Mircea Pora rămâne, totuşi, un autor „rău cunoscut”, constata Bedros Horasangian, invitând la o necesară reevaluare…
Deşi temeinic aşezat în peisajul literar (nu doar timişorean), beneficiar al salvelor de entuziasm care, în timp, i‑au însoţit volumele, prozatorul Mircea Pora, urmărit de câteva neofilite prejudecăţi, are încă un statut ambiguu. Prima dintre ele ar fi superstiţia romanului. Om al fragmentului, Mircea Pora n‑a „trecut” – proclamă unii – proba. Străin acum de intemperanţele şi insurgenţele unei vârste, el se cheltuie pe spaţii mici şi poate părea (celor neatenţi la desfăşurările sale prozastice) „fără suflu”. O altă prejudecată priveşte povara unor etichete. Considerat, printr‑o lectură eronată, un autor satiric, încropind o saga bănăţeană comică, închizând un suculent stil zonal, el pare „stigmatizat”. Deşi, repetăm, s‑a aşezat gospodăreşte în peisaj şi cărţile sale n‑au trecut neobservate. Dar chiar prozele sale au un statut echivoc, nota, cu îndreptăţire, Olimpia Berca. Fiindcă acest fragmentarism, închipuind – din cioburi epice – o posibilă frescă bănăţeană, nu îngăduie o docilă aliniere la un gen. În plus, Mircea Pora dovedeşte o dezarmantă consecvenţă, găsindu‑şi, chiar de la debut, tonul. Avem în vedere, negreşit, abilitatea discursivă, propunând niveluri de lectură, mânuirea antifrazei (cf. Eugen Dorcescu) şi, nu în ultimul rând, infiltraţiile ironice, catifelate însă, oricum în doze homeopatice. Textele sale eliberează valenţa confesivă, împrăştie un abur melancolic, vorbesc despre „fericirea de‑a fi trist”. Iar ochiul auctorial, fără a cădea în ispita (frenezia) invenţiei, se dedă la scenariul reluărilor, iubind jocul în oglinzi. Parcă un eu multiplicat cotropeşte pagina, încărcând‑o cu ironie melancolizată.
Observator nemilos al „haosului valahic”, vădind fineţe descriptivă şi capacitate inventivă, peisagist cu tribulaţii melancolice, mixând economicos – în prozele sale „şoade”, cu lexic pestriţ, – exasperarea, sarcasmul, lirismul, absurdul, umorul, tandreţea etc., Mircea Pora rămâne, totuşi, un autor „rău cunoscut”, constata Bedros Horasangian, invitând la o necesară reevaluare. Într‑adevăr, autorul Bidonul‑ui (Editura Eikon, 2015), „fabricant de fantasmagorii”, a fost văzut, la start, ca „un Mesia al umorului”, dăruindu‑ne, zicea Şerban Foarţă, „un lucru foarte rar, râsul”. Sau ca un continuator al târgoviştenilor, pendulând între invenţie şi rememorare, cu texte semificţionale. Debutând târziu, la 37 de ani, în volumul colectiv Drumul cel Mare (Facla, 1985), el se dorea o fiinţă veche, trezind amintirile, folosind substanţă autobiografică, investigând lumea măruntă, fără complicate strategii narative (căzând, la alţii, în „sofisticăreală”), fixând tipuri şi tertipuri într‑un fabulos insectar. Paradoxul e că prozatorul, deja subiect de monografie (semnată de Dorin Murariu, în 2013), deci „clasicizat”, faimos în mitologia locului nu se bucură de vizibilitatea meritată. Deşi Pora însuşi recunoştea, cu orgoliu, că „nu seamănă cu nimeni din proza anilor ’80”. El cercetează, prin personaje sumar creionate, empatizate, lumea românească, oferindu‑ne un „spectacol al destrămării”. Arta evocării impune prin precizia amănuntelor, retrăind „timpuri de râsu‑plânsu”, radiografiate cu ochi de moralist. Cu deosebire, în ipostaza de „cronicar al noroaielor”, Mircea Pora corectează viziunea paradisiacă a lui Sorin Titel, refuzând memoria băsmuitoare. E drept, capriciile rememorării întreţineau, la Sorin Titel, o „beatitudine somnolentă”, închipuind – tot sub ameninţarea destrămării – firavul adevăr posibil, dorind a ţine în loc „clipa cea repede”; ţesând, fără a ajunge la sublimare mitică, istorii estompate, înecate în aburii trecutului, insinuând – prin repetiţie – că totul „a fost doar un fel de părere”. Or, la Mircea Pora totul e riguros exact. Nu o privire blând‑înţelegătoare pogoară peste această lume, nu memoria băsmuitoare şi pecetea melancolică estompează asperităţile ei. La Titel distanţarea avea un efect feeric şi, împăcat cu lumea, eroul titelian vrea să‑i afle „gustul”. Suntem într‑un spaţiu neatins de mersul Istoriei, nimbat de o lumină paradisiacă, departe de ceea ce Eliade numea „teroarea Istoriei”. Personajul, confiscat de o bucurie a existenţei „pe care nimic nu o poate întuneca”, gusta, aşadar, aproape la modul eminescian, viaţa „dureros de dulce”. Dragostea, suferinţa se ivesc din pliurile existenţei şi ne aruncă într‑o seninătate îndoliată (cf. Valeriu Cristea). Şi atunci, pieritorul trup desluşeşte mesajele adânci ale fiinţei, descoperă „umbra otrăvită” şi moartea pânditoare. Pora propune, la rându‑i, o posibilă sagă bănăţeană, fără respiraţie largă, romanescă. Cine a citit splendidele pagini despre „praful şi noroaiele Ohabei”, despre acea cădere în infern, într‑un sat suprarealist, într‑o zonă de poezie şi gloduri abisale, ca „o întoarcere în timp” (v. Ruga), va fi de acord că un roman puternic se poate naşte de aici. Plus anii de ucenicie în Capitală, unde – în casa Nemoianu – a avut şansa unor întâlniri cu „indivizi literari”, la care, fireşte, asista „prin crăpătura uşii”. Sau boema clujeană, într‑un oraş „copleşit de lozinci”, participant la maratonul studenţesc al restaurantelor, aşteptând „luminile Epocii de aur”. Şi, evident, teribila experienţă a nevroticilor ani parizieni, aducând, în prim‑plan, un inadaptat, pe „Domnul Nimeni”. Aşadar, o colecţie bogată de evenimente decisive, dintr‑o epocă cenuşie, represivă, de la anii ’50 (când un Costa sforăie în timp ce „lupta de clasă se înteţeşte”) până în anii agonici ai comunismului ceauşist, smulgându‑se – după „anul ohabian” – din acel „mormânt de glod”, i‑real, cumva, cu un faimos cuplu (moş Ticu / baba Sida). Cu deosebire, credem, Triptic‑ul impune, confirmând, peste ani, o veche observaţie a lui Radu Enescu, cel care ne invita să vizităm „consignaţia epică” a lui Mircea Pora. Încât, pe această melancolie de fond, glazurată ironic, prozatorul se poate încerca şi într‑o aventură romanescă. Îl aşteptăm…
Să notăm că proza lui Mircea Pora stă, toată, sub semnul extincţiei. Dar, observăm, o extincţie fără morbideţe, împreunând melancolia şi scepticismul. Dovedeşte înţelegere, tandreţe şi ironie, dar cultivă şi un comic muşcător, nelipsit de note sarcastice; personajele nu‑şi pot uita efemeritatea. Aici stă, după noi, cheia unei lecturi corecte. Mircea Pora convoacă o memorie fabuloasă, intervine precis, risipind ceţurile amintirilor. Foarte „atent la amănunte”, el ne invită, de pildă, în decorul parizian (cu valuri de maşini, lumea amestecată a bistrourilor, cleveteala străzii şi muţenia telefonului ş.a.) sau, la fel de voluptuos, ne propune un „inventar” la Mehadia. Sau ne deschide Albumul Topolovăţ, cu vechile baluri şi rugi, reanimând personaje de altădată, care îşi părăsesc mormintele (Floare lu Mugieş, Moisică, preoteasa Tenzi ş.a.). Nu e vorba aici de ridurile unui scepticism obosit şi de lamentaţiile unui suflet vulnerat. În pofida deziluziilor, a disperărilor, prozele sale – contemplând spectacolul destrămării, aşezând accente funebre – se scutură, spuneam, de morbideţe, vădeşte ochi de moralist şi îşi maschează sensibilitatea poetică cu o glazură ironică. Exerciţii de memorie, de pildă, dă chiar tonul prozelor sale. Mircea Pora nu are fantezie slobodă, debordantă şi nu invocă suflul demiurgic. Decorul postmodern îi anulează astfel de elanuri, ţinând sub control actul textual şi folosind, în funcţie de împrejurări, scutul ironiei. Ceea ce îşi propune, finalmente, vizează tocmai recuperarea intimităţii. Fiindcă „anul ohabian”, aruncându‑l în „imperiul noroaielor”, gara‑sicriu (München) ori nevroza pariziană par mai degrabă a desemna o i‑realitate. O existenţă iluzorie, amestecând visul, coşmarul, haosul, mizeria şi, desigur, culoarea balcanică. Dar atât casa Nemoianu, un spaţiu cultivat, cât şi experienţa franceză (o „ieşire” nu tocmai fericită, cum va recunoaşte; vezi Celălalt tărâm, 1994) probează, mai degrabă, apăsarea singurătăţii. Copleşit de singurătate, acuzând „plictiseala oarbă”, autorul scotoceşte, caută în om, probează şi, finalmente, speră să se descopere pe sine – mărturisea într‑un interviu. De unde senzaţia de eu multiplicat, ocupând „Arhiva P.”. Proza lui Mircea Pora foloseşte, masiv, substanţă autobiografică. Dar nu trebuie subestimată capacitatea lui inventivă (a se vedea, de pildă, exerciţiul ficţional, plin de ciudăţenii, în Evghenii Andreevici, punând sub lupă fenomenul scufundării; o destrămare lentă, „un praf pe care nimeni nu‑l poate învinge”). Asta e şi concluzia prozelor sale, purtând obsesia thanaticului, atenuată, totuşi. Fie că e vorba de o „solidă uitare” (Moş Costa), fie că ne invadează trecutul (un Don Alonso, încremenit, este un „depozit de istorie”), vectorul epic traversează şi coagulează acest fragmentarism deloc stenic: totul e zădărnicie, biruitor e doar „imperiul de praf”. Descoperim aripile ce bat în gol. Iată ce concluzie se desprinde privind „prin pânza vremii…”. Iar autorul, departe de a fi un „cantitativ”, se livrează cu sinceritate. Încât, am putea conchide că toată proza lui Pora e, de fapt, o lungă războire cu „formele fără fond” (cf. Eugen Bunaru), forme care, din păcate, consfinţesc un brand autohton. Prin demersul să anamnetic, sondând în propria‑i biografie, cu tuşe de umor negru, Mircea Popa – ca „turist al toamnei”, sensibil, reflexiv, interiorizat – este un nume care merită, categoric, o altă vizibilitate. Iar autorul, la cei 75 de ani ai săi, cu scrisul său vioi, cu pigment satiric (mascându‑şi decepţionismul), rămâne un observator nemilos şi un moralist infatigabil.
Adrian Dinu Rachieru
