile bisericii oficiale, instituţie a religiei Omului-Dumnezeu, a omului autarhic, a supremei libertăţi de autodeterminare a omului.
Celălalt Dumnezeu, celălalt „principiu” care-şi dispută sufletul lui Iov, sufletul omului, nu a dispărut, ci a rămas să insufle, din umbră, viaţă gândurilor unor mistici, apofatismului şi, în ultimele secole, aşa numitului existenţialism al unui Kierkegaard, Nietzsche, Heidegger sau Camus. Existenţa este în esenţa ei facticitate, iar singura „libertate” a fiinţei umane este un răspuns dat acestei facticităţi, infinitului apel al „transcendenţei” adresat finitudinii noastre. Omul se află aruncat în mijlocul a ceea ce-l depăşeşte infinit, infinit căruia îi adresează – de pe mormanul său de gunoi, schilodit şi lepros – întrebări ultime. Dumnezeul lui Iov este, ca şi universul lui Camus, surd la aceste întrebări, dar Iov – ca şi omul absurd şi revoltat al lui Camus – nu renunţă niciodată să interogheze la nesfârşit ceea ce se ascunde de ochii săi la infinit.
Cât priveşte problema răului şi a suferinţei umane, o asemenea atitudine se traduce prin refuzul de a le explica în mod raţional şi simplist, dar şi complet dezangajant, ca urmări ale faptelor omului. Răul şi suferinţa sunt inexplicabile prin acţiunea umană, pozitivă sau negativă. Prezenţa suferinţei în lume este un mysterium tremendum, o taină cutremurătoare, incompatibilă cu orice efort uman de înţelegere. Temeiurile ei – dacă există – ne sunt complet inaccesibile! Cea mai firească reacţie ar fi să rămânem în faţa ei – ca şi în faţa măreţiei creaţiei – într-o deplină stare de stupor, într-o muţenie înfiorată. Şi să ne manifestăm în faţa ei – ceea ce Iov le solicită, patetic, „prietenilor” săi: mila! Este singurul lucrul cerut de Iov şi singurul pe care ei nu i-l pot da. În locul milei – judecata! În loc de pâine – şarpe! Ontologia facticităţii întemeiază o etică a milei, a compătimirii, valori incompatibile cu o ontologie a voinţei libere, a autonomiei şi autodeterminării fiinţei umane – promovate de „prietenii lui Iov”, strămoşii religiei raţiunii, ai creştinismului raţional. Poate că ultima zvâcnire a ontologiei facticităţii şi a eticii milei, înaintea deplinei victorii a raţionalismului şi a creştinismului, o găsim în epoca tragicilor greci. Eroul tragic se ceartă, iovic, cu destinul ininteligibil, incomprehensibil raţiunii sale limitate, situat deasupra oricărui concept moral-raţional, stârnind în sânul spectatorului antic nimic altceva decât pura milă, simpla compasiune. Deasupra fiecărei vieţi tronează iraţionala forţă, „pariul” inconceptibil, complet arbitrar, „zarurile” care hotărăsc strivirea omului. E de neînţeles de ce Nietzsche nu a priceput valoarea etică a milei care decurge dintr-o asemenea ontologie a facticităţii, deşi el însuşi are un simţ tragic autentic şi dă lumii cea mai strălucită interpretare a tragediei greceşti. Diatribele sale împotriva milei se referă, cel mai probabil, la raţionalizarea creştină a acestei virtuţi, folosită drept instrument de înfrânare şi deturnare a datului voinţei puternice. Prin proclamarea voinţei de putere ca fiind înnăscută, dată, prin demontarea pretenţiilor raţiunii de a explica şi de a înţelege, ca şi de a judeca, moral, faptele şi acţiunile omului – filosofia lui Nietzsche aparţine, indiscutabil, ontologiei facticităţii. Inamicii săi sunt „prietenii lui Iov” – acel „instinct” uman de a reduce totul la raţiune, la schema cauză-efect, la categoriile „bine-rău”, „adevăr-fals”. Nietzsche reuşeşte să dezvăluie în acest „instinct” al raţiunii o travestire a voinţei de putere – care, ea abia, este datul ultim căruia îi suntem cu toţii pradă. Omul este aruncat în mijlocul jocului voinţelor puternice şi slabe – un joc pe care este „destinat” să-l joace şi pe care trebuie să-l joace, fără să ştie de ce, pentru ce, sau ce sens are acest joc. Voinţa lui Nietzsche este, ca şi la Schopenhauer, complet opusă voinţei libere (propovăduite de raţionalism-creştinism); este vorba, dimpotrivă, despre acel tip de voinţă – singurul care se poate naşte în condiţiile facticităţii: voinţa lui trebuie!, a necesităţii, a lui amor fati.
Dimpotrivă, adagiul sartreian: libertatea absolută – responsabilitatea absolută – nu este altceva decât teologie îmbrăcată în straie existenţialiste. Sartre este un teolog ateu. Principiul autodeterminării umane, al puterii de a-şi conferi sieşi esenţă – este însuşi principiul „prietenilor lui Iov”, principiul care a dominat Europa raţionalistă şi creştină. Nu e de mirare că Sartre a reprezentat figura cea mai populară a existenţialismului: nepregătit – după o tradiţie milenară a raţionalism-creştinismului, a voinţei libere şi autodeterminării omului – să iasă înspre o autentică ontologie a facticităţii şi transcendenţei – publicul larg a fost mult mai sensibil la un filosof care a tradus „existenţialismul” pe limba lui, satisfăcându-i cadrele mintale şi profunda sa sensibilitate pentru cuvinte precum „libertate”, „responsabilitate”, „decizie”. Legătura dintre Sartre şi raţionalismul cartezian a fost îndeajuns de evidenţiată de Martin Heidegger pentru a mai insista asupra ei. Aş mai sublinia doar implicaţiile etice ale filosofiei sartreiene: cruzimea judicativă în locul eticii milei ce decurge firesc din asumarea ontologiei facticităţii. Această implicaţie poate fi considerată drept semnul cel mai elocvent, indicatorul cel mai clar al apartenenţei lui Sartre la tradiţia raţionalist-creştină. „Într-un război nu există victime inocente” – această maximă a lui Romain Rolland, folosită de Sartre drept slogan al filosofiei sale – este traducerea literală a poziţiei „prietenilor lui Iov”. Exact acest înalt „principiu” i-l scuipă în faţă lui Iov prietenii săi. Lui Iov care nu cerea nimic altceva decât milă! În loc de milă – judecată! În loc de pâine – şarpe!
Deşi evidente, ar fi nedrept să nu amintim beneficiile derivate din asumarea de către omul european a principiului raţional, a voinţei libere şi autonome, a credinţei în puterea de autodeterminare a fiinţei umane, a schemei cognitive cauză-efect. Ar putea părea că, preocupaţi doar să-i amintim efectele negative, le-am uitat pe cele pozitive. Graţie asumării acestui principiu, cultura şi civilizaţia europeană au cunoscut un avânt cu totul demiurgic, un progres absolut fulminant. Omul s-a înstăpânit într-adevăr peste natură, lume şi cosmos, ca un adevărat zeu – care ştie să aşeze cauze şi să producă efecte pe care nici cea mai bogată şi fantezistă imaginaţie şi nici cea mai puternică credinţă în miracole nu le-ar fi văzut ca posibile. Progresul ştiinţific şi tehnologic se datorează deci direct principiului, Dumnezeului „prietenilor lui Iov”, setei de autodeterminare a fiinţei umane, religiei voinţei libere, credinţei în raţiunea umană şi în raţiunea – comprehensibilă – a universului. Atât omul religios, cât şi omul de ştiinţă cred, în Europa, în Logos şi, deci, în legi. Legi ale lui Dumnezeu sau legi fizice – ambele presupun credinţa în existenţa unei raţiuni în materia şi viaţa ce ne înconjoară. Lumea este făurită după chipul şi asemănarea propriei raţiuni şi, deci, o putem înţelege şi mai ales putem opera, acţiona asupra ei. În spaţiile culturale unde predomină, dimpotrivă, credinţa în destin sau forţe irepresibile, incomensurabile şi incomprehensibile întâlnim deopotrivă manifestarările celei mai adânci indignităţi umane: resemnarea, obedienţa, fapta sacrificată „zeului” imprevizibil… Căci există, negreşit, şi o trăire proastă a facticităţii – direct observabilă în credinţele şi societăţile primitive sau în ţările subdezvoltate. Cartea lui Iov ne vorbeşte însă despre un alt fel de atitudine în faţa facticităţii: a omului revoltat, răzvrătit, a omului care înţelege – prin exerciţiul împins până la capăt al raţiunii şi al finitudinii sale – că existenţa sa şi a lumii îl depăşeşte şi îl va depăşi infinit prin simplul fapt că îl precede, că îi premerge, prin simplul fapt al întâietăţii, anteriorităţii ei în raport cu el. Că acest avans al existenţei nu poate fi niciodată suprimat, ajuns din urmă, oricât de teribile şi demiurgice ar fi eforturile pe care le-ar face. Unui asemenea sentiment al transcendenţei şi facticităţii ar trebui să se deschidă omul actual, zeul tehnologic, urmaş legitim al raţionalism-creştinismului – mult prea dispus să rezolve temele insolubile – viaţa, moartea, suferinţa – în cheia cauzalităţii şi a voinţei libere de autodeterminare a omului. În cheia principiului autosuficienţei sale.
P.S. Albert Camus a fost printre puţinii filosofi care s-au implicat efectiv în problema abolirii pedepsei cu moartea – într-o epocă în care această pedeapsă părea, aproape tuturor, o pedeapsă ca toate celelalte, raţională, o plată meritată pentru greşeala pe care un nelegiuit a săvârşit-o. Camus arată profunda inumanitate a aceste pedepse, bazându-se pe simpla imposibilitate a noastră de a decide vinovăţia absolută a unui om, pe finitudinea şi facticitatea existenţei umane.2
Note:
1. Horia Vicenţiu Pătraşcu, „Iubirea ca formă de autosuficienţă” în Studii de teoria categoriilor, volumul IX, Editura Academiei Române, 2017, pp. 135-143.
2. Vezi Albert Camus şi Arthur Koestler, Reflecţii asupra pedepsei cu moartea, Humanitas, 2008.
