IV. Trianon. După 100 de ani. Josu De Solaun: „România și sentimentul prezenței divinității. O confluență magică”

Contemporanul 24 iunie 2020

0 414 13 minute de citit

Asociația Contemporanul, în parteneriat cu Academia Română, Institutul Cultural Român și Muzeul Municipiului București, organizează o serie de conferințe, prelegeri și lecturi publice cu genericul Trianon. După 100 de ani. Ce semnificație are Tratatul de la Trianon? Cum arată acest eveniment major, așezat în contextul istoric al primelor decenii ale secolului al XX-lea? Cum e perceput evenimentul desfășurat la Palatul Marele Trianon de la Versailles în ziua de vineri, 4 iunie 1920 – un eveniment de anvergură, la care au participat reprezentanți ai 22 state?

În cadrul proiectului național Trianon. După 100 de ani, inițiat de Asociația Contemporanul și revista Contemporanul. Ideea Europeană – care apare sub egida Academiei Române – țin conferințe și prelegeri scriitorii, istoricii, diplomații și profesorii Dumitru Preda, Eugen Uricaru, Adrian Majuru, Vasile Pușcaș și Mircea Platon. Iar poeții Aura Christi și Ion Mureșan, pianistul Josu de Solaun, ne oferă prilejul să vedem România, credința, iubirea, frumusețea, solidaritatea și prietenia prin ocheanul poeziei și al muzicii.

„Orice încercare de punere sub semnul întrebării a semnificației Tratatului (ca fiind un «dictat» pentru detractorii săi extremiști) riscă alunecări periculoase, pe panta descendentă a tendințelor revizioniste, contrare Trianonului. În ansamblul său, Tratatul de la Trianon a reprezentat o operă monumentală de drept și relații internaționale. El rămâne un reper fundamental al istoriei universale contemporane. Studierea, cunoașterea și cercetarea sa necesită o abordare științifică, obiectivă, înțelegerea sa ca fapt istoric, ca act de cultură istorică”, afirmă prof. univ. Alexandru Porțeanu.

Istoricul și prof. univ. Vasile Pușcaș, în vol. Trianon! Trianon! Un secol de mitologie politică revizionistă, susține că „fiind și contextul sărbătoririi Centenarului Marii Uniri de la 1918, când liderii și partidele politice românești se întreceau să se afilieze cu generația care a realizat România Mare, intervenția subiectului Trianonului a estompat din narativul politic care susținea doar rolul acțiunii politice interne în evenimentele istorice care au făcut posibilă desăvârșirea unității național‑statale. A fost nevoie să se explice publicului românesc și acțiunea diplomatico‑militară pentru apărarea actelor interne de Unire precum și importanța recunoașterii juridice internaționale a fruntariilor României post‑1918. Iar dincolo de semnale alarmiste asociate discursului politico‑istoriografic din Ungaria, opinia publică din România a fost informată despre semnificațiile politice și culturale ale respectivului Tratat pentru țara noastră. De remarcat este tăcerea istoriografiei românești față de subiectul Trianon, majoritatea istoricilor nedorind să se implice nici măcar într‑o dezbatere științifică, atâta timp cât inițierea ei în Ungaria avusese un țel politic evident. În plus, pentru unii istorici a fost o autocenzură rezultată din memoria începutului anilor ’90 când au fost puși la zid cei care scriseseră despre revizionismul maghiar sau au fost învinuiți de mitizarea istoriei naționale cei care publicaseră înainte de 1989”.

Prof. univ. Florin Abraham se referă detaliat la „mitologia istorică” și trage următoarea concluzie: „La un secol de la Conferința de Pace, putem constata cu serenitate că existența națiunii maghiare nu a fost pusă în realitate în primejdie. Tratatul de la Trianon a curmat utopia Ungariei imperiale, prin aducerea ei la condiția de stat-națiune. Este adevărat, au rămas în afara granițelor Ungariei un număr important de etnici maghiari, însă acestora le-a fost recunoscută calitatea de membri cu drepturi depline.

Referindu-se – în stilul său radical și nuanțat, în egală măsură, stil, lesne recognoscibil – la situația actuală din Europa de este, istoricul, prozatorul și publicistul Adrian Majuru, afirmă că „în Europa Orientală, singura breșă rămasă deschisă continuă să fie hrănită prin manipularea bazinului electoral, de o parte și alta a frontierei româno-maghiare. Ceea ce dovedește că elitele politice ale ambelor țări fie nu pot câștiga suficientă legitimitate din partea națiunilor lor pentru a guverna, fie nici nu doresc aceasta. Și preferă să întrețină un tangaj electoral permanent, țintind un fals conflict, pentru a ascunde sub paravanul acestuia realele slăbiciuni ale propriilor guvernări și interese de grup”.

Josu De Solaun: „România și sentimentul
prezenței divinității. O confluență magică”

Totul constituie o moștenire culturală, artistică și umană unică. În 2014, această moștenire și apoi întâlnirea mea intimă cu esența ei, mi-au schimbat în mod profund viața, atât viața artistică, cât și în celelalte aspecte. Datorez totul României și tocmai de aceea voi dedica o bună parte din munca mea pentru a promova profunzimea și bogăția istoriei, a artelor și a culturii sale

Prima mea întâlnire cu România a avut loc la începutul anilor ‘90. Aveam vreo nouă sau zece ani și am găsit din întâmplare în vechea bibliotecă de acasă – grădina mea secretă, plină de cărți prăfuite – un volum al unui autor, al cărui nume mi s-a părut ciudat, îndepărtat, aproape oracular. Era o carte intitulată Sacrul și profanul, într-o ediție albastră, din 1979, a Editurii spaniole Guadarrama. Nu știam dacă autorul era bărbat sau femeie, dar am început să citesc, vrăjit de fiecare pagină. Mircea Eliade se născuse la București, spunea reversul coperții cărții și dădea nume unor lucruri cu care am conviețuit, pe care le-am experimentat, dar care până atunci mi s-au părut de nenumit sau cel puțin imposibil de numit. Bucureștiul, România și Eliade îmi păreau realități ancestrale și misterioase precum constelația Scorpionului. De atunci, această țară s-a stabilit în universul meu simbolic ca o emblemă a îndepărtatului și a misticului, a ceea ce era în mod misterios îndepărtat, dar, totodată, suficient de aproape pentru a-l simți parte din același întreg.

Spania, în anii ‘90, deși era deja angrenată în acel proces de secularizare omologabil capitalismului târziu din orice stat-națiune european, păstra încă în țesutul său civic rămășițe ale neotomismului legendarei Școli din Salamanca din secolul al XVI-lea (Francisco de Vitoria, Domingo de Soto, Luis de Molina, Francisco Suarez), un curent de gândire care a avut o mare influență în istoria teologiei, a filosofiei, a dreptului și a economiei spaniole, și care este decisiv pentru înțelegerea unei bune părți a culturii spaniole succesive. În acest sens, existau atât în Spania, cât și în România, rămășițe ale moștenirilor religios-spirituale, teologice, greu de găsit în alte națiuni canonice din Europa. Cu atât mai mult, cu cât România și Moldova au fost și sunt singurele țări din Europa de Est, a căror limbă oficială este de origine romanică, la fel ca spaniola, iar, în epoca lui Traian, Spania și România au făcut parte practic din aceluiași imperiu.

Cu acele pagini ale lui Eliade a început să crească în mine un puternic sentiment de apartenență la acel areal cultural și artistic în care România a fost unul dintre maximii reprezentanți, care se formase, înainte de toate, pe un substrat roman și dacic combinat cu alte influențe ale grecilor medievali și ale Imperiului Bizantin, și apoi, într-o mai mică măsură, influențe slave, otomane, maghiare și germane. Muzica Imperiului Bizantin m-a fascinat pe când eram copil, tot pentru legătura cu Spania (o parte din Spania a fost Provincia Spaniae, Spania bizantină din timpul lui Iustinian) și influența ei asupra liturghiei muzicale vizigoto-mozarabe spaniole. Ascultam în isonul bizantin, acea magică pedală (drone în engleză), toate problemele filosofice relative a filioque transpuse în muzică. Și am înțeles curând că ceea ce mă atrăgea atât de mult spre arta românească era faptul că, adeseori, exprima melancolie sau dor fără speranță, dorul de ceva de neatins sau absent, dar mereu cu un sentiment de prezență a divinității. Sau mai bine zis, exprima aproape mereu un umanism tragic, un fel de speranță fără optimism.

România este, până la urmă, o confluență magică între trei regiuni: Europa Centrală, Europa de Est și Peninsula Balcanică, însă – și acesta este cel mai important lucru – fără a putea fi inclusă pe deplin în niciuna dintre ele, deoarece propria-i personalitate culturală și istorică depășește oricare dintre aceste părți. Sculpturile lui Brâncuși, poezia lui Nichita Stănescu, operele lui Ionescu, Eliade, Blaga, Tzara sau Cioran, muzica nemuritoare a lui Enescu, bisericile fortificate din Transilvania, mânăstirile din nordul Moldovei, cu magnificele lor fresce, bisericile de lemn din Maramureș, sunt exemple unice prin combinarea stilului gotic cu tradiționala construcție de lemn, Mânăstirea Horezu, cetatea Sighișoara sau cetățile dacice din munții Orăștie, totul constituie o moștenire culturală, artistică și umană unică.

În 2014, această moștenire, și apoi întâlnirea mea intimă cu esența ei, mi-au schimbat în mod profund viața, atât viața artistică, cât și în celelalte aspecte. Datorez totul României și tocmai de aceea voi dedica o bună parte din munca mea pentru a promova profunzimea și bogăția istoriei, a artelor și a culturii sale.

17 Iunie 2020, Madrid, Spania
Traducere din limba spaniolă de
Maria Floarea Pop

Revista Contemporanul. Ideea Europeană va găzdui un amplu dialog cu pianistul Josu De Solaun.

IV. Trianon. După 100 de ani.
Josu De Solaun: „România și sentimentul prezenței divinității.
O confluență magică”

Vă invităm să urmăriți prelegerea susținută de Adrian Majuru și lectura publică de Aura Christi

Adrian Majuru, istoric, scriitor, publicist, director al Muzeului Municipiului București

Adrian Majuru, istoric, eseist, scriitor și editor roman. S-a născut la București, în data de 19 decembrie 1968. Absolvent al Liceului „Zoia Komsodemianskaya” (astăzi Colegiul Național Școala Centrală, 1989) și al Facultății de Istorie a Universității București. (1997) Debut editorial cu volumul Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență (Editura Compania, 2003). 20 de volume științifice, publicate la Editurile Paralela 45, Oscar Print, Compania, ICR, Frank & Time (Germania), 55 Tirana (Albania), Adevărul Holding și Corint. Colaborări la revistele Observator Cultural, Adevărul Literar și Artistic, Time Out București, Aldine (România Liberă), Plural și Cultura (ICR), Magazin istoric, Istorie și Civilizație și Contemporanul, precum și la cotidiene de prestigiu: Adevarul, Ziarul Financiar, Capitalul, Jurnalul Național, Cotidianul. A coordonat colecții editoriale la Editura Paralela 45, Vremea și Caligraf, iar în prezent coordonează seriile Antropologie urbană (Oscar Print) și Istorie urbană (Corint), precum și colecția de literatură Biblioteca fantastică (Oscar Print). În anul 2012 a înființat revista de Antropologie Urbană, cu apariție semestrială, al cărei redactor șef este. A fost tradus in germană și albaneză. A susținut o serie de conferințe ca organziator (Antropologie Urbană) sau ca invitat (Columbia University, Universitatea Fra S.Noli, Korcea).

Opera:
Lucrări științifice (selectiv): Francisc Iosif Rainer, Biografia unui proiect de viață (1874-1944) (2017); Timpul orașului București (2017); Istoria fizionomiei urbane de la copilărie la senectute (1800-2000), în colaborare cu Elena Olariu; Minovici. O sută de ani de pionierat (1850-1950) (2017); Stadt der Verlockungen – Das vormoderne Bukarest zwischen Orient und Europa (2013); Nëpër Bukureshtin Shqiptar (Bucureştiul albanez), përktheu nga rumanishtja Luan Topciu, traducere din limba română Luan Topciu, „Intelligenda” collection, Shtëpia botuese „55” (2010); Copilăria la români (1850-1950) (2006); Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă (2003)

Beletristică: Șapte variațiuni pentru flautul fermecat. Cvartet bine temperat (2011); Legenda Khazară (2007); Destinul din oglindă (2005, 2017)

Publicistică: Destin valah (2009)

Premii și distincții: Premiul Academiei Române, Secția de științe economice, juridice și sociologice, categoria sociologie „Henri H. Stahl” pentru lucrarea Francisc Iosif Rainer. Biografia unui proiect de viață (1874-1944) (2019); Premiul „Andrei Oțetea”, Academia Oamenilor de Știință din România, Gala de decernare a premiilor AOSR pentru Minovici – 100 de ani de pionierat (1850-1950) (2019); Premiul Special acordat de Uniunea Patronală Imobiliară din România pentru volumul Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență (2003); Ordinul Meritul Cultural în grad de cavaler, Categoria H – Cercetarea Științifică în semn de apreciere pentru contribuția deosebită adusă la cunoașterea, conservarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural național, pentru excelență în organizarea unor evenimente muzeale de importanță națională (2019); Medalia Meritul Cultural, clasa a II-a, categora F – Promovarea Culturii, pentru contribuțiile desosebite în promovarea culturii și cvilizației românești, pentru realizarea unor programe complexe de mediatizare a acestora atât în țară, cât și peste hotare (2004).

Lectură publică: Aura Christi, poet, romancier, eseist
Coloana sonoră: fragmente din G. Enescu, Omagiu Prințesei Maria Cantacuzino; la pian – Josu De Solaun

Aura Christi, poet, romancier, eseist, publicist și editor român s-a născut la Chişinău (URSS, actualmente Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut absolut – 23 octombrie 1983 în paginile ziarului Tineretul Moldovei, unde în anii de studenție devine redactor, apoi coordonator principal al secției de cultură. (1988-1991) Redactor șef al revistei Galaxia Gutenberg. (1991-1992) În 1993 redobândește cetățenia română şi se stabilește la București. Poemele sale au fost traduse în 20 de limbi. Scriitoarea a întreprins călătorii de documentare, turnee, recitaluri publice și conferințe ca invitat la festivaluri, simpozioane, târguri de carte sau congrese în Israel, Grecia, Republica Moldova, Republica Populară Chineză, Franța, Germania, Spania, Turcia, Federația Rusă, Macedonia, Italia, Bulgaria ș.a. Este redactor-şef al revistei Contemporanul. Ideea Europeană, care apare sub egida Academiei Române. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.

Cărţi de poezie: De partea cealaltă a umbrei, 1993; Împotriva Mea, 1995; Ceremonia Orbirii, 1996; Valea Regilor, 1996; Nu mă atinge, antologie, 1997, 1999; Ultimul zid, 1999; Elegii Nordice, 2002; Cartea ademenirii, antologie, 2003; Ochiul devorator, antologie, 2004; Grădini austere, 2010; Sfera frigului, 2011; Tragicul visător, antologie (2013); Orbita zeului (2016); Psalmi, antologie (2016); Geniul inimii, roman în versuri (2017), Ostrovul învierii (2019), O sută și una de poezii, antologie (2020)

Cărţi de eseuri: Fragmente de fiinţă, 1998; Labirintul exilului, 2000, 2005; Celălalt versant, 2005; Religia viului, 2007; Trei mii de semne, 2007; Exerciţii de destin, 2007; Foamea de a fi, 2010; Nietzsche şi Marea Amiază, 2011; Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei (2013, 2017), Acasă – în exil (2016); Din infern, cu dragoste (2017)

Roman: tetralogia Vulturi de noapte: Sculptorul, vol. I, 2001, 2004; Noaptea străinului, vol. II, 2004, 2016; Marile jocuri, vol. III, 2006; Zăpada mieilor, vol. IV, 2007; Casa din întuneric, 2008; Cercul sălbatic, 2010, 2018.

Premii literare: Premiul pentru poezie al Ministerului Culturii, 1993; Premiul pentru poezie al Academiei Române, 1996; Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România şi al Editurii Vinea, 1997; Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din Moldova, 1998; Premiul pentru poezie „Ion Şiugariu”, 1999; Premiul „Autorul anului”, Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România, 2007; Premiul „Opera Omnia pentru poezie” acordat la Festivalul româno-canadian „Roland Gasparic”, 2009; Premiul „Opera Omnia”, Universitatea Română de Științe și Arte „Gheorghe Cristea” și Centrul de Cercetare Comunic@rts, 2014; Premiul Festivalului Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu”, ediţia a XXIX-a, decernat de Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, 2017. Premii decernate de revistele Tomis şi Filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor (2001), Antares (2003), Convorbiri literare (2004), Poesis (2008) ş.a. „Omul Anului 2017”, medalia aniversară „Israel 70” – distincții acordate de Asociația Scriitorilor Israelieni de Limba Română și Centrul Cultural Israeliano-Român (2018); Premiul „Opera Omnia” și medalia de argint „recunoștință evreiască” pentru volumele Psalmi și Planeta Israel, distincții acordate de Asociația Scriitorilor Israelieni de Limba Română și Centrul Cultural Israeliano-Român din Tel Aviv (2019).

Cărți publicate de Aura Christi (vezi)

Josu de Solaun (Valencia, 1981), pianist cu dublă cetățenie, spaniolă și americană, este câștigătorul Premiului I la cea de-a XIII-a ediție a Concursului Internațional de Pian George Enescu (2014), a cărui listă de câștigători include nume celebre ale pianului modern, precum Radu Lupu și Elisabeth Leonskaja, devenind astfel primul spaniol care a câștigat acest concurs. De asemenea, a obținut Primul Mare Premiu la ediția a XV-a a Concursului Internațional de Pian José Iturbi din Valencia, fiind, din nou, singurul pianist spaniol premiat în peste 30 de ediții; iar în 2009 a primit Premiul I și Premiul publicului la Primul Concurs de Pian al Uniunii Europene (I European Union Piano Competition), desfășurat la Praga, unde a fost ales singurul pianist care reprezenta Spania și unde a concertat în finală cu Orchestra Cehă Radio, Concertul nr. 3 de Rachmaninov. Celelalte premii ale pianistului includ Helen Cohn Award și Young Concert Artists din New York, precum și competițiile Ricardo Viñes și San Sebastián din Spania.

A concertat în calitate de solist cu orchestre precum cea a Teatrului Mariinsky din Sankt Petersburg, Orchestra de Cameră Rudolf Barshai din Moscova, Orchestra Filarmonică La Fenice din Veneția, Orchestra RTVE, Orchestra Radio și Televiziune RTE din Dublin, Orchestra Simfonică Națională din Columbia, Orchestra Națională a Radio București, Filarmonica George Enescu din București, Filarmonica Ploiești, Timișoara, Iași, Târgu Mureș, Satu Mare, Brașov, Bacău, Oradea și Râmnicu Vâlcea în România, Leos Janacek Orchestra (Orchestra Radio Cehă), Orchestra Națională a Moraviei (Republica Cehă), Simfonica din Port Angeles din Washington, Orchestra Simfonică Monterey din California, Real Filharmonia de Galicia, Orchestra de Valencia, Simfonica Euskadi, Virginia Symphony Orchestra, American Ballet Theatre Orchestra din New York, Filarmonica din Mexico City și Orchestra Simfonică din Bilbao, printre altele.

A absolvit Manhattan School of Music din New York, unde a studiat timp de 12 ani sub tutela pianistei ruse Nina Svetlanova și a pianistului cubanez Horacio Gutierrez. În Spania a studiat cu María Teresa Naranjo și Ana Guijarro (pian) și cu compozitorul și dirijorul Salvador Chuliá Hernández (armonie, contrapunct, fuga și compoziție). Profesorii săi de muzică de cameră, care au avut o mare influență asupra lui, sunt David Soyer și Michael Tree (din cvartetul Guarnieri), Isidore Cohen (de la Beaux Arts Trio) și Robert Mann (Juilliard Quartet).

A susținut recitaluri în Spania, România, Rusia, Ucraina, Italia, Bulgaria, Japonia, China, Taiwan, Statele Unite, Chile, Elveția, Franța, Cehia, Olanda, Germania, Mexic, Regatul Unit și Canada, în locuri precum Kenneddy Center din Washington, Carnegie Hall, Metropolitan Opera din New York, Athenaeum din București, Sala Silvestre Revueltas de México, Teatro Monumental din Madrid, Auditorio Nacional de Música de Madrid, Salle Cortot din Paris, Southbank Center din Londra, Schumann Haus de Leipzig, Palau de la Música și Palau de les Arts din Valencia. A interpretat ca solist sub bagheta regizorilor precum JoAnn Falletta, Ilarion Ionescu-Galați, Radu Postavaru, Jonathan Pasternack, Horia Andreescu, Tiberiu Soare, Ormsby Wilkins, Bruno Aprea, Justus Frantz, Karl Sollak, Ovidiu Balan, Alexis Soriano Monstavicius, Ramón Tébar, Max Bragado, Yaron Traub, Miguel Ángel Gómez Martínez, Paul Daniel, Constantin Orbelian, Marco de Prosperis și Francisco Valero, printre alții.

Discografia sa include un disc cu lucrări de Stravinsky pentru NAXOS (2016), operele complete pentru pian ale lui George Enescu în trei discuri (NAXOS, 2017) și două discuri de muzică de cameră cu violonista Franziska Pietsch (Casa de discuri germană Audite 2019, 2020). În septembrie 2020, va fi lansat noul său album de pian solo, cu lucrări de Brahms și Schumann pentru IBS Classical. În 2019, Președintele României i-a acordat Ordinul Meritul Cultural. Din martie 2020, este director artistic al școlii de muzică Musical Arts Madrid, o instituție ultraspecializată.

Evenimentele sunt și vor fi difuzate între 4 iunie 2020 și 4 iulie 2020.

I. Trianon. După 100 de ani.
Dumitru Preda, scriitor, istoric, arhivist, profesor, diplomat. 4 iunie 2020 (vezi)

II. Trianon. După 100 de ani. România văzută prin ocheanul poeziei. 11 iunie 2020 (vezi)
Mircea Platon, istoric, scriitor, poet, redactor șef al revistei Convorbiri literare.
Lectură publică: Ion Mureșan, poet, eseist, editor.

III. Trianon. După 100 de ani. 18 iunie 2020 (vezi)
„Unul dintre cele mai solide și mai puternice tratate care s-au semnat vreodată în Europa”
Eugen Uricaru, romancier, editor, diplomat, președinte al COPYRO
Lectură publică: Aura Christi, poet, romancier, eseist și editor
Coloana sonoră: fragmente din L.W. Beethoven. Uvertura Egmont, op. 84

IV. Trianon. După 100 de ani. „România și sentimentul prezenței divinității. O confluență magică”. 25 iunie 2020 (vezi)
Adrian Majuru, istoric, prozator, publicist.
Lectură publică: Aura Christi, poet, romancier, eseist și editor
Coloana sonoră: fragmente din G. Enescu, Omagiu Prințesei Maria Cantacuzino; la pian – Josu De Solaun

V. Trianon. După 100 de ani. 02 iulie 2020
Vasile Pușcaș, istoric, Profesor.
G. Enescu, Bourrée, Op. 10 Nr. 4 (from his Suite Op. 10); pian – Josu de Solaun

Playlist YouTube: Trianon. După 100 de ani (vezi aici)

Un grupaj de articole, studii și texte polemice pe aceeași temă – Trianon. După 100 de ani –
citiți în Contemporanul. Ideea europeană nr. 7 și 8/ 2020.

Calde mulțumiri tuturor partenerilor, inclusiv directorului Visual Joy Production, Marian-Cornel Merințoni.

Proiect realizat de Asociația Contemporanul
în parteneriat cu Academia Română, Institutul Cultural Român,
Muzeul Municipiului București și Visual Joy Production