„Mileniul II a fost european, mileniul III mi se pare îndoielnic…”
Literatura nu mi se pare în stare de criză, sau, în orice caz, nu încă. Categoric însă, avem de‑a face cu o netă scădere a ponderii Europei (în ansamblu) printre ţările globului pământesc…
George Motroc: Domnule Profesor Virgil Nemoianu, cu prilejul aniversării Dvs., vă urez 80 de urări frumoase şi calde mulţumiri pentru onoarea pe care mi‑o faceţi prin acceptul de a acorda acest interviu. Vă mărturisesc faptul că de mult timp, până să existe o criză mondială, îmi doream să vă provoc cu această întrebare. E vorba despre o definiţie esenţializată şi perenă a Literaturii: ce a fost de‑a lungul timpului, ce a devenit acum, în epoca noastră postmodernă, şi ce va mai rămâne din acest concept într‑un sfârşit de secol al XX‑lea, în care literatura a devenit, dacă îmi permiteţi această parafrazare, nu o expresie a secundarului, ci o formă a atomizării şi insignifianţei într‑o societate dominată de televiziune, globalizare şi o pleiadă de oameni mediocri ridicaţi la rang de lideri politici sau lideri de opinie?… Sau, în ciuda acestor realităţi, rămâneţi un optimist şi credeţi, în continuare, în puterea Literaturii de a mai schimba omul şi lumea?
Virgil Nemoianu: Iată o temă de discuţie dintre cele mai fascinante, dar şi din cele mai dificile. Dacă memoria nu mă înşală, Mihai Ralea, într‑un eseu de tinereţe, a propus următoarea speculaţie. Românii n‑au avut la începuturile literaturii lor o epopee, ci numai balade. Iată motivul pentru care la maturitate n‑au produs romane, ci mai ales nuvele. N‑aş putea să indic locul unde se găseşte această afirmaţie. În schimb, mi se pare că există aici o anume probabilitate.
Vă propun ca primă temă de discuţie romanul românesc… De ce nu avem Roman în perioada romantică? Ce explicaţii se pot găsi pentru faptul că nici măcar Mihai Eminescu, cel care a dat dovada geniului său în poezie, nu a reuşit la fel şi în roman, de exemplu, în Toma Nour?
Părerile mele despre valoarea romanelor româneşti diferă destul de mult de părerile general acceptate. De pildă, eu consider printre romanele de vârf din literatura română pe Mateiu Caragiale (Craii de Curtea‑Veche), Radu Tudoran (Un port la Răsărit), Alice Botez (Iarna Fimbul), I.D. Sîrbu (Adio, Europa!), Mihai Sadoveanu (Fraţii Jderi şi Zodia Cancerului), poate George Călinescu (Scrinul Negru şi eventual Bietul Ioanide), Mircea Cărtărescu şi Ion Cochinescu. Atenţie! N‑am pretenţia că aceasta ar fi o listă completă a preferinţelor mele. (Aş putea adăuga câte ceva din Slavici, Agârbiceanu.)
Poate fi considerată vârsta de aur a literaturii române perioada interbelică, în care au existat nume precum Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, G. Călinescu sau Mihail Sadoveanu? Sau, în pofida dictaturii, perioada de aur a literaturii române e cea postbelică?
Nu cred că se poate formula un răspuns general. Aici reacţiile sunt cele de la om la om, diferă de la unul la altul. De pildă, Sadoveanu poate fi învinovăţit, mai întâi de toate, pentru colaboraţionism politic. (Sigur, există şi Mitrea Cocor, şi alte texte dintre cele mai neplăcute.) Călinescu a zig‑zagat cât a putut. Evident, aceşti oameni nu se pot compara moral cu cei care au suferit în temniţe.
Privind retrospectiv, cu obiectivitate, se poate spune că prozatorii interbelici şi cei postbelici, cei recunoscuţi pentru rezistenta prin cultură în perioada regimului comunist meritau un Premiu Nobel pentru Literatură? O să amintesc doar câteva nume, precum Marin Preda, Nicolae Breban şi Augustin Buzura.
Am spus şi am scris de mai multe ori că „Premiul Nobel” e supraevaluat. Cam jumătate dintre cei care s‑au bucurat de acest premiu sunt în fond mediocri sau, în orice caz, încununarea lor nu constituie vreo absolută instaurare. Deci, eu unul nu mă simt ofensat de faptul că vreun literat român nu este inclus în şubreda listă. Mai ales în ultimii 10‑20 de ani, premiile s‑au dat cam anapoda, după diverse criterii non‑estetice. „Meritau” sau nu? Pentru mine întrebarea este de secundară importanţă.
Nici poezia nu a reuşit să câştige un astfel de premiu, chiar dacă au existat nume precum Tudor Arghezi, Nichita Stănescu sau cel despre care aţi scris dvs. un amplu şi documentat studiu, Ştefan Augustin Doinaş… Poate fi şi o problemă generală de traductibilitate care stă în calea promovării literaturii române peste hotare?
Incontestabil că un Blaga sau un Arghezi ar fi fost destul de nimeriţi în această listă de premii. Dar nici faptul că nu‑i văd incluşi nu mi se pare o nenorocire prea mare. Ah, dacă ne punem întrebarea de ce nu este mai bine cunoscută şi apreciată literatura română peste hotare, în lumea întreagă, să zicem, atunci, în adevăr, e normal să avem unele regrete şi să ne punem oarecari întrebări. Integrarea în „teatrul” general (mondial) ar putea şi ar trebui să fie mult mai energică. Ţine, cum spui, şi de traducere (sau de nevolniciile acesteia), ţine şi de tematică, ţine şi de originalitate, cum şi de alte cauze.
Totuşi, singura certitudine pe care o avem este faptul că în nici o perioadă nu s‑a câştigat sau nu s‑a primit un Premiu Nobel… A devenit acesta unul dintre complexele majore ale literaturii române postbelice şi postdecembriste?
Pentru cine este un complex, este un complex, pentru cine nu – nu.
Criticul literar Alex. Şetfănescu era optimist. Citez dintr‑un interviu de acum câţiva ani: „Va lua Premiul Nobel primul scriitor român care va scrie ce s‑a întâmplat cu poporul său în timpul comunismului (ar fi o carte de un tragism zguduitor). Sau primul scriitor român care va scrie despre ce se întâmplă în ţara lui azi, când o populaţie schilodită de comunism încearcă să redevină un popor”. Dvs. împărtăşiţi un astfel de optimism?
E foarte bună sugestia lui Alex. Ştefănescu. Aş putea adăuga şi alte teme; de pildă, tranziţiile (prea adesea dureroase) ale individului dintr‑o parte a mapamondului în cealaltă şi insatisfacţiile în ambele părţi.
Se mai pot la fel de bine adăuga tentativele de discreditare ale scriitorilor români în viaţă. Mă refer la tristele „mineriade mediatice” în care au fost vizaţi mari scriitori români: Ştefan Aug. Doinaş, Nicolae Breban, Cezar Ivănescu, Eugen Uricaru ş.a. Ce straniu, aceşti scriitori nu erau criticaţi pentru conţinutul operelor sale, ci pentru dosare de securitate, mai exact, file din acestea, scrise de turnători sau de oameni ai sistemului. Dincolo de aceste cazuri particulare, pe termen lung, se poate conchide că toată lumea a avut de pierdut şi Literatura a devenit un fel de cenuşăreasă din perspectiva unor cititori?
Nu, nu cred că este vorba de un fenomen unic şi specific României. Dimpotrivă, mi se pare că aici e vorba de o imitaţie servilă a celor ce se petrec în majoritatea ţărilor apusene. Eu cred că avem de‑a face cu o neîndreptăţită încercare de uniformizare, cu o disperată ură împotriva valorilor şi a diferenţierilor. În cazul României, întâlnim o atracţie spre ce am numit „eliticid”. Să ne gândim la modul în care au murit Miron Costin şi Barbu Catargi, Iorga şi Madgearu, Maniu, George Brătianu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ion Mihalache şi încă destui alţii. Ce‑i drept, privind retrospectiv istoria, găsim nenumărate cazuri de nimicire a unor figuri majore şi binefăcătoare.
Urmăriţi dezbaterea din paginile revistei Contemporanul. Ideea europeană referitoare la manualele preuniversitare de limba şi literatura română, din care scriitorii reprezentativi, după cum susţin unii profesori, sunt ocoliţi cu grijă. Din ce motive credeţi că se întâmplă acest lucru de tristă pomină? Mi se pare de o gravitate extremă, fiind vorba de identitatea românească şi de formarea tinerelor generaţii. Dacă literatura română de vârf a fost exclusă deliberat din manuale, cine va mai citi cartea românească de calitate peste un deceniu, dar peste cinci decenii?
Iată o întrebare pe care o consider deosebit de importantă şi care mă preocupă mult (am mai scris şi am mai vorbit despre această temă). Este vorba despre recuperarea şi reinterpretarea istoriei şi culturii române din a doua jumătate a secolului al XX‑lea. Ai perfectă dreptate; se creează impresia că tocmai victimele ar fi fost vinovate: Marino, Paleologu, Balotă, Doinaş, Breban şi alţii încă. N‑am văzut monografii critice despre Beniuc, Z. Stancu, Roller, Savin Bratu, Novicov, Pavel Ţugui. Sau măcar despre Dan Deşliu (din fanatic promotor al bolşevismului devenit un dizident activ). Sau despre Geo Bogza. Nici nu mai vorbesc de mari figuri sinistre, Leonte Răutu sau Dulea. Într‑un cuvânt, totul se petrece ca şi cum am căuta o răsturnare şi inversare a adevărurilor. Cât despre credibilitatea documentelor securităţii…?! Am citit ultima carte scrisă de Pacepa în colaborare cu un polonez. Omul descrie acolo amănunţit cum se produceau documente falsificate, mai ales de către Securitatea din RSR. De altfel, şi dizidenţii polonezi au refuzat net să accepte textele adunate şi arhivate de opresori.
Limba română e învăţată in instituţiile preuniversitare după preceptele de studio, aplicate limbilor străine. E de necrezut, aproape…
Da, categoric, ai dreptate, este o procedură inadmisibilă.
Editura Spandugino a îngrijit şi a editat admirabil, în condiţii grafice ieşite din comun, seria de Opere Virgil Nemoianu. În fiecare toamnă, aproape, reveniţi în ţara dvs. de origine, pentru a susţine conferinţe şi a participa la lansări de carte şi dezbateri publice. Vă bucuraţi de succes, de admiraţia lectorilor şi a prietenilor Dvs. Cum vi se pare România? Dar evoluţia acestei ţări în perioada postdecembristă?
E vorba de un amestec de impresii. Pe de o parte, constat un grad de libertate evident, dar şi de abundenţă materială care depăşeşte cu mult (incomparabil de fapt!) situaţia de dinainte de 1989. Nu la fel stau lucrurile în materie de stare de spirit, de concepţii, idei. Aici văd un refuz al originalităţii, imitaţia servilă a suveranilor occidentali. Constat şi o vulgarizare întristătoare a limbii, a manierelor. Deci, judec amestecat.
În condiţiile pandemiei s‑a făcut ceea ce nu s‑a făcut niciodată, cred, în istoria naţională. Au fost închise bisericile, iar credincioşilor li s‑a interzis să participe la sfintele liturghii din timpul postului şi la sărbătoarea Învierii. Nici în vremuri de război nu s‑a întâmplat aşa ceva. Sunteţi un om credincios, un om religios. Cum comentaţi această realitate?
Da, ai dreptate. Dar România nu e singura ţară unde s‑a întâmplat aşa ceva. Majoritatea ţărilor apusene au procedat la fel. Câteva ţări ortodoxe din Răsărit au dovedit mai multă relaxare şi generozitate (Rusia, Bulgaria, Bielorusia). Oricum, este extrem de dureroasă această situaţie şi sunt de părere că „religia” antagonistă (hedonismul obligatoriu) a profitat brutal de ameninţarea virotică. Nu cred însă că este ceva catastrofal (sau nu încă!). Profit de această întrebare pentru a relata o anecdotă, să‑i zic istorică. În anul 2000, stăteam de vorbă cu un medic în cercetare, de origine română, om de o enormă valoare în domeniul său. La un moment dat, acest expert (care mai este încă în viaţă, deşi e bolnav) îmi spune: în secolul în care intrăm, bătălia pe viaţă şi pe moarte va fi între oameni şi viruşi. Oricât i‑am zdrobi, aceştia din urmă vor trece de la o mutaţie la alta şi se vor dovedi foarte greu de biruit, a încheiat prietenul. La vremea respectivă m‑am amuzat, dar nu am luat prea în serios această afirmaţie. Iată însă că au trecut anii şi cuvintele sale s‑au dovedit adevărate.
Cum vedeţi România peste cincizeci de ani? Există voci apocaliptice care susţin că România e pierdută, identitatea ei e clătinată ş.a.
Posibil. Profet nu sunt. Semnalez, totuşi, că pericolul cel mai mare pentru România mi se pare cel demografic. Dacă dispare populaţia, cauza principală va fi cea a natalităţii insuficiente, îmbătrânirea şi diminuarea locuitorilor. Identitatea? Nu mi se pare, totuşi, periclitată.
Cum vedeţi lumea literară românească în context european în secolul al XXI‑lea? Rămâneţi optimist şi după această criză care ne‑a făcut mai mult solitari decât solidari?
Nu, literatura nu mi se pare în stare de criză, sau, în orice caz, nu încă. Categoric însă, avem de‑a face cu o netă scădere a ponderii Europei (în ansamblu) printre ţările globului pământesc. Mileniul II a fost european, mileniul III mi se pare îndoielnic.
Vă mulţumim foarte mult. Şi – încă o dată – La mulţi, mulţi ani!
Aprilie 2020
George Motroc în dialog cu Virgil Nemoianu
