Se zice că atunci viitorul împărat ar fi dat un ordin memorabil, care nu a sunat bine deloc: „Măgarii şi savanţii la mijloc!”. Asta însemna să fie protejate aceste două categorii de fiinţe (adevărate valori) prin aşezarea lor cât mai departe de primejdie…
Cu mai bine de două secole în urmă, pe când desfăşura campania din Egipt, Napoleon (pe atunci el era doar generalul Bonaparte) a decis, în faţa mamelucilor şi a unei situaţii‑limită, să aplice o tactică de apărare de tip circular, cu valorile puse la mijloc şi cu militarii francezi desfăşuraţi pe lungimea cercului. Se zice că atunci viitorul împărat ar fi dat un ordin memorabil, care nu a sunat bine deloc: „Măgarii şi savanţii la mijloc!”. Asta însemna să fie protejate aceste două categorii de fiinţe (adevărate valori) prin aşezarea lor cât mai departe de primejdie. Nu era rău, ci era bine, pentru că savanţii nu erau asimilaţi cu măgarii decât din punctul de vedere al utilităţii lor. Dincolo de glumă, măgarii erau de nepreţuit pentru că erau cei mai buni cărăuşi, iar savanţii erau indispensabili pentru descifrarea comorilor istorice ale Egiptului, inclusiv a scrierii hieroglifice. Ambele categorii şi‑au făcut datoria, fapt pentru care Parisul s‑a ales cu obeliscuri egiptene jefuite şi cărate cu greu, iar umanitatea cu mesaje în clar despre o lume căreia îi datorăm, între altele, civilizaţia greco‑romană, din care se trage civilizaţia noastră modernă şi contemporană.
Unii au înţeles astăzi, tot într‑o situaţie‑limită, dar fără umorul lui Napoleon, să‑i pună alături de protejaţii „măgari şi savanţi” şi pe bătrâni, şi tot cu intenţia benefică de apărare. Pandemia aceasta este o nenorocire cum nu s‑a mai întâmplat una la fel în istoria celor vreo 80‑90 de ani recenţi (adică timp de trei generaţii). Planeta, de la al Doilea Război Mondial încoace, a trăit (în mare parte din Europa, America, Asia, Australia) multe decenii liniştite, prospere şi chiar pline de răsfăţ pe ici, pe colo. Criza declanşată de această boală şi de numeroasele cazne şi morţi pricinuite de ea a trezit în oameni şi lupta feroce pentru existenţă. Modul de a gândi „politiceşte corect” – criticat, pe bună dreptate, în multe privinţe – a fost înlocuit uneori cu o gândire pragmatică, de genul „scapă cine poate”. Evident, nu se spune asta în mod direct. Noi trăim într‑un continent numit Europa, unde sedimentările de civilizaţii una peste alta sunt ca sendvişurile cu multe straturi,
spre care ne lăcomim uneori. Această evoluţie ne‑a obişnuit cu un anumit rafinament al comunicării, cu disimularea minciunii, cu ascunderea relelor intenţii, cu ademeniri înşelătoare. De exemplu, acum, în mijlocul acestui morb (care ne distruge, în oarecare măsură, nu numai vieţi, ci ne întunecă şi judecata limpede), unor conducători ai noştri – inclusiv de la nivelul cel mai înalt al Uniunii Europene – le‑a căşunat pe bătrâni. Natural, istoricii ştiu că bătrânii au fost ţapi ispăşitori, de la Socrate încoace, în multe perioade istorice şi în multe comunităţi declarate civilizate. Ce să faci cu unii neputincioşi şi socotiţi inutili, care‑ţi complică viaţa de pomană, când vieţile tinerilor sunt în pericol? Ba, aceşti expiraţi mai cer şi de mâncare, mai au pretenţia să primească şi medicamente scumpe, mai îndrăznesc – acum, când ambulanţele nu prididesc cu tinerii şi cu cei activi – să sune la 112 şi să clameze că au febră sau tuşesc? Dar, în fine, astea s‑ar mai putea suporta, pentru că societăţile europene au încă resurse, deopotrivă alimentare şi medicale. Mai gravă pentru locuitorii grăbiţi ai planetei este însă sâcâiala acestor bătrâni, pretenţia lor de a fi activi, dorinţa de a umbla pe străzi precum ceilalţi oameni, de a merge la piaţă, la supermarket etc. Insuportabile sunt plângerile lor neîncetate, lamentările lor, repetarea aceloraşi lucruri din viaţa lor trecută şi chiar sfaturile pe care le dau fără să le fie cerute.
În vremuri normale, aceşti bătrâni nu erau, însă, întotdeauna de lepădat. Îşi îngrijeau constant nepoţii, pe care îi hrăneau, îi răsfăţau aşa cum numai bunicii pot şi ştiu, îi duceau în parc la joacă şi reuşeau să‑i lase liberi din când în când pe părinţii acestor nepoţi. Ba, de multe ori, aceşti bătrâni aduceau periodic mâncare gătită, în lipsa activilor casei şi o lăsau în frigider, încât, la venirea acasă, tinerii se puteau înfrupta „ca la mama acasă”. Mai mult, unii dintre aceşti pensionari scoteau din economiile lor de o viaţă sume de bani pentru tineri, pentru nevoile lor, le dădeau maturilor casele lor (şi se mutau ei în spaţii mici, chiar meschine, „că doar noi ne‑am trăit traiul”). Sigur, tot pisălogi erau, tremurau din când în când ori şchiopătau, când veneau spre noi aduşi de spate, dar purtau cu sine şi avantaje care nu erau deloc minore. Nici atunci nu erau tocmai răsfăţaţi de lume, pentru că lumea lor trecuse. Mai auzeai pe la câte o televiziune că „un bătrân de 60 de ani a fost surprins de un automobil pe trecerea de pietoni, pentru că nu s‑a asigurat” şi simţeai în vocea crainicului (mustind de tinereţe şi de sănătate) un năduf abia reţinut, de genul: „Ce‑o mai fi căutat şi moşulică ăsta prin oraş, când îl căuta moartea pe‑acasă?”. Tot pe la noi, prin mioritica noastră lume originală, mai erau, după 1989, şi alte reproşuri la adresa bătrânilor. Vedeai des tineri imberbi, plini de zel, activi şi atoateştiutori care condamnau „nesimţirea” celor care au trăit sub comunism, care s‑au ghiftuit sub comunism, care au construit comunismul şi care mai voiau să‑şi trăiască în continuare, să muncească, să făurească o lume democratică. Să ne amintim că avem acum în România tineri de 30‑40 de ani care nu ştiu deloc, pe viu, ce a fost comunismul. Unii nu înţeleg încă nimic din lumea asta şi condamnă generaţia celor de ‘60‑‘70 de ani pentru simplul fapt că a îndrăznit să trăiască sub comunism, că şi‑a ales, din toată istoria asta lungă şi mare, tocmai „epoca de aur” ca să fiinţeze. Bătrânii, aceste „relicve decrepite” – cum zicea nonşalant un comunicator nu demult – sunt afectate şi chiar infectate de comunism şi nu prezintă nicio încredere. Sigur, asemenea judecăţi nu erau tocmai curente şi nu erau rostite Urbi et Orbi mereu şi cu voce tare, dar răzbăteau din când în când. Le cenzura bunul‑simţ şi nevoia de bătrâni, care erau, pentru unii, un rău, dar „un rău necesar”. Societatea prea activă, maturii prea ocupaţi, goana după câştig material cât mai mare, obţinut din câte 2‑3 slujbe (azi joburi) concomitente, îi făcea, oarecum, indispensabili pe bătrâni.
Dar acum, când stăm cu toţii acasă, ce să mai faci cu aceşti „paraziţi”? Au nevoie de mâncare, de medicamente, de companie, de stat la o poveste şi nu „produc” nimic în schimb! Ba mai au şi neobrăzarea să se îmbolnăvească – ceea ce ar putea să fie treaba lor – şi să‑şi răspândească boala – ceea ce e treaba tuturor. Dacă s‑ar îmbolnăvi doar ei între ei, dacă şi‑ar da boala numai unul altuia, ar mai fi cumva, dar ei dau virusul tinerilor şi copiilor, ceea ce este de‑a dreptul revoltător. De câte ori îi vezi pe stradă sau oriunde în afara casei lor, parcă umblă intenţionat cu panere pline de covid‑19, ca să strice cheful şi viaţa oamenilor folositori de pe lumea asta, să‑i infecteze şi să‑i distrugă. Sigur că sunt şi excepţii între bătrâni, de exemplu, bătrânii politicieni. Ei pot umbla liber pe afară şi pe dinlăuntru, pe oriunde, pentru că ne conduc şi ce ne‑am face fără indicaţiile lor! Nu‑i evoc aici doar pe politicienii bătrâni români (şi nu le dau numele, fiindcă ei s‑ar putea simţi ofensaţi şi m‑ar putea dojeni), dar îi spun concret pe câţiva din cei mondiali şi europeni (pentru că lor, oricum, nu le prea pasă de noi, rudele sărace). Să‑l luăm, de pildă, pe preşedintele Donald Trump, care (născut în 1946) are, deci, 74 de ani, şi care se încăpăţânează să fie preşedintele celei mai importante naţiuni din lume, cum o spune el însuşi, mereu. Ba, ilustrul preşedinte american a îndrăznit ca, aproape expirat fiind, să aibă, la vârsta de 60 de ani, chiar şi un copil. Să‑l luăm şi pe domnul Jean Claude Junker (născut în 1954), care are 66 de ani şi care, deşi plin de boli, a condus Uniunea Europeană până de curând. Poate că el, totuşi, stă acum mai mult în casa lui modestă. E de amintit cazul doamnei Ursula von der Leyen, care, cu toată particula ei de nobleţe din nume, nu este nemuritoare. Domnia sa are 62 de ani (fiind născută în 1958) şi ne‑a avertizat senin, de curând, că „este posibil ca persoanele în vârstă să fie izolate până la sfârşitul anului”, în vreme ce „copiii şi tinerii se vor bucura de mai multă libertate”. Cer scuze pentru devoalarea vârstei unei doamne, dar era nevoie pentru demonstraţie. Să notăm delicateţea traducătorului acestui text în româneşte, care nu a redat „elderly people” prin „bătrâni” ori prin „oameni bătrâni”, ci prin „persoane în vârstă”. Prin urmare, „persoanele în vârstă” vor sta în izolare încă aproape un an, în vreme ce animalele de companie vor fi plimbate liber, chiar dacă ele mişună şi muşină prin microbii şi viruşii din praful străzilor şi chiar dacă nu s‑a demonstrat deloc că nu sunt şi ele purtătoare ale ucigaşului virus. Ba, animalele de companie pot să se bucure de libertate, deşi se spune că acest teribil morb ar veni chiar de la animale (nu de la cele de companie, deşi nu putem să ştim ce fel de animale au mai ajuns să fie acum „de companie”). Departe de mine gândul să cer îngrădirea libertăţii animalelor, dar ce facem cu oamenii, pentru că şi bătrânii sunt oameni? Aş cere timid să fie bătrânii asimilaţi, pe lângă „măgari şi savanţi”, şi cu aceste fericite animale care au dreptul la libertate.
Dorinţa aceasta răsună deocamdată în deşert. Decidenţii ţării şi ai lumii, care au nevoie de voturi nu peste mult timp, invocă grija lor sinceră şi dezinteresată pentru binele social, dar nu s‑ar da în lături să‑i izoleze pe bătrâni pentru toată viaţa. Treaba asta – suntem asiguraţi – le‑ar face şi lor, bătrânilor, bine. În izolare, bătrânii s‑ar plictisi, ar muri de inimă rea ori s‑ar îmbolnăvi între ei şi le‑ar face bine şi celorlalţi, care s‑ar simţi în siguranţă, s‑ar vindeca definitiv şi nu şi‑ar mai pierde vremea cu cai verzi pe pereţi. Doar nu se propune ca bătrânii să fie gazaţi, împuşcaţi, aruncaţi în prăpăstii, cum au făcut alţi decidenţi din alte epoci şi locuri, însă nu de pe Marte, ci de aici, de pe Pământ. Se decide, în chip umanitar, să fie împiedicaţi bătrânii să se mişte liber, ceea ce ar fi un privilegiu de pe urma căruia ar muri singuri. Dar asta nu se mai spune, că nu dă bine şi nici nu este bine să fie spus, deoarece s‑ar trezi unii nostalgici, slabi de inimă, miloşi să sară în apărarea acestor oameni inutili. Nu este un scenariu de George Orwell, dar ar putea să fie, dacă ar fi fost scris cu talentul inimitabil al celebrului scriitor invocat. Aşa, e doar un gând al unui istoric bătrân, care, evident, îşi apără bătrâneţea sa şi bătrâneţea bătrânilor în general.
Scenariul acesta este unul imaginat şi nu se va întâmpla decât dacă ne va lua Dumnezeu tuturor minţile, pentru că societatea este ca un corp. Unui corp, dacă îi tai braţele nu poate munci, dacă îi amputezi picioarele nu poate umbla, dacă îi scoţi plămânii nu poate respira, dacă îi zbori creierii nu poate gândi etc. Să ştiţi că unii dintre aceşti gânditori extravaganţi nu sunt originali deloc. Au mai fost confraţi ai lor cu mintea cât o nucă şi dăruiţi cu putere, care au voit să extermine copiii, alţii care au scos din joc maturii păcătoşi ca să‑i păstreze pe copiii inocenţi (trimişi la moarte sigură prin „Cruciada copiilor” din 1212), alţii care au vrut să izoleze sau să extermine „rasele inferioare”, alţii care au vrut să‑i ucidă pe cei care nu credeau în zeii „buni”, alţii care i‑au exterminat pe cei care gândeau altminteri decât guvernanţii etc. Nici ideea că bătrânii sunt inutili nu este nouă. Au încercat mulţi să o promoveze şi nu au câştigat nimic. Comunitatea nu poate trăi nici fără tineri, nici fără maturi, nici fără copii şi nici fără bătrâni. Natural, motivările cu grija faţă de bătrânii contemporani sunt insinuante, sunt ascunse, sunt îmbrăcate în bune intenţii. Tot ceea ce se gândeşte de către anumite minţi rătăcite este prezentat frumos: personale în vârstă au nevoie de protecţie, iar protecţia înseamnă izolare, restricţii de circulaţie pe ani în şir, ca să le prelungim viaţa. De fapt, este teama de boală, pe care, pasămite, ar răspândi‑o prioritar bătrânii. Faptul este nedovedit şi judecata care‑i incumbă este falsă. Toţi oamenii sunt sau pot să fie purtători de virus şi toţi oamenii îl pot răspândi. Bătrânii au un singur „avantaj”, anume sunt mai vulnerabili, pentru că au şi alte afecţiuni. Această vulnerabilitate se răsfrânge, însă, asupra lor, nu asupra altora. Din câte am văzut, după datele statistice prezentate, cei mai mulţi bolnavi de această gripă au între 40 şi 65‑70 de ani şi nu între 65 şi 90 de ani. Prin urmare, ar fi de aşteptat să nu distorsionăm lucrurile, să nu ne punem numai pe noi la adăpost şi să nu dăm mereu vina pe alţii. Natural, este nevoie de o anumită disciplină, de ordine şi de restricţii severe, dar discriminarea bătrânilor (chiar şi când este aparent pozitivă) devine jignitoare, înjositoare, ruşinoasă. Să‑i protejăm pe toţi oamenii, să nu‑i lăsăm pe bolnavi (inclusiv pe bătrâni) să ia boala şi s‑o răspândească, să‑i izolăm pe cei care au şi alte boli, favorizante (inclusiv pe bătrâni), să tratăm cu grijă toate aceste boli (inclusiv ale bătrânilor). A le fixa însă bătrânilor ore de ieşire în lesă, a le construi ţarcuri, a‑i despărţi complet de lume, de lumea lor, pe care şi ei au creat‑o, este absurd. Tinerii de azi vor deveni şi ei iremediabil şi indubitabil bătrâni. Nu ne mai convingeţi că bătrâneţea este o boală sau un handicap, pentru că nu este. Iar dacă pentru unii bătrâni este aşa, atunci nu au nevoie să li se amintească mereu asta, să li se spună ori sugereze că sunt o povară. Faptul că ei au ticuri verbale şi fizice, că sunt oropsiţi şi umiliţi de povara anilor şi de sacrificiile făcute de ei pentru copii şi nepoţi, că au în ei un frig sufletesc greu ca viscolul Siberiei este evident şi nu trebuie mereu reamintit. Bătrânii ştiu ei şi singuri, în mod dureros, „ce e suta de lei”, ce este suferinţa fizică, ce este singurătatea, ce este dorul de copii şi de nepoţi. Nu vă mai chinuiţi să‑i izolaţi, pentru că mulţi sunt izolaţi oricum, nu‑şi vor mai îmbrăţişa pe dragii lor de departe, cozonacul nu va mai avea acel miros unic de Sfintele Paşti, iar drobul de miel (dacă va mai fi) va fi oricum fără gust în acest an.
Nu le mai spuneţi bătrânilor şi nu ne mai spuneţi, obsedant, tuturor că vom muri catastrofic, că va veni al doilea val al epidemiei care va fi mai dur, că starea de urgenţă va mai dura o lună, că nimic nu va mai fi ca odinioară. Lăsaţi grija asta excesivă, că de viaţa şi de moartea noastră se ocupă Dumnezeu şi noi înşine, după puterile noastre omeneşti. Luaţi‑ne cu binişorul, fiţi gentili şi blânzi, daţi‑ne termene mai scurte pentru rău şi mai lungi pentru bine. Nu ar fi mai constructiv să ne puneţi câteodată în faţă şi binele, să alternaţi avertismentele dure cu raze de speranţă, să insistaţi mai mult pe vindecări, pe gânduri şi vorbe bune? Cui foloseşte crearea de psihoze şi de depresii, din moment ce nu avem atâţia psihologi ca să ne vindece ori să ne aline? Este drept că suntem în Săptămâna Patimilor, dar asta nu înseamnă că trebuie să fim supuşi doar pătimirilor.
Nicolae Iorga (1871‑1940) a fost ucis acum 80 de ani, după ce fusese dascălul de românitate al tuturor regilor României. Poate că şi din pricina asta a avut de la Cel de Sus harul să‑şi ştie clipa morţii. Astfel, cu o zi înainte de „marea trecere”, a scris poezia Brad bătrân. E bine să ne‑o reamintim acum:
Au fost tăind un brad bătrân
Fiindcă făcea prea multă umbră
Şi‑atuncea din pădurea sumbră
Se auzi un glas păgân:
„O, voi, ce‑n soare cald trăiţi
Şi aţi răpus strămoşul nostru,
Să nu vă strice rostul vostru,
De ce sunteţi aşa grăbiţi?
În anii mulţi cât el a fost,
De‑a lungul ceasurilor grele,
Supt paza crăcilor rebele
Mulţi şi‑au aflat un adăpost.
Moşneagul stând pe culme drept
A fost la drum o călăuză
Şi‑n vremea aspră şi ursuză
El cu furtunile‑a dat piept.
Folos aduse cât fu viu,
Ci mort acuma când se duce,
Ce alta poate‑a vă aduce,
Decât doar încă un sicriu?!…”
Se duc bătrânii oricum, fiindcă aşa e datul firii, dar, cât sunt pe lume, ei ne dau poate şi altceva decât sfaturi. După moarte, ce ne pot aduce decât sicrie în plus, vorba lui Iorga? Să presupunem măcar că, trecând prin mai multe situaţii‑limită decât noi, ei au şi niscaiva soluţii pentru chinul prin care trecem, să credem că ne lămuresc cât de importante sunt în comunitate iubirea şi jocul, din moment ce – cum ne spune în zadar Lucan Blaga – iubirea şi jocul lor e‑nţelepciunea. Bătrânii sunt (încă) oameni ca toţi oamenii. Acum sunt şi ei primejduiţi de molimă, dar nu sunt periculoşi. Nu‑i mai „protejaţi” peste măsură, fiindcă le striviţi umanitatea şi le pătaţi demnitatea. Omenia nu le‑o puteţi distruge şi nici păta, deoarece o au din belşug şi o revarsă neîncetat asupra acestei lumi bolnave.
*
Vă rog, dragi cititori, să luaţi cele de mai sus ca pe‑o mărturisire simplă, ca pe o lamentaţie fără nicio importanţă, ca şi cum ar fi nişte gânduri dezlânate, poate mai ironice decât s‑ar fi cuvenit şi menite să fie puse între paranteze. Vă rog chiar să iertaţi – cei care v‑aţi simţit jigniţi – vorba aceasta proastă a unui om bătrân care nu s‑a ramolit încă de tot, care este şi el îngrijorat şi care nu ştie cum s‑ar putea proteja acum mai bine copiii, tinerii şi maturii (adică cei aduşi pe lumea asta păcătoasă de bătrâni, de bătrânii foşti odinioară şi ei copii, tineri şi maturi).
În Săptămâna Patimilor, în anul de la Naşterea Domnului 2020
Ioan‑Aurel Pop
