România este pe deplin feudalizată, fiind sub puterea unor sponsori, care şi‑au împărţit teritoriul naţional şi sferele de influenţă în zona resurselor şi a zonelor economice, şi a căror putere este legitimată politic de clienţii politici sponsorizaţi cu fiecare prilej electoral…
Motto: „Mâine totul să fie nou şi altfel!”
(Urare japoneză)
Cât mai există oare din România, aşa cum ne‑o proiectăm în imaginaţia noastră?
Cât mai există oare din România activă, regenerantă demografic?! Topirea demografică a României este cu dublu sens şi dublă proiecţie de viitor, pe negativ: 1. Implozia demografică este atât în privinţa scăderii numărului de locuitori, cât şi în privinţa deprofesioanalizării agresive a categoriilor active de populaţie. Hemoragia de profesionişti şi calificaţi, de la medici la strungari, de la economişti şi IT‑işti la zidari şi instalatori, este sprijinită deliberat prin politici de subfinanţare şi eliminarea oricărui orizont de aşteptare. Apoi, nu‑i de mirare creşterea populaţiei vârstnice, rămasă pe loc, în raport cu populaţia activă, tot mai hotărâtă să plece. Împingerea vârstei de pensionare pentru femei la 65 de ani este rezultatul sărăciei care ne aşteaptă şi al îndatoririi peste măsură de către clasa politică a poporului român, prin împrumuturi externe. 2. Superficializarea şi astfel vulnerabilizarea demografiilor active prin subfinanţarea şi eterna reformare a educaţiei, cercetării şi sănătăţii, dar şi marginalizarea profesionalismului acolo unde îndrăzneşte să reziste în interiorul graniţelor naţionale. În zonele decidente ale politicii avem o rotaţie continuă de derbedei, în vreme ce profesioniştii sunt ţinuţi în zona gri a societăţii.
Cât mai există oare din România demnă, pregătită de reacţie faţă de sudălmi şi ameninţări? Această România a încetat să existe.
O reuşită analiză a acestor grave şi reale probleme româneşti le‑am descoperit în volumul Cumpăna României de Călin Georgescu (Editura Christiana, Bucureşti, 2016).
Din primele rânduri este enunţată cea mai serioasă vulnerabilitate a României, şi anume „deconectarea de la realitate”, definită drept „noua realitate determinată de contracţia susţinută şi se impune o nouă economie şi un nou model de civilizaţie”. Noul model de civilizaţie este, în primul rând, un nou tipar economic „trecut pe fluxuri de energie mai scăzute, simplificând sistemele noastre sociale, politice şi economice” pentru a putea trăi cu un buget energetic mai scăzut. Noul model economic este structural diferit, astfel încât „economiile să redevină locale şi regionale din cauza reducerii resurselor vitale. Dacă dorim prosperitate prin simplitate atunci motorul creării de noi locuri de muncă va fi întreprinderea mică şi mijlocie”.
În consecinţă, ar trebui să sporim cantitatea de alimente altfel decât bazându‑ne pe agrobusiness, care depinde de petrolul ieftin; trebuie să facem comerţ altfel decât prin hipermarketuri, şi va trebui să regândim transporturile, pentru că dependenţa de camioane şi automobile devine tot mai nesustenabilă. Ca exemplu, autorul susţine că în anul 2000, „pentru prima oară, volumul bunurilor de consum produse în mici ateliere locale – mai ales în Asia – a depăşit volumul produselor ieşite pe poarta fabricilor erei industriale. Aceasta marchează o tendinţă pe termen lung a demasificării producţiei”.
România este deconectată de la realitate, „pentru că ea continuă să fie cu două secole în urmă, privind nivelul de civilizaţie modernă, şi pe alocuri încă este vizibilă diferenţa în societatea românească”. Deconectarea de la realitate a fost posibilă în România din cauza mai multor factori sincroni. Partea cea mai înfricoşătoare a acestui fenomen de deconectare „este migraţia masivă dinspre urban spre rural nemaîntâlnită în Europa din anii 1800! În România 45% din totalul românilor trăiesc în mediul rural (care ocupă 89% din teritoriul naţional), 91% dintre ei subzistând la limita de jos a sărăciei. În consecinţă, România importă din nou produse finite şi exportă materii prime şi produse agricole ca în perioada feudală”. Şi în ciuda acestei migrări spre zona rurală, România continuă să importe peste 80% din produsele alimentare.
Privind realitatea economiei româneşti din ultimii zece ani, Călin Georgescu afirmă: „În 2007 PIB‑ul românesc era de 41% din media UE, ceea ce înseamnă că el va rămâne multă vreme cel mai mic din UE. În 2006 rata sărăciei absolute era de 13,8% din populaţia totală a României, ţara noastră fiind pe ultimul loc între ţările care au aderat la UE începând cu 2005. Dependenţa noastră de importul de energie primară a ajuns la cca 25%”. În plus, rezervele autohtone de petrol şi gaze se vor epuiza în mai puţin de 20 de ani, cele de cărbune vor dispărea în cel mult 40 de ani, iar cele de uraniu în 5 ani, iar statul român nu are nici o posibilitate de a influenţa companiile private în politica lor de preţuri, de exploatare sau de acordare prioritară a producţiei către consumul intern.
Starea de colonialitate economică se extinde şi asupra perspectivei sociale. Astfel nu este de mirare că „suntem în continuare priviţi ca o ţară înapoiată, nesigură social şi economic (…) astfel rămâne volatilă în ţeluri, incultă, neinformată, incapabilă să se adapteze valorilor occidentale şi păstrează o mentalitate arhaică, mistică, aproape tribală”. Şi această mentalitate arhaică, ce prefigurează tribalul, are ca fundament suspiciunea reconfigurată adesea în superstiţie. Astfel încât „în 2007, 60% dintre elevii şi profesorii din învăţământul preuniversitar românesc consideră superstiţiile şi nu ştiinţa principalul lor reper epistemologic. Iar de aici indicele compozit de inovare a României a fost, în 2006, de 5 ori mai mic decât media UE şi avem cea mai şocantă tendinţă de scădere din toate ţările europene”.
Ca urmare a acestei mentalităţi tribale care ne deconectează de la realitatea europeană şi prăbuşirea în superstiţie a societăţii româneşti s‑a aflat şi lipsa de reacţie a societăţii faţă de închiderea oraşului Târgovişte de un interes tribal, blocându‑se abuziv intrarea în oraş (parolând‑o chipurile, culmea tupeului!) celor care se întorceau acasă de la muncă, sau de la şcoală, ce mai contează. Curând, fraţi români, acelaşi interes tribal va parola intrarea şi ieşirea din România, pe grade de supunere şi ierarhie, precum în vechiul regim de teroare cotidiană şi ideologică!
Deconectarea de la realitate şi menţinerea unei întregi societăţi şi a mai multor generaţii în nesiguranţă şi temeri creează imaginea unei ţări condamnate la neputinţă pentru a fi exploatată. Potrivit lui Călin Georgescu, „nu s‑a investit în familii, în comunităţile locale sau în societate, în beneficiul generaţiilor viitoare. România a pierdut în mai puţin de un secol aproape 20% din populaţia,
în mare parte profesionalizată (…). Între anii 1990‑2007 datoria României externă era de 30,03 miliarde dolari (locul 29 în lume), iar în 2009 a fost contractată o nouă datorie de peste 20 miliarde de euro, să ajute la depăşirea crizei. Urmează noi împrumuturi ale actualului guvern pentru plata salariilor şi pensiilor”.
România moare existând pe hartă, sub ochii noştri! Ea mai respiră pentru un timp! Cât timp? Probabil pentru mai puţin de o generaţie. România este pe deplin feudalizată, fiind sub puterea unor sponsori, care şi‑au împărţit teritoriul naţional şi sferele de influenţă în zona resurselor şi a zonelor economice, şi a căror putere este legitimată politic de clienţii politici sponsorizaţi cu fiecare prilej electoral.
Astăzi, intrată într‑o recesiune aflată în desfăşurare teribilă, ocolită de discursul politic, dar prezentă în plafonările bugetelor instituţionale, „România se află într‑o situaţie mai grea decât în 1940, în plină criză mondială. Între anii 1990‑2016, fără situaţie de război sau teritoriu ocupat de armate străine, aşadar, într‑o perioadă de libertate, distrugerea economiei, haosul social, stagnarea culturală, regresul în profesionalizare şi educarea populaţiei (faţă de anii 1920‑1938 şi 1965‑1975), irosirea avuţiei naţionale este din vina societăţii româneşti în ansamblul ei şi apoi, în al doilea plan, a clasei politice, care nu face decât să ilustreze clasa politică din care provine”.
Aceste pierderi sincrone: distrugerea economiei, pauperizarea deliberată a societăţii active, deprofesionalizarea tinerelor generaţii completată cu exodul profesioniştilor şi, desigur, distrugerea deliberată a valorilor reale având conţinut profesional vulnerabilizează România cu mult mai mult decât ne putem închipui. Şi toate acestea se întâmplă, „deoarece cei care au produs acest genocid sub comunism, ei şi ucenicii, dar şi copiii lor se ocupă si astăzi de destinele României. Aceşti prădători care vin din comunism şi care conduc şi astăzi România ignoră viitorul şi nu ne pregătesc pentru el… Ei sunt «omul nou» creat înainte de 1989 (…), sunt nişte mutanţi, altă specie!”. Sub această nouă specie de decidenţi, se află poporul român şi o ţară în cumpănă istorică.
Poporul este împins treptat spre o scară inferioară de manifestare, aceea de populaţie votantă, subordonată feudal stăpânului din teritoriu. Deja satul românesc nu mai respiră de sub mantaua Gogol‑ilor politici. Lipsa de reacţie a maselor, dezinformarea şi manipularea acesteia de sforarii de talk‑show, stipendiaţi de tabere aparent adverse, dar care, în realitate şi deplin adevăr, plătesc consistent întreţinerea unui spectacol burlesc, inutil, pentru spălare de creier. Subiecte derizorii, de cancan, fără miză, cu vedete mondene bizare şi stupide, în vreme ce tensiunile devin tot mai puternice în preajma ţării noastre. Nimic despre atât de necesarele strategii de integrare socială şi profesională a generaţiilor care intră acum în viaţă; ce facem aici? Chiar ne interesează coabitarea politică dintre facţiunile mafiote, dintre tata socru şi un ginere obedient? Nu, desigur! Sau ce dietă a mai ţinut vreo demi‑mondenă de mahala, bulibăşeala tronurilor ori ameninţările de mucava ale unui preşedinte păpuşar?! Aici şi acum interesează situaţia de fapt a României în raport cu vecinătăţile aflate în mişcare şi cu tensiune acumulativă, dar şi în raport cu ea însăşi. Deoarece avem o ţară demobilizată şi vulnerabilă în faţa unor primejdii iminente: sărăcia, ignoranţa, indolenţa, mizeria socială agresivă, posibile agresiuni externe care vizează preluarea resurselor şi modificarea graniţelor. Implozia socială cu fragmentare teritorială este o primă etapă. Şi Uganda există pe hartă. Şi? Africa neagră este foarte colorată politic pe harta globului, însă nimeni nu mai ştie ce fracţiune tribală a mai preluat puterea şi, în consecinţă, pe nimeni nu mai interesează cine şi ce conduce. Dacă şeful de trib este eficient în stoarcerea resurselor şi a maselor de sclavi, atunci lucrurile pot merge mai departe şi aşa. Adică să mori existând pe hartă!
(va urma)
Adrian Majuru
