Gândirea treimică
Vorbeşte, mai departe, despre adevăr, educaţie, morală, prietenie, curaj, frică, paternitate şi patriotism, ruşine şi frumuseţe, iubire şi omenie, Dumnezeu, raţiune, moarte şi iad, rugăciune şi Biserică…
În profundul său ataşament faţă de Adevărul Fiinţei, Eminescu răsturna feţele medaliei în contra falsei evlavii, plonjând în paradoxia că el stă alături de iubirea creştină, în absolut, chiar venind, ca filosof, dinspre budism: „Eu sunt budist. Nefiind creştin simplu, ci creştin ridicat la puterea a 10‑a” (fila 8 a mss. 2275). Dacă, în genere, filosofii răsucesc pe toate feţele îndoielii problema Fiinţei, poetul‑filosof eminescian se ştie egalul teologului, ba chiar, cu o doză de mândrie, deasupră‑i, reproşându‑i ceea ce părintele George Remete identifică în speculaţiile filosofilor. Excesul preoţesc al recursului predicator la pilde este văzut de poet ca îndepărtare de întâlnirea faţă către faţă cu Dumnezeu, rămânere în stadiul hrănirii cu lapte, care este cunoaşterea în oglindă, ca‑n ghicitură (1 Corinteni 13, 12):
Nu ne mustraţi! Noi suntem de cei cu‑auzul fin Şi pricepurăm şoapta misterului divin.
Urmaţi în calea voastră mulţimii de absurzi Şi compuneţi simfònii şi imnuri pentru surzi,
Ascuteţi adevărul în idoli, pietre, lemn, Căci doar astfel pricepe tot neamul cel nedemn Al oamenilor zilei sublimul adevăr – Ce voi spuneţi în pilde, iar noi l‑avem din cer.
Precum Adevărul, Binele este ontologic, nu însă şi Răul. „Răul nu are fiinţă în sine, pentru că existenţa sau fiinţa e în sine bună, fiind forţă, valoare, posibilitate şi efectivitate. Răul nu e fiinţă, dar e realitate” (George Remete, p. 86). Mai mult de atât, e cea mai crudă realitate din lume, fapt subliniat cu asupra de măsură de către Eminescu, în poemul dramatic Mureşanu: „Rău şi ură / Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură, / Invidioasă, crudă, de sânge însetată / E omenirea‑ntreagă… o rasă blestemată, / Făcută numai bine spre‑a stăpânii pământul… / Căci răutăţii sale îi datoreşte‑anume / Că‑i spiţă‑naltă‑n scara fiinţelor din lume / Aceasta este taina în sufletul făpturei…” Celor neavizaţi poetul le poate lăsa impresia că, pentru el, răul este ontologic, după cum pare într‑un un enunţ ca acesta: „Şi în ureche‑mi bate: Că sâmburul lumii e‑eterna răutate”. Sâmburul lumii, nu şi al Fiinţei, care este arheul, singura realitate pe lume (Archaeus). Cum Binele pare slab în faţa Răului, diavolul nu poate fi răpus decât de diavol, cum spune Denis de Rougemont, în Partea Diavolului (1942), iar poporul român prin zicala răul cu rău se scoate. Nu întâmplător, în acelaşi poem, poetul nostru invocă pe Satan, „geniu al disperării”, să distrugă răul din univers. Unii, neavertizaţi asupra gândirii paradoxale eminesciene, l‑au putut acuza că ţine partea demoniacului, cum o susţine părintele Savatie Baştovoi, într‑un eseu despre romantism[1]. Părintele George Remete, în schimb, remarcă insistenta referire a lui Dumitru Stăniloae la Rău, aproape cu aceeaşi preocupare ca a lui Eminescu: „Păr. Stăniloae este impresionat de forţa răului, pentru că acesta arată, dezvoltă, impune şi consumă o enormitate de fiinţe, forţe şi evenimente, iar consecinţele puterii sale le experiem foarte adânc şi convingător în noi înşine, în oameni şi în lume. Dar trebuie văzut că răul nu are forţă proprie, pentru că nu are fiinţă proprie. El lucrează cu forţa binelui şi toată puterea lui provine din consistenţa fiinţială cu care a fost creată fiinţa de către Dumnezeu. El nu este decât binele pe dos, unghia întoarsă în carne, forţa binelui întoarsă pe dos sau deturnată” (p. 87). Şi acest adevăr complex trebuia să fie exprimat „paradoxist”. Deşi nu e ontologic, Răul poate fi adânc, luând, cu viclenie, înfăţişarea Binelui: „Se pare că adâncul ticăloşiei, al mizeriei umane şi al răului nu este răutatea pe faţă sau mizeria dezgolită, ci amestecul cu aparenţa bună, sau «porcul întors la vama sa»: cunoscătorul care, având cunoştinţa binelui, face răul cu perversiune, amestecând răul cu binele, încât nici el nu mai ştie ce e bun şi rău. Amestecul grotesc şi abject de bine şi rău, căruia nu‑i mai poate da nimeni de cap, e culmea răului. Autentic în amândouă şi, cu adevărat, fals în amândouă!” (p. 88). Se poate spune că în această inecuaţie Bine‑Rău (ce pare o ecuaţie) se ascunde foarte elocvent evlavia ca impostură: „În lumea aceasta, în mod paradoxal, impostorii stăpânesc mai bine locul lor decât cei care şi‑l merită. Cei mai demni de crezare şi cei mai puternici sunt mincinoşii, făţarnicii, evlavioşii şi impostorii” (p. 102). Şi, mai departe: „Ce cinstiţi arată criminalii şi ce normali apar nebunii! Ce severi, aspri şi urâţi sunt destui sfinţi: Sf. Siluan Athonitul, păr. Paisie Olaru etc. Ce inestetic este Iisus Hristos pe cruce!” (p. 108). Pe când narcişii sunt model de frumuseţe! Narcisismul este reflexul răului simbolizat de oglindă. Cu precizarea: „diavolul nu se uită în oglindă, ci o oferă numai altora; pentru că dacă s‑ar fi uitat, s‑ar fi sinucis, văzându‑se cum este. Sau are el oglinzi speciale? Noi credem că e bine să ne mai uităm şi în oglindă: ca să devenim mai realişti şi cu mai mult bun-simţ” (p. 90‑91).
Răul îmbracă şi forma patimilor, a pasiunilor. Tot într‑o logică paradoxistă, printr‑un subtil joc al singularului şi pluralului, Eminescu făcea distincţie între pasiune şi pasiuni: „Pasiunea înalţă, pasiunile înjosesc”. Fără să‑l citeze pe Eminescu, George Remete merge pe urmele intuiţiei sale: „Dacă patima înseamnă frâu liber afectelor, impulsurilor sau instinctelor şi arată o direcţie negativă şi distrugătoare, pasiunea este altceva. Ea poate să fie eminamente pozitivă, pentru că vrea să însemne angajamentul în cunoaştere, participare, dăruire şi chiar sacrificiu, ceea ce patima nu ştie” (p. 91).
Părintele George Remete abordează, cu aceeaşi pătrundere, cele mai diverse teme al vieţii. Când vorbeşte despre sublim şi penibil, recurge iarăşi la geniul eminescian, citând versuri din Scrisoarea I, aşa cum i‑au rămas în memorie. Şi o face când nu mai este de bon ton să‑l invoci pe Eminescu: „Iar în lumea cea comună a visa e un pericul, / Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicol”. Şi comentariul: „E foarte rău când sublimul e negat şi e periculos când e maimuţărit sau falsificat, dar şi mai dăunător mi se pare când e socotit «de prost gust» sau de «bun gust» (de «bon ton»). În 1990, liber cugetătorii sau ateii afişau morala şi credinţa, pentru că era atunci o chestiune de «bon ton» sau de «bun gust». Astăzi aceiaşi, stăpâni pe situaţie, le socotesc o chestiune în general ne‑europeană, adică de «prost gust»!” (p. 109).
Şi cu aceasta intrăm în zona vastă a noii ideologii a corectitudinii politice, care deformează monstruos realităţile lumii contemporane. De pildă, falsa problemă a drepturilor omului, soluţionată de creştinism cu două milenii în urmă prin dogma creştină a libertăţii omului: „«Drepturile omului» postmodern sunt sinucigaşe: dreptul la homosexualitate, dreptul la droguri, dreptul la sinucidere, la eutanasiere, la clonare, la masochism, sadism şi perversiuni. Până la urmă, omul va obţine dreptul la toate minciunile, nebuniile şi bolile. Un singur lucru va fi interzis: dreptul la normalitate”. Şi motivarea: „«Drepturile» actuale sunt impostoare şi mincinoase, pentru că sunt drepturi «împotriva», nu drepturi «pentru»: drepturile copilului împotriva părinţilor, drepturile elevului împotriva profesorilor, drepturile minorităţii împotriva majorităţii, drepturile bolii împotriva sănătăţii, drepturile morţii împotriva vieţii, drepturile nebuniei împotriva normalităţii. / Este limpede că omul nu are dreptul nici să‑şi ceară iertare de la Dumnezeu; pocăinţa adevărată este un dar pe care nu‑l are oricine” (p 118).
Într‑o vreme când este interzis să spui adevărul despre „civilizaţia gay”, părintele George Remete discută cu cărţile pe masă: „Toate deviaţiile sunt perversiuni, pentru că sunt plăcerea de a contrazice firea. Homosexualitatea şi toate deviaţiile sexuale nu se datorează în primul rând eredităţii, predeterminării, destinului sau ADN‑ului, ci voinţei omului. Dovada constă în faptul că homosexualii (deviaţii sexuali în general) încearcă variantele sexuale pentru că nu consideră legea firii ca obligatorie, ci ca manevrabilă, la voia şi dorinţa omului. Practic, plăcerea oricărei deviaţii sexuale este plăcerea de a schimba legea firii, de a o contrazice, sfida sau manevra. Or, legea firii este legea fiinţei, a existenţei sau rânduiala lui Dumnezeu. De aceea, orice încălcare a legii firii este o contrazicere a normalităţii şi sfidare faţă de Dumnezeu (ceea ce şi vor, în ultimă instanţă, deviaţii) şi păcat împotriva Lui: «Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii …nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii… nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu» (1 Cor. 6, 9‑10). / Nu există orientare, ci numai dezorientare sexuală: a nu înţelege că ai o sexualitate precisă, neschimbabilă şi ne‑opţională şi a încerca opţiunea înseamnă perversiune şi nebunie” (p. 122). Părintele George Remete nu‑i cruţă nici pe oamenii bisericii care, în intervenţiile publice, se prezintă nepregătiţi pentru adevăr: „Pentru Biserica şi teologia ortodoxă română este îngrozitor faptul că, în nici o emisiune TV de până acum, teologii n‑au reuşit să dovedească justeţea poziţiei şi învăţăturii creştin‑ortodoxe. Dimpotrivă, ei au înregistrat zdrobitoare înfrângeri, cum a fost cea a părintelui Iustin Marchiş în faţa profesoarei Miroiu, decan al Facultăţii de Psihologie din Bucureşti, şi a unei profesoare doctor de la Facultatea de Medicină din Iaşi” (p. 123).
În esenţă, polemicile în jurul chestiunii vizează două întrebări: 1) poate fi dovedită homosexualitatea ca fiind împotriva firii?; 2) legalizarea sau toleranţa ei înseamnă sau nu propagandă în favoarea ei? Ideologii political correctness ne asigură că homosexualitatea nu e împotriva firii, prefăcându‑se că nu observă că şi‑n lumea animalelor e vorba de „o excepţie şi o realitate minoră împotriva normalităţii covârşitoare”, încât răul, dacă ar deveni, în timp, majoritar nu se arată, prin aceasta, că e un bine, „ci dimpotrivă, un rău şi mai rău. Boala care se extinde în organismul sănătos şi‑l copleşeşte nu devine o realitate mai valoroasă decât organismul care a cedat” (p. 123, 124). În paranteză fie spus, pe lângă argumentele teologice şi de bun-simţ ale părintelui Remete, adaug: e de mare mirare că noii ideologi, care‑şi trag seva şi din freudism (vezi freudo‑marxismul corectitudinii politice), ignoră faptul că cel dintâi care a studiat homosexualitatea ca fenomen deviant, maladiv a fost tocmai Sigmund Freud, care a coroborat devierea sexuală cu narcisismul stadial prin care trece orice fiinţă umană, constituind tot atâtea trepte către maturizarea sexuală şi socială. Homosexualitatea nu este altceva decât incapacitatea individului de a ieşi din narcisismul secundar, ca urmare fie a unui traumatism, fie din cauza unei contextualizări ţinând de educaţie, pe care, altminteri, „corecţii” o propovăduiesc din şcoală sau prin filme precum Copiii sunt bine‑mersi, ca să nu mai vorbim de literatură şi alte arte. În stadiul narcisismului primar, prin care trece orice copil, individul se descoperă pe sine în oglindă, se autocunoaşte. Atunci când nu trece de acest stadiu al iubirii de sine (mitul lui Narcis, excepţional configurat de gândirea mitică a Antichităţii), el continuă să‑şi investească libidoul asupra lui însuşi sau a unei persoane de acelaşi sex, ignorând chemarea firii, a individului de sex opus, realitate pe care mitul lui Narcis o încifrează în surzenia lui Narcis faţă de strigătele/chemările iubitei sale, nimfa Echo. În consecinţă, Narcis este destinat morţii sale şi a speciei umane. Iată o maladie teribilă pe care geniul uman a încapsulat‑o într‑un mit excepţional. (…)
Mă opresc aici spre a lăsa cititorului bucuria de a continua întâlnirea cu părintele George Remete, când vorbeşte, mai departe, despre adevăr, educaţie, morală, prietenie, curaj, frică, paternitate şi patriotism, ruşine şi frumuseţe, iubire şi omenie, Dumnezeu, raţiune, moarte şi iad, rugăciune şi Biserică, tot lucruri fundamentale din complexa şi fascinanta noastră existenţă.
Note:
[1] Savatie Baştovoi, Patologicul şi demoniacul la romantici, în vol. Ortodoxia pentru posmoderniştit, Bucureşti, Editura Cathisma, 2010, p. 94‑133.
Theodor Codreanu