Volumul dedicat Marii Uniri pare o ilustrare a conceptului lui Iorga de istorie totală sau de ceea ce numim azi filosofie a civilizaţiei/ instituţiilor. Se înşală cei care cred că este un volum de eseuri politice…
Zentrale „Figuren“ als Leitpersonen (figuri centrale ca lideri instituţionali) reprezentau în Germania secolului al XIX-lea un ideal de prim rang în programul meliorist al reformatorilor, după cum susţine Prof. Dr. Joachim Funke de la Universitatea din Heidelberg. Începând din 1880 şi până spre mijlocul secolului trecut, s-a urmărit crearea unor comunităţi ştiinţifice afiliate prin program de cercetare, întruniri, conferinţe şi publicaţii, dominate de personalităţi-creatori de şcoală („Schulenbildung“). Spre deosebire de simple coterii, boeme, cluburi sau chiar asociaţii profesionale, aceste şcoli au impus concepte, teorii, legându-şi numele de capitole ale istoriei ideilor: Wilhelm Wundt şi psihologia fiziologică, Max Wertheimer, Wolfgang Köhler şi Gestaltpsychologie, Kurt Lewin şi teoria câmpului social etc.
Departe de a fi o ţară „second hand”, unde a adus-o, poate, chiar „prostia arogantă“ deplânsă la unii politicieni snobi de academicianul Nicolae Breban în textul ce prefaţează volumul Identitatea românească în preajma Centenarului Marii Uniri (1918-2018) – Editura Contemporanul, 2017 –, România se descoperă istoricului care îi cercetează trecutul în context internaţional a fi fost sensibilă la influenţe emanate de la cel mai înalt nivel al cunoaşterii timpului, rezonând pe aceleaşi frecvenţe şi manifestându-se creator. Ce altceva a fost Societatea Junimea, dacă nu o versiune românească a acestui proiect de întemeiere a vieţii ştiinţifice instituţionalizate, a unor şcoli de gândire menite să răspundă provocărilor unui timp căruia nu le mai putea face faţă gânditorul izolat? Geniul lui Nicolae Iorga a creat o operă uriaşă, dar a servit şi drept catalizator al energiilor unor grupuri angajate în ceea ce germanii au numit Kulturbewegung, avându-i pe Bismark şi pe Wilhelm Wundt drept spirite tutelare, cu ecou şi în Franţa (Huysmans fiind exemplul cel mai edificator). În Corespondenta N. Iorga, vol. 34, f’. 6, pot fi citite, din păcate, doar în manuscris, scrisori adresate istoricului referitoare la o moţiune privind cultivarea limbii române în care şi-au exprimat adeziunea corpul didactic din diverse oraşe. Profesorii de la Liceul Carol I Craiova, de exemplu, scriau pe 16 martie 1906: „Idealul creşterii limbii române a fost făurit de boierii români… care au creat măreaţa noastră literatură veche. La începutul secolului trecut… idealul era acelaşi pentru toate clasele. […] De aceea, noi, profesorii, salutăm cu iubire tinerimea care se încălzeşte de idea reîntregirii sufletului românesc – idee care trebuie să ajungă la izbândă desăvârşită”. Macedoneanul N. Batzaria (care va veni în România cu sprijinul lui Iorga) scrie câteva zile mai târziu: „Nu e român care să nu vă admire… pentru eroismul din alte timpuri cu care aţi luat apărarea frumoasei limbi româneşti”. Un cărturar devenise obiectul unui cult care servea idealului reîntregirii: „Aici, în Macedonia, cu toată ingratitudinea vremurilor şi cu toată lipsa unei vieţi culturale, numele şi faptele mai presus de orice laudă ale marelui român Iorga sunt la ordinea zilei”.
Iorga şi Batzaria, cei doi mari patrioţi, au căzut victime fanatismului iraţionalist al politicii mijlocului de veac, de extremă dreaptă, ca şi de extremă stângă. În perioada de după râzboi, au fost victimizaţi până şi făuritorii Unirii, şi o mare parte din elitele care puteau duce mai departe o civilizaţie ajunsă, după cum scrie Bogdan C. Simionescu, în două decenii, dintr-o ţară eminamente agrară într-una situată pe locul şapte în Europa. A fost atunci poporul român stăpân al destinului său? Dacă ar fi fost, ar fi uitat de propriul martiraj, tipărind în străinătate cărţi în care e demonizat, scrise de demnitari şi finanţate din bugetul de stat? Ar fi cerut retragerea Premiului Goncourt pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil de Vintilă Horia, pe care Werner Heisenberg l-a calificat drept capodoperă? Ar fi făcut românii acelaşi lucru cu nominalizaţi Nobel, precum Lucian Blaga şi Marin Sorescu? Ar împinge în faţă contingente de mediocrităţi pentru a oculta valorile autentice de natură, cum susţine italienistul Geo Vasile, să ne câştige un real prestigiu internaţional? Şi-ar denigra cariatidele propriei culturi? Ar menţine în afara accesului opere de valoare, care e asigurat în epoca noastră de prezenţa în Internet, lăsând editurii unei universităţi new-yorkeze, de exemplu, sarcina de a digitaliza teza de doctorat a lui Maiorescu, publicată în Germania, care, la noi, aproape că nu e cunoscută? Şi cum să fie cunsocută, dacă în şcoală se predau la orele de literatură texte preluate din media sau non-literare? Cum remarcă Nicolae Breban şi Octavian Hoandră, accentul exclusiv pe comunicare sărăceşte gândirea şi anulează expresivitatea.
Câtă recunoştinţă merită atunci existenţa miraculoasă a cel puţin unei comunităţi ştiinţifice în jurul căreia gravitează toata lucrarea renaşterii naţionale! Editat de Aura Christi, volumul dedicat Marii Uniri pare o ilustrare a conceptului lui Iorga de istorie totală sau de ceea ce numim azi filosofie a civilizaţiei/ instituţiilor. Se înşală cei care cred că este un volum de eseuri politice. În realitate, seamănă cu monografia dedicată de un colectiv condus de Mircea Braga Societăţii Junimea. Există aici mărturisiri de crez politic sau de program de cercetare ale unor membri marcanţi ai Academiei, interviuri cu ei sau stenograme de la şedinţele Clubului Academiei, unde se dezbate starea naţiunii, eseuri filosofice, cu alte cuvinte, o racordare la viaţa înaltului for al unor minţi strălucite care se dovedesc şi dispuse să descindă în viaţa socială şi să servească drept Leitpersonen, ghizi virgilieni prin labirintul actualei crize culturale către posibile soluţii salvatoare. Evocările unor momente cruciale în care instituţia şi-a dovedit loialitatea şi rolul salvator se îmbină cu sugestii de proiecte şi soluţii.
Sunt toţi cărturarii astfel de figuri cărora naţiunile le datorează originea şi finalizarea proiectelor lor de civilizaţie? Este adevărat că, aparent, rolul omului de cultură este creaţia ordinii de artefacte, de valori reificate în tratate ştiinţifice, opere artistice şi de civilizaţie. Când s-a pus problema recunoaşterii Unirii Principatelor, occidentalii au considerat că merită să aibă autonomie statală un teritoriu unde apărea Convorbiri literare. E.B. Mawr îi prezenta pe românii din noul regat europenilor din Vest prin… basmele lor, menţionând că românii au şi nişte poeţi foarte talentaţi. „Cine sunteţi?” pare să echivaleze cu „Ce scrieţi? Cu toate acestea, am văzut cum pot fi aruncate în „restul de tăcere” al istoriei, în afara circuitului viu al culturii, chiar şi capodopere. Călăuzele sunt creatori de cultură, dar şi locuitori ai cetăţii-stat (polis, după modelul grec, amintit de Nicolae Breban în acelaşi eseu). Un interviu cu totul insolit publică Elena Solunca avându-l ca invitat pe academicianul Bogdan C. Simionescu. Întrebările se referă la şcoala polimerilor întemeiată de intervievat împreună cu tatăl său, Cristofor I. Simionescu, dar şi la criza valorilor în România, lipsa de etică a companiilor producătoare de medicamente, sau la rolul intelectualului şi al presei: „Cred cu tărie în rolul intelectualului autentic de a educa, îndruma şi de a-şi asuma menirea de a se adresa naţiunii, de a „da tonul”, de a reacţiona public atunci când este necesar. Resemnarea nu prezintă niciodată o soluţie”.
Acest model al confruntării, a fost, după Horia Vicenţiu Pătraşcu, substituit în România de alternativa fugii (exilul) şi a refugiului (retragerea stoică din viaţa socială în intimitatea unei vieţi interioare, spirituale). Vitregia contextului istoriei, la intersecţia conflictelor de interese ale unor mari puteri, este invocat ca explicaţie, dacă nu şi ca justificare, la care putem adăuga teoria lui Gramsci despre societăţile totalitariste ale estului, care, spre deosebire de democraţiile occidentale, nu lasă loc opoziţiei sau exerciţiului critic de natură să corecteze deviaţiile sociale. Volumul include Apelul academicienilor români din 6 februarie 2017, precum şi alte manifestări publice prin care s-a atras atenţia asupra erorilor din diverse domenii ale vieţii economice, culturale, educaţionale, politice, ca şi asupra deprofesionalizării şi confuziei valorilor generată de politizarea excesivă a subsistemelor statului. Ele sunt semne ale instaurării în România a unei democraţii care îngăduie, după aproape un secol, manifestarea gândirii libere şi a discursului critic, vindecător.
Lectura volumului corectează unele reprezentări stereotipe despre un pretins naţionalism îngust pe care l-ar fi manifestat cel mai înalt for academic. Alexandru Zub relevă existenţa, la români, a unei conştiinţe naţionale culturale ce a precedat, din vremea lui Kogălniceanu, conceptele la modă de popor ca o comunitate imaginară. Tocmai faptul că au trăit despărţiţi timp de secole a făcut ca românii să nu se axeze pe ideea de stat ca unitate politică sau administrativ-teritorială, ci pe factori culturali care construiesc autentica identitate. Este interesant cum ideea de patrie inspiră mişcătoare pagini sau consecvente şi curajoase acţiuni de apărare a valorilor româneşti tocmai unor români aflaţi aici în exil din alte comunităţi de limbă română, de altă etnie sau de etnie mixtă, patria devenind o uriaşă metaforă a esenţei condiţiei umane. Aducerea împreună a românilor în 1918 a fost o epifanie a modului uman de a fi în lume care, pentru Aura Christi, este un fel de fereastră între un afară care ne apare ca propria lume şi un înăuntru care este perceput ca fiind înrudit de cei din afară: „Patria mea ?/ O fereastră simplă şi gravă,/ deschisă mereu înspre mine, aşteptând/ să mă ofer aerului ce-mi recunoaşte/ irisul, mâna, ezitarea şi gândul…”. A fi împreună este comuniune în ordinea logosului, înseamnă a împărtăşi destinul de creator al divinităţii: „Patria mea va fi fost cândva un vers al tău, al meu,/ citit înainte de culcare de Dumnezeu”.
Maria-Ana Tupan
