Îmi amintesc cu câtă admiraţie te‑am ascultat odată, la Casa Scînteii, când dictai cronica ta la Animale bolnave de Nicolae Breban unei dactilografe care bătea mecanic la maşină, în timp ce eu, discret, mă lăsam sedus de precizia cuvintelor tale, de perfecţiunea frazei… cum zicea Valéry, făceam experienţa criticii ca „exerciţiu de afecţiune”!
Remarcabil critic şi teoretician al literaturii, profesor, director de editură, Mircea Martin reprezintă un reper cert al culturii române contemporane. Profesorul predă la Universitatea din Bucureşti din 1962. Rectitudinea sa morală şi consecvenţa sa în evitarea oricăror complicităţi cu ideologia oficială au făcut ca Revoluţia din Decembrie 1989 să‑l găsească în poziţia de asistent. Injustiţia flagrantă va fi corectată odată cu revenirea la normalitate, astfel încât, în 1990, va accede la demnitatea (la care opera îl îndreptăţea demult) de profesor al Facultăţii de Litere.
În 1973 primeşte o bursă de studii Pro Helvetia la Universitatea din Geneva. Aici, va lucra sub îndrumarea ilustrului critic Marcel Raymond şi va ajunge să facă parte din centrul viu al fenomenului reţinut în memoria literară şi intelectuală a Europei ca „Şcoala de la Geneva”.
Pe lângă activitatea sa publicistică şi editorială pusă în slujba unor standarde intelectuale şi morale de maximă exigenţă, a fost şi conducătorul Cenaclului Universitas (1983‑1990), veritabil „colegiu invizibil” şi un „polis paralel” în momente dintre cele mai întunecate ale culturii române.
Mircea Martin a condus mult timp Catedra de Teoria Literaturii în cadrul Universităţii din Bucureşti, certificându‑şi în acest fel şi pe cale instituţională calitatea de creator de şcoală în acest domeniu. În 1995, obţine o bursă „Fulbright”, la University of California, Irvine, USA, iar în 2001, bursa DAAD (2001), la Universitatea din Konstanz, Germania.
După 1989 a fost vicepreşedinte al PEN‑România (1990‑2000) şi preşedinte al Asociaţiei Editorilor din România (1991‑2000).
A fost director al revistei Cuvântul, director al Editurii Univers (1990‑2000), director editorial al Editurii ART (2006‑2012). Dintre cărţile publicate, amintim: „Generaţie şi creaţie”, 1969 – Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, „Critică şi profunzime”, 1974, „Identificări”, 1977 – Premiul Uniunii Scriitorilor, „Dicţiunea ideilor”, 1981, „G. Călinescu şi complexele literaturii române”, 1981 – Premiul Uniunii Scriitorilor, „Introducere în opera lui B. Fundoianu”, 1984, „Singura critică”, 1986, „Geometrie şi fineţe”, 2004, „A fost odată un cenaclu” (coord.), volum apărut la Editura MLR, în 2008, „Radicalitate şi nuanţă”, 2015.
În 2003 a fost distins de Guvernul Republicii Brazilia cu Ordinul Naţional „Cruzeiro do Sul” în grad de comandor, iar în 2010, i s‑a înmânat Decoraţia Regală „Nihil Sine Deo”.
În prezent, este preşedinte al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România, director al Centrului interdisciplinar de studii europene şi româneşti „Tudor Vianu” al Universităţii din Bucureşti, membru corespondent al Academiei Române, membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Literari.
Publicăm mai jos câteva extrase dintr‑un volum aniversar (coordonat de Carmen Muşat şi Caius Dobrescu), aflat în pregătire la Editura Muzeului Literaturii Române, care alcătuiesc un portret en miettes al Profesorului.
GEORGE BANU: Dragă Mircea, ne cunoaştem de mult şi azi îmi amintesc cu câtă admiraţie te‑am ascultat odată, la Casa Scînteii, când dictai cronica ta la Animale bolnave de Nicolae Breban unei dactilografe care bătea mecanic la maşină, în timp ce eu, discret, mă lăsam sedus de precizia cuvintelor tale, de perfecţiunea frazei… cum zicea Valéry, făceam experienţa criticii ca „exerciţiu de afecţiune”! E cea în care m‑am recunoscut şi care, într‑un fel, ne înrudeşte!
Apoi, te‑am citit când am putut… până când ţi‑am văzut fotografia din Revista 22, expusă într‑o vitrină pe Calea Victoriei. Şi m‑am oprit îndelung pentru a o privi. Fotografie de prima pagină! Te regăseam brăzdat de viaţă, dar nu secătuit de ea! Un portret intelectual de o demnitate morală exemplară! Atunci ţi‑am admirat rectitudinea şi îmbătrânirea! De astă dată, imposibil să ne înrudim!
Dincolo de întâlniri pariziene, de convorbiri şi de schimburi de gânduri, am resimţit rezonanţa comuniunii care ne leagă în cartea ta consacrată „nuanţei”. A o sesiza implică privirea atentă, nedogmatică şi nicicum programatică, reticentă faţă de optimismul metodologiei sau faţă de aroganţa ideologiei, căci este privirea ce sesizează materia operei, detaliile proprii, identitatea unică. Tu citeşti o carte cum văd eu un spectacol: de aproape. Critica de proximitate. Astfel, avem acces la ceea ce e depus secret în operă – „adevărul se află în ceea ce e ascuns”, spunea Malraux! Şi, prin atenţia acordată „nuanţei”, tu îl descoperi! În concretul lui! Şi totodată confirmi „plăcerea textului”, plăcere ce permite să se reveleze într‑o boabă de rouă splendoarea integrală a cărţii! Micul reflectă marele… şi nouă ne e drag împreună acest joc de ecouri. Cu drag, B.
CHRISTIAN MORARU: Ţin foarte mult să pun cu prioritate în lumină acest aspect al filosofiei şi practicii autenticităţii la Mircea Martin, nu doar pentru că, după ştiinţa mea, nu s‑a discutat niciodată serios despre extraordinara sa pedagogie, ci şi pentru că aceasta a însemnat imens pentru mine (ca şi, fără nici o îndoială, pentru mulţi alţii). Am învăţat din modul în care oficia în sala de clasă la fel de mult pe cât am învăţat din cărţile sale. Această experienţă mi s‑a fixat şi s‑a dovedit extrem de oportună ceva mai târziu, când mi‑am început profesoratul universitar în Indiana, deşi nu am realizat aceasta chiar atunci.
Să spun că Mircea Martin a fost profesorul meu cel mai bun la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti ar fi prea puţin. Am urmat atât cursurile, cât şi seminariile lui, iar cele din urmă, în mod cert, ne‑au dat nouă, studenţilor, măsura unicelor sale înzestrări pedagogice şi a dedicării sale. Se pare că gravitez în jurul acestui concept, dar este cât se poate de folositor că fac asta. Într‑un mediu dedicat învăţării, dedicarea faţă de cine eşti cu adevărat, loialitatea faţă de sine presupune o punere sinceră în serviciul studentului, adică al Celuilalt, atenţia sporită la ceea ce se întâmplă la celălalt capăt, receptiv, al ecuaţiei pedagogice. Iei cunoştinţă de acest student, te întorci către el sau ea, dar această întoarcere, această consideraţie care întâmpină şi angajează comunitatea discipolilor nu este o formă abstractă de respect, o atitudine în care „optica” şi profesionismul reclamate de predare interferă fără consecinţe majore. Vorbim, de fapt, despre un devotament statornic, uneori chiar o luptă, pentru a‑l aduce pe student într‑un parteneriat de lectură al cărui obiectiv ultim este acela de a reconstitui o argumentaţie critică în exerciţiul lecturii.
Cu toate acestea, într‑un sistem critico‑pedagogic de tip „bancar” (pentru a‑l evoca pe Paulo Freire), un sistem subîntins de o mixtură de concepte „slabe”, impresioniste şi „agitate”, unde, în consecinţă, noţiuni şi practici „puternice” precum dicţiunea lui Martin nu deţin capitalul cultural pe care‑l merită, a face şi desface un argument, fie în scris, fie în clasă, pe cont propriu sau împreună cu studenţii, nu pare ceva spectaculos. Să analizezi, cu răbdare şi metodă, încorporarea discursivă a unui cogito, să treci, pas cu pas, prin toate mişcările presupuse de lectura eficientă, „clarificatoare”, a Introduction à la méthode de Léonard de Vinci, întreprindere în care l‑am însoţit pe Martin, acum treizeci şi ceva de ani, într‑unul dintre seminariile sale cele mai memorabile, înseamnă să participi la un protocol retoric, în aceeaşi măsură în care este şi etic. Din nefericire, nici una dintre aceste dimensiuni nu s‑a dovedit suficient de „sistemică” nici pentru curentul dominant al criticii româneşti, nici pentru educaţia universitară din România, pentru că, în ambele cazuri, problemele de pedagogie, retorică şi compoziţie, şi, în sens mai larg, disciplina, seriozitatea metodei şi cercetării, şi tot ce mai presupun acestea, au fost prea îndelung expediate cu dispreţ ca banale în revistele literare şi în forumuri similare în care în mod obişnuit este acordată şi acceptată cu reverenţe recunoaşterea publică. Nu putem decât spera că noul sistem care se naşte acum va schimba această stare de lucruri. De se va întâmpla astfel, va înseamna că opera de critic şi pedagog a lui Mircea Martin a rodit cu adevărat.
ION POP: Se ştie că, dintre criticii şi teoreticienii literari români de prim‑plan la această oră, Mircea Martin e personalitatea cea mai apropiată, în conştiinţa breslei, de „Şcoala critică de la Geneva”. S‑a autodefinit el însuşi, de altfel, ca adept al unei critici de „identificare”, sintagmă de uz curent, alături de cea a „tematismului”, atunci când se vorbeşte despre nume ca Marcel Raymond, Albert Béguin, Jean Rousset şi Jean Starobinski sau, prin afiliere şi afinităţi metodologice, de un Georges Poulet şi Jean‑Pierre Richard. În orice caz, în scurtul „avertisment” la cartea sa de debut din 1969, de cronici şi eseuri, Generaţie şi creaţie, autorul ei scrie în final aceste propoziţii lămuritoare: „Nu înţeleg actul critic altfel decât ca participare, ca «experienţă». Critica e una, indiferent de pretext, şi identitatea ei o dă efortul interpretativ. Pentru mine această participare presupune o încercare de identificare infinit repetată. Ţinta oricărei exegeze trebuie să fie aceea de a întâlni conştiinţa unei opere (nu pe cea a autorului) şi de a‑i reda (sau atribui) o coerenţă semnificativă. Nu există critică în afara unei fidelităţi fundamentale faţă de operă, a cărei «deformare» (inevitabilă) e de dorit să se producă în punctul cel mai înalt cu putinţă” (Mircea Martin, Generaţie şi creaţie, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969).
Se află aici, într‑o formă concentrată, principalele linii ale viziunii pe care criticul şi teoreticianul literar le va dezvolta şi aprofunda în anii următori, conjugând interesul pentru reflecţia teoretică şi practica criticii literare: necesitatea „identificării” e propusă de pe acum ca o condiţie prealabilă a actului de lectură, iar aceasta sugera, cu adaosul obligativităţii ei la o „infinită” repetare, adică reluare atentă, exerciţiul unei intuiţii, al unei empatii, ca prim moment al apropierii de numita „conştiinţă a operei”, fără ambiţii manifest‑nonconformiste precum aceea din formula manolesciană a „lecturilor infidele”. Orice capriciu şi libertate necontrolată a lecturii sunt astfel evitate principial, dinamica interpretării este subînţeleasă prin chiar sublinierea „repetării” ce poate corecta şi face mai sigură intuiţia primă a construcţiei şi valorii operei. Implicarea subiectivă e presupusă şi ea, deci, şi caracterul „creator” al perspectivei critice, al zisei „coerenţe” (se regăseşte aici ceva din ideea lui G. Călinescu despre critica ce propune structuri plauzibile ale operei).
DELIA UNGUREANU: Un portret mai mult sau mai puţin fidel al criticului şi teoreticianului Mircea Martin poate fi realizat în două moduri: pe de‑o parte, prin intermediul unor afirmaţii făcute despre unii scriitori afini în cronicile dedicate volumelor acestora; pe de altă parte, printr‑o analiză a corporalităţii discursului critic, una care să urmărească procedeele stilistice de construcţie sintactică şi retorică favorite. Nu întâmplător, acestea sunt metodele favorite ale Şcolii criticii conştiinţei de la Geneva, o direcţie teoretică şi critică pentru introducerea şi asimilarea căreia în cultura română Mircea Martin a făcut mai mult decât oricine. Din acest motiv, am ales să decupez din cronicile publicate de Mircea Martin în revista Amfiteatru între 1966‑1969 câteva fragmente, din care să reiasă un portret. Un portret‑colaj, realizat din afirmaţiile ilustrative, cred, făcute de critic, va fi dublat de o privire asupra construcţiei discursive a textului critic, pe care îl înţeleg ca pe o morală interioară atât a omului, cât şi a criticului şi teoreticianului Mircea Martin. Citatele extrase din cronici alternează cu propria mea analiză stilistică a mijloacelor retorice şi discursive, fără a preciza provenienţa lor exactă. Cred că acest lucru e posibil pentru că citatele selectate poartă inconfundabila marcă a stilului lui Mircea Martin.
Ceea ce defineşte demersul critic şi nu numai al lui Mircea Martin poartă numele de constanţă şi consecvenţă, două atribute esenţiale care se întrevăd atât la nivelul reperelor interpretative, al principiilor critice, cât şi la nivelul alegerii obiectelor analizate. Pentru „profesorul de discreţie şi stilistică”, „critic serios şi distins”, „cu generoasă «supunere la obiect»”, „plăcerea firească… de a descoperi şi de a comunica nu vine niciodată în atingere cu necesitatea de a alege esenţialul, semnificativul. În această «renunţare» stă eleganţa sa”. „În ciuda formulelor abrupte” care deschid multe dintre cronici, „există o prudenţă a criticului”. „O privire atentă descoperă propoziţii cu rezonanţă de laitmotiv, îndemnuri ce par să traducă obsesii – ceea ce este cu siguranţă neconfundabil, dar formulabil numai cu aproximaţie – un stil care e… omul însuşi”.
ALEXANDRU MATEI: Mircea Martin a moştenit echilibrul, deschiderea şi scepticismul lui Tudor Vianu, mai mult decât exuberanţa şi suflul lui G. Călinescu, şi toate textele sale o vădesc. A însoţit ediţii din scrierile lui Vianu – însă, mai mult decât atât, a încercat mereu să medieze extreme, să redeschidă dialoguri suspendate, să nu elimine nicio perspectivă din capul locului. Aici mi se pare că rezidă marele merit al prezenţei sale în literatura română, atât înainte, cât şi după 1989. Deşi prezenţa sa publicistică a scăzut în ultima vreme, asta se datorează mai mult modificărilor tehnologice decât vreunei rezerve a criticului în a interveni. Mircea Martin a fost, mereu, angajat, dar unul moderat: de aici şi primirea pe care o face Antimodernilor lui Compagnon, într‑un moment în care părea că un anume (post‑)modernism reîncepe să uite să privească în urmă. Mircea Martin a fost, de la bun început, adeptul unei şcoli de literatură care nu întâmplător este asociată cu Geneva: capitala francofoniei elveţiene, o ţară bogată şi neutră, spaţiul unui anume tip de libertate la care jinduim mulţi dintre noi. Dar acelaşi Mircea Martin a fost deschis, rând pe rând, tuturor ideilor/grilelor de lectură care au pătruns în România în anii 80‑90 (postmodernism, postcolonialism, deconstrucţie) şi în anii 2000 (world‑literature), dovadă că numele său apare pe coperta volumului Romanian Literature as World Literature (Mircea Martin, Christian Moraru, Andrei Terian. Romanian Literature as World Literature, Bloomsbury, 2017), alături de cele ale lui Christian Moraru şi Andrei Terian, chiar dacă, dintre cei trei, nu aderă la argumentul (prefaţa) volumului.
MICHAEL FINKENTHAL: În monografia Introducere în opera lui B. Fundoianu publicată în 1984, Mircea Martin făcea o remarcă oarecum eliptică, dar în acelaşi timp foarte subtilă: „Examenul manuscriselor arată clar că autorul a lăsat să treacă pe lângă sine alte îndemnuri, că şi‑a reprimat unele tentaţii, cultivându‑se într‑o anumită postură. În poemele reuşite şi neincluse în volum (era vorba de volumul Privelişti, publicat în 1930 la Bucureşti, şapte ani după plecarea definitivă a poetului în Franţa – n.m. MF) adevăratul Fundoianu încă nu este prezent”. Observaţia pune cititorul pe gânduri, cu atât mai mult cu cât, doar cu una‑două pagini în urmă, autorul afirmase că „textele fundoiene rămase în manuscris nu reprezintă o altă operă, căreia să i se poată acorda o şansă egală de viabilitate”. Aparent, există o multitudine de texte poetice (şi nu numai, după cum vom vedea) rămase în manuscris şi/ sau risipite prin presa vremii, în care se manifestau „alte îndemnuri”, care reprezentau „tentaţii reprimate”, poetul preferând să se „cultive într‑o anume postură”, care i‑ar fi asigurat o şansă de viabilitate mai mare în peisajul poetic românesc. Care să fi fost aceste îndemnuri, de ce natură erau tentaţiile reprimate, ce postură încerca să cultive tânărul B. Fundoianu? Nu mai puţin interesantă este însă şi întrebarea legată de selecţia făcută post festum de poet în pregătirea Priveliştilor; să fi fost vorba de subiecte tabu care erau greu de discutat la data apariţiei monografiei, în 1984? Dar cartea apărea – ce‑i drept la o altă editură – la un an după Jurnalul de la Păltiniş. Ani de zile m‑au frământat aceste întrebări şi, în decursul lor, am avut multe conversaţii pe teme fondaniene cu Mircea; ce‑i drept însă, în marea lor majoritate ele s‑au limitat la analize textuale în care ne‑am concentrat asupra unor teme specifice, fie de domeniul criticii, fie de cel al istoriei literare. Eu rămâneam cantonat în „dualismul” meu, nefiind în stare să‑l despart pe poet de filosoful (devenit mai târziu discipol al lui Şestov) care a fost Fondane, în timp ce Mircea Martin, consecvent în analizele sale, s‑a aplecat mereu cu predilecţie asupra poetului.
În 2012 am publicat în limba engleză o monografie Fondane, care conţinea doar un prim capitol introductiv despre anii petrecuţi de poet în România; mă gândeam mereu să rescriu acest capitol într‑un viitor volum în limba română şi cu cât avansam în acest proiect, îmi dădeam seama că în ceea ce‑l priveşte pe Fundoianu‑Fondane, există un fel de „faţă invizibilă a lunii”, ceva care a scăpat atenţiei criticilor de până după anii 1990. Pe Mircea Martin l‑am întâlnit, cred, tocmai pe la mijlocul acelui deceniu şi apoi, până la publicarea monografiei menţionate, discuţiile noastre s‑au apropiat şi s‑au îndepărtat mereu de acest subiect fără să fi ajuns vreodată la o confruntare directă cu problematica acestei misterioase feţe nevăzute (nerecunoscute?) a poetului.
■ Fragment (Muzeul Naţional al Literaturii Române)
