Modele

Victor Voicu • 80

Gheorghe Păun
La o aniversară

 

Când am fost invitat să contribui la acest liber amicorum, am acceptat imediat, respectul şi admiraţia pentru destinatar fiindu‑mi, cum se spune, fără rest, dar mai apoi am avut un moment de derută: ce aş putea scrie, totuşi, ca să nu fie banal‑previzibil‑encomiastic, despre un academician ale cărui operă şi activitate acoperă două pagini largi în „dicţionarul doamnei Rusu” (formal: Membrii Academiei Române. Dicţionar 1866‑2016, 2 volume, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2016, de Dorina N. Rusu; reiau doar două detalii „aritmetice”: peste 20 de cărţi, peste 30 de brevete de invenţie, mai ales referitoare la medicamente noi), care este general de armată (din copilăria‑mi autentic ţărănească, de la tatăl meu, fără emfază, dar statornic mândru de gradul său de sergent la vremea cătăniei, am rămas cu o fascinaţie de cititor asiduu al cărţilor de istorie pentru „gradele olimpiene”, general, mareşal, amiral), şi mai este şi medic şi farmacolog (deci, în stare să înţeleagă „hărţile” cât masa de mari ale reţelelor de reacţii interconectate/intercondiţionate care au loc într‑o celulă, ca să nu mai vorbim despre „mega‑hărţile” corespunzătoare ale organelor sau ale organismelor şi nu numai să le înţeleagă, ci şi să‑şi imagineze, apoi să experimenteze scenarii de genul: pentru a inhiba reacţia X, pentru a diminua cantitatea dăunătoarei substanţe Y, ajută oare să adăugăm în zona aceasta substanţa Z? cum arată „harta” dacă intervenim aici? sau dincolo? – întrebări generice, bio‑fiziologico, cu alură militară, dar cu finalizarea în farmacii – şi, am consemnat „detaliul”: peste 30 de brevete…).

Bun, ne ştim de multă vreme – dar de când? „Din negurile vremii”, aş răspunde ca la Junimea, ocolind astfel răspunsul. Pentru că nu mai ştiu precis de când. Mai întâi, cu dumnealui la Prezidiu, în Aulă – dar, în ultimii ani, şi face to face de foarte multe ori.

Eficienţa cred că este cuvântul‑cheie. Economiştii o definesc ca fiind raportul dintre efect şi efort, matematicienii sunt circumspecţi cu fracţiile – dacă numitorul (aici, efortul) devine mic, foarte mic, infinitezimal, atunci fracţia creşte nemăsurat. Generalii farmacologi desfid şi definiţiile economiştilor şi paradoxurile matematicienilor, ei sunt eficienţi în mod genuin. Practic, vizibil. Cu imaginaţie şi eforturi, chiar dacă neostentative, ei obţin efecte redutabile. Nu mai apelez la Dicţionar, pentru a ilustra, de pildă, cu instituţii create, în Bucureşti şi în ţară, sau cu instituţii conduse. Rămân în realitatea cunoscută nemijlocit. Aici, aş putea face un studiu de caz din proiectul de Lege a Academiei, la care am participat, despre care ştiu „de la prima mână” cum a crescut, s‑a şlefuit, a ajuns la „foruri”, aşteaptă – dar avatarurile ei nu s‑au încheiat, aşadar, nici eforturile… Impresionantele conferinţe şi colocvii organizate în contextul Centenarului Marii Uniri, unele concretizate cu volume de comunicări, ar putea fi un alt exemplu. Mai multele „probleme mici”, unele de interes mai degrabă personal, care mi‑au fost rezolvate la modul cel mai firesc, printr‑un sfat, un telefon, o decizie imediată, parcă „printre altele”, sunt totuşi „de interes personal”, nu merită detaliate – dar mă fac să‑l pun în aceeaşi „clasă de echivalenţă” cu un prieten din Sevilla, Spania, căruia, am scris asta undeva, nu e bine să‑i spui că ai o problemă, pentru că face imediat tot ce‑i stă în putinţă s‑o rezolve. Din amiciţie, din dorinţa de a nu vedea probleme nerezolvate în jur, din… Amicul din Sevilla are în prenume un de Jesus, bănuiesc că şi de aici îi vine altruismul. Nu fac presupuneri psiho‑onomastice plecând de la Victor, dar voi reveni…

Există, însă, un episod al interacţionării personale despre care aş putea vorbi mult, plecând de la context, rememorând detalii, consemnând urmări. Este vorba despre mult discutatul‑disputatul Apel al Academicienilor, din februarie 2017. Identitate, suveranitate şi unitate naţională. Termeni simpli, fundamentali, ţinând de normalitate. Dar ce mai freamăt, ce mai zbucium!…

Contextul general: conflictul evident şi din ce în ce mai vizibil dintre globalizare şi localizare (nu zic naţionalism, că prea a fost încărcat, tendenţios‑sofistic, de conotaţii negative, nu am loc pentru a explica diferenţa dintre naţionalismul‑xenofobie şi naţionalismul constructiv, decent, patriotic), dintre imperii (financiare) şi colonii – adăugaţi şi înţelesuri simbolice ultimei dihotomii, dintre tradiţie şi societatea deschisă, nu în sensul clasic, Bergson‑Popper, ci în sensul „modern” de „societate vraişte”. Pot adăuga bibliografie pe multe pagini, subiectul preocupă lumea mult mai mult decât ne lasă să vedem‑ascultăm mass‑media noastră.

Contextul local: România defrişată, dezindustrializată, dezamăgită, emigrândă – nu trebuie adăugate alte sintagme din zona economico‑socială, dar merită adăugat un vers dintr‑un cântec al regretaţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici, vorbind despre „autonomiile în coaste”…

Contextul personal: trebuia să zbor în Spania, prin ultima decadă a lunii ianuarie 2017, şi – nimic nu este întâmplător, spun înţelepţii – s‑a stricat avionul, s‑a anulat zborul. Am contramandat plecarea în „ţara nisipului galben” (aşa numesc eu Andaluzia) şi, nu mai ştiu de ce, am trecut pe la Academie, l‑am căutat la birou pe domnul secretar general. Din vorbă în vorbă, dar nu după multe vorbe, mi‑a spus că tocmai s‑a publicat în Monitorul General un document care cere… autonomia Ţinutului Secuiesc.

Mărturisesc obsesia mea pentru GO, jocul „imperial” (un şahist l‑a considerat astfel, în contextul „şahul este un joc regal, dar GO‑ul…”) venit dinspre Orient, paradigmă şi model pentru multe competiţii, de la afaceri la războaiele moderne, fie ele şi nesimetrice. Un document precum cel sugerat, provocator neconstituţional, nu are nicio valoare juridică sau practică imediată, dar pentru un jucător de GO el are o semnificaţie: lasă în urma sa aji. Textual, din japoneză, un miros (neplăcut), pe tabla de joc, o slăbiciune potenţială în formaţiile proprii, poate niciodată valorificată de adversar, dar pe care trebuie să o ţinem minte, pentru a o contracara dacă devine cumva periculoasă. Exact ce făcea documentul cu pricina. Producea un miros neplăcut.

Peste „frisonul” meu aji, dl academician a adăugat: am vorbit şi cu acad. Ioan‑Aurel Pop, e de părere că trebuie să facem ceva. Să facem, zic şi eu – şi aşa au apărut cei trei „iniţiatori”, până seara a apărut şi prima versiune a textului. A fost modificat, şlefuit, scurtat, mai întâi între cei trei, prin e‑mail şi telefon, apoi într‑un grup din ce în ce mai larg de colegi de Academie (i‑am dezamăgit oarecum pe cei care doreau un text mai cuprinzător, mai „contondent”). Intenţia de început era să strângem o duzină sau două de semnături, apoi să‑l facem public. S‑au obţinut în scurt timp peste 80 de adeziuni (eficienţa internetului), pe 6 februarie am decis că rien ne va plus, nici în text şi nici pe lista de semnături, am aşteptat încă două zile (printre altele, pentru a se linişti Piaţa Victoriei), pe 8 februarie l‑am lăsat să zboare. A zburat fix… în ochii „progresiştilor” români! A pledanţilor pentru societatea vraişte. Ce mai freamăt, ce mai zbucium!… Ca un revelator fotografic, a scos la iveală… ba nu, aceasta este o carte aniversară, festivă, nu trebuie impurificată nici cu nume şi nici cu epitete… „Aşa să ne judece viitorul!” se spune pe ultimul rând al Apelului, iar de judecata aceasta nu scapă nimeni.

Între timp, viitorul imediat următor lansării Apelului a decis, ba chiar la scară europeană, că cei trei, cei 84 deveniţi ulterior 81, apoi peste 100, că toţi cei care au preluat Apelul, pe coperte de carte, în periodice, pe web, toţi aceştia au avut – şi au! – dreptate: o spune convingător Declaraţia de la Paris, lansată în toamna lui 2017, dar cu procesul elaborării ei început în primăvara lui 2017. Un fel de Apel, dar mult mai general, mai cuprinzător, semnat de treisprezece filosofi din mai multe ţări europene. Nu se pomeneşte Apelul nostru, dar el este confirmat, pot zice, istoric – lucrurile pluteau în aer, la noi şi în Europa.

Cândva, ar trebui scrisă o carte, cu întregul „dosar” al Apelului, inclusiv „dosarul de presă”, mai ales că între timp au tot apărut clarificări privindu‑i pe oponenţi, mai ales că, între timp, lumea nu a stat pe loc.

Să părăsim însă subiectele „strategice”, să revenim în biroul secretarului general. Cine‑l bănuieşte de, cum să‑i spun?, rigiditate cazonă se înşală (măcar pe jumătate) – printre cărţile pe care le ţine la îndemână, se găsesc şi cărţi de poezie. În unele, a pus semne, probabil la pagini mai de interes. De altfel, aplecarea spre umanioare nu este o surpriză: îl găsim şi printre contributorii la volumul Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor, apărut în 2015 sub egida Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă (Argument de acad. Eugen Simion, Cuvânt‑înainte de Irinel Popescu, membru corespondent al Academiei Române). Nimic special, şi generalii sunt oameni – cu atât mai mult dacă sunt şi medici.

Onor la general!

Aşa plănuiam să închei şi aşa închei, dar adaug un neplanificat post scriptum „numerologic”: am scris alfabetul românesc în ordine, A Ă B C D E…, şi am căutat locul literelor V I C T O R în el. Verificaţi: suma este exact 100! O urare şi un pretext pentru a‑i promite purtătorului de nume victorios că voi fi mai bine pregătit atunci când îşi va sărbători centenarul!…

 

Andrei Medvedovici
O lecţie de umanism

 

Voi începe cu o mărturisire: nu aparţin guildei făuritorilor de cuvinte. Învăţat mai degrabă în spiritul formulelor chimice, am recunoscut întotdeauna puterea şi importanţa cuvintelor în procesul transmiterii ideilor şi mesajelor, de orice natură ar fi acestea. Aşa cum spunea Boileau, în al său L’Art d’écrire, considerat manifest al curentului clasicist în literatură, „Ce que l’on conçoit bien s’énonce clairement,/ Et les mots pour le dire arrivent aisément”. Este extrem de dificil însă să cuprinzi în cuvinte un om, întreaga sa viaţă, toate realizările sale de ordin profesional, uman, personal, şi cu atât mai greu să exprimi corect, coerent şi, de ce nu, perfect obiectiv interacţiunea ta personală cu acesta. În acest sens, dau dreptate poetului care afirma: „Cuvintele aşa sărace sunt,/ Precum în Biblie nu‑ncape cerul,/ Tu nu poţi fi al nici unui cuvânt”.

Mă găsesc în situaţia onorantă (şi nemeritată, aş adăuga) de a încerca să adun în cuvinte pe Domnul Profesor Victor Voicu, pentru cea de‑a optzecea sa aniversare. Voi mai face o precizare: voi folosi în textul meu întotdeauna apelaţiunea Profesor, deşi toţi termenii următori îi sunt perfect adecvaţi şi, în recurenţă, adevăraţi: Academician, Vicepreşedinte al Academiei Române, General al Armatei Române, Medic, Toxicolog. O voi face în manieră deliberată, plecând de la opinia (personală) că profesia cea mai grea, cea care indică fără tăgadă dăruirea totală şi dezinteresată, titlul de onoare cel mai înalt este cel de profesor. Nu întâmplător, plecând de la rădăcina semitică, a cărui traducere din Aramaica biblică poate fi „mare, venerat”, s‑a ajuns la forma posesivă în Ebraică – „Rabbi”, ceea ce în româneşte s‑a tradus simplu prin „învăţător” sau, şi mai simplu, prin „dascăl”. Prin scrierea lui Plautus, latinii au recunoscut şi ei greaua sarcină a celor care trebuiau să‑i înveţe pe ceilalţi „Quem oderunt Dii, hunc pedagogum fecerunt”.

L‑am întâlnit pe Profesorul Victor Voicu în urmă cu trei decenii. La trei ani după absolvirea Facultăţii de Chimie, cu o specializare în Chimie Analitică, consideram la aceea vreme că Centrul de Cercetări Ştiinţifice Medico‑Militare din Bucureşti ar putea să‑mi ofere mediul propice pentru dezvoltarea mea profesională ulterioară. Am cunoscut în persoana comandantului Centrului, pe durata întrevederii acordate, o personalitate evident diferită de ceea ce eu consideram prin definiţie a fi „un militar”. O persoană elegantă, rafinată, dotată cu excepţionala calitate de a‑şi asculta cu atenţie interlocutorul (în mod evident prea tânăr şi lipsit de orice fel de experienţă), manifestând o politeţe caldă şi neprefăcută şi un interes nesimulat. Demersul meu nu s‑a materializat din varii şi nerelevante motive.

Au urmat anii de după 1989, transferul meu la Facultatea de Chimie a Universităţii din Bucureşti, ca asistent, doctoratul, stagiile mele la Universitatea din Gent şi Research Institute for Chromatography, Kortrijk, Belgia, pe durata a aproape patru ani, şansă care m‑a purtat în preajma unui mare şi renumit dascăl în Ştiinţele Separării, Prof. Pat Sandra, şi debutul unei colaborări cu industria farmaceutică privată românească, în speţă Sindan şi LaborMed. Astfel, în anul 1998, l‑am reîntâlnit pe cel care, în ciuda unei întrevederi prea scurte, produsese asupra mea o impresie puternică, Profesorul Victor Voicu. Din acest moment, a început şi s‑a dezvoltat, gradual, între Domnia Sa şi mine, o colaborare roditoare în plan profesional. Am avut şi am în continuare marea şansă de a putea învăţa (aş spune aproape pe nesimţite) de la un mare pedagog aspecte ce ţin de domenii profesionale exterioare domeniului meu strict de competenţă, câştigând în egală măsură, în persoana Domnului Profesor, un interlocutor deosebit de erudit în a aborda subiecte care nu ne aparţin nici unuia dintre noi (literatură, artă, filosofie, politică). Orice discuţie cu Profesorul Victor Voicu, oricât de scurtă şi orientată asupra oricărui subiect, îmbogăţeşte. Domnia Sa are marea amabilitate de a mă include în categoria prietenilor, fapt care, indubitabil, mă măguleşte.

Profesorul Victor Voicu urmează tiparul multora dintre marii intelectuali români în ceea ce priveşte formarea sa. Plecat de la sat (Bolovani, judeţul Dâmboviţa), în absenţa spiritului călăuzitor al tatălui, în conjunctura dificilă a realităţii româneşti de după cel de‑al Doilea Război, o formare de natură militară a putut reprezenta o soluţie, cel puţin în sensul rezolvării acutelor probleme de natură materială. Nu trebuie totuşi trecut cu vederea un detaliu cu totul specific: formarea ca militar presupunea în egală măsură acceptarea îndoctrinării ideologice caracteristice noului regim politic impus în România după 1948. Erau timpuri în care doctrina ideologică comunistă era impusă fără menajamente, iar riscurile unei „ieşiri din rând” puteau genera nu doar o simplă excludere din sistem, ci chiar pierderea libertăţii personale. Este o performanţă rară de a te putea forma în aceste condiţii fără a‑ţi silui sufletul. Mulţi nu au reuşit să facă asta. Profesorul Victor Voicu reuşeşte totuşi, fără compromisuri majore. Preocupat să se construiască pe sine, se dedică studiului şi reuşeşte o strălucită carieră medicală şi didactică, dublată de una de natură militară. Profesorul Victor Voicu arareori vorbeşte despre perioada formării sale (liceul militar, Institutul Medico‑Militar). Nu o face din dorinţa de a ascunde ceva, ci pur şi simplu dintr‑o covârşitoare modestie. Nu se va oferi niciodată ca exemplu explicit, preferă să‑şi mobilizeze interlocutorul prin subiectele luate în discuţie şi prin modalităţile originale de abordare a acestora. Are capabilitatea de a fi explicit şi convingător şi cu cei care nu aparţin domeniului său. Are capacitatea de a înţelege şi a oferi soluţii în afara domeniului său strict de competenţe. Deschide ferestre, nu funcţionează axiomatic. Potenţează şi nu inhibă. „Spiritul cazon” îi este cu totul străin, deşi a marcat perioada sa de formare. Cum a reuşit acest lucru? Am o ipoteză simplă: a avut întotdeauna o mare capacitate de discernământ. Cumva a acţionat conform unui vechi principiu de esenţă talmudică, atât de coerent exprimat însă de Reinhold Niebuhr: „Doamne, dă‑mi seninătatea de a înţelege şi a accepta ceea ce nu se poate schimba, dă‑mi curajul şi puterea să schimb ceea ce pot, şi dă‑mi înţelepciunea de a deosebi ceea ce se poate schimba şi stă în puterea mea, de ceea ce nu se poate schimba şi nu e în puterea mea să intervin în vreun fel”. Altfel spus, a fost preocupat de autoconstrucţie, a reuşit să dobândească cunoştinţe de bază robuste (ceea ce englezul defineşte sintetic ca „background”), s‑a format omogen şi armonios. Armonia sufletească este o caracteristică a Profesorului Victor Voicu. Reacţiile sale sunt consecinţele acestei armonii, acestui echilibru funcţional.

Am găsit cu totul întâmplător o mărturie care susţine opiniile exprimate anterior. Profesorul Univ. Dr. Dumitru Constantin‑Dulcan, un remarcabil neuropsihiatru aparţinând aceleiaşi generaţii, notează în volumul său intitulat sugestiv În căutarea sensului pierdut: „Cea mai frumoasă ascensiune din generaţia mea a avut‑o Acad. Prof. Dr. Victor Voicu. Era un coleg foarte serios, matur în gândire şi cu o voinţă fermă de a evolua profesional”. Probabil că mulţi ar fi tentaţi să asocieze termenilor „voinţă fermă”, din citatul mai sus menţionat, cuvântul „ambiţie”. Şi, cu toate acestea, aş spune că nu cuvântul „ambiţie” trebuie asociat Profesorului Victor Voicu, ci mai degrabă cel de „determinare”. Veţi spune că e doar o problemă de nuanţă lingvistică, şi totuşi nu cred că este aşa. Determinarea nu provine doar din dorinţa internă de a evolua şi de a performa profesional, ci şi din continua raportare la referenţiale solide, atât de natură strict profesională, dar şi de natură culturală şi psihologică. Revin astfel la echilibrul şi armonia ce‑l caracterizează atât de bine pe Profesorul Victor Voicu.

Mă voi folosi de un alt citat din aceeaşi sursă pentru a‑mi continua gândurile: „Sesizându‑i posibilităţile certe de evoluţie profesională, seriozitatea cu care a lucrat în laboratorul lui ca intern preclinic, Prof. Dr. Alfred Teitel l‑a ajutat (pe Profesorul Victor Voicu) să promoveze. Este un exemplu rar în care un om, străin de orice interes, ajută un elev dotat să promoveze”. Prin această mărturie vom ajunge inevitabil la subiectul alegerii mentorului şi a relaţiei maestru‑discipol. Am avut deseori ocazia să‑l ascult pe Profesorul Victor Voicu vorbind despre maestrul său, Profesorul Alfred Teitel‑Bernard. Nici de această dată Profesorul Voictor Voicu nu comite păcatul efuziunilor excesive. Dar este suficient să distingi căldura din vorbă şi să simţi modulaţiile duioase ale vocii Domniei Sale, ca să poţi înţelege conexiunea profundă stabilită între discipol şi maestru. Să fi fost o alegere, ca de obicei, judicioasă a celui ce urma să devină Profesorul Victor Voicu? Să fi fost doar alegerea maestrului, în persoana marelui farmacolog Alfred Teitel, în baza intuiţiei sale îndelung instruite? Cred că e vorba de ambele procese, dezvoltate simultan.

Despre activitatea ştiinţifică a Profesorului Victor Voicu nu am eu căderea să vorbesc în manieră evaluatorie. O vor face cu siguranţă alte persoane, mult mai îndrituite ca mine. Aş putea să recurg, facil, la indicii scientiometrici. Nu o voi face. Spuneam că e greu să descrii un om în cuvinte, dar e de‑a dreptul imposibil (şi mai ales frustrant) să‑l redai prin succesiunea câtorva numere (număr publicaţii ISI, factor de impact cumulat, număr citări, indice Hirsch). Operaţia de digitizare a oricărei personalităţi profesionale distincte m‑a neliniştit întotdeauna, căci reprezintă operaţia reducţionistă de translatare a unei enorme diversităţi într‑o seacă succesiune binomială. Există chiar o „ştiinţă” aparte a modului de construcţie a amprentei scientiometrice. Neîndoios, numerele păstrează o importantă semnificaţie, pot fi generate relativ uşor, pot fi cunoscute şi mai uşor, se ordonează uşor ierarhic, dar nu trebuie folosite ca unice modalităţi de ilustrare a unei personalităţi profesionale.

Dacă ar fi să apelăm la numere, Profesorul Victor Voicu ar reprezenta o succesiune a 29 de monografii şi capitole de carte, a peste 300 publicaţii ştiinţifice, a 21 de brevete de invenţie şi a 6 granturi de cercetare câştigate în calitate de director. Dar vă invit să observaţi o altă succesiune, aproximativ cronologică, o spirală a experienţei profesionale, unde se poate remarca împletirea celor trei vocaţii (cercetare medicală, didactică medicală şi, respectiv, management academic, ştiinţific şi militar): Intern preclinic, Asistent universitar, Cercetător ştiinţific, Şef Laborator Farmacologie Clinică, Conferenţiar universitar, Colonel al Armatei Române, Comandant al Centrului de Cercetări Ştiinţifice Medico‑Militare, Profesor universitar, Preşedinte al Consiliului Ştiinţific al Agenţiei Naţionale a Medicamentului, Preşedintele Comisiei de Toxicologie şi Toxicodependenţă a Ministerului Sănătăţii, Membru Corespondent al Academiei Române, General al Armatei Române, Director al Centrului de Cercetări Ştiinţifice Medico‑Militare, Membru al Consiliului Director şi Preşedinte al Comisiei de Exceptare Farmaceutică a Agenţiei Naţionale Antidrog, Membru titular al Academiei Române, Secretar General al Academiei Române, Preşedinte al Filialei Bucureşti a Academiei de Ştiinţe Medicale, Iniţiator şi Coordonator al Panelului Ştiinţa Medicamentului al UEFISCDI, Preşedintele Secţiei Medicale a Academiei Române, Vicepreşedinte al Academiei Române, Membru corespondent străin al Academiei Naţionale de Medicină a Franţei. Este un admirabil ADN profesional, un helix ascensional cu pas constant, o compunere armonioasă a trei vocaţii distincte!

Profesorul Victor Voicu a avut totuşi şansa de a i se fi recunoscut (fie şi în parte) performanţele profesionale. Dincolo de ascensiunea în ierahiile academice, de cercetare şi manageriale, şi recunoaşterea implicită la nivel naţional şi internaţional, activitatea Domniei Sale a fost recompensată prin atribuirea premiului Daniel Danielopolu al Academiei Române, prin conferirea Ordinului Virtutea Militară în grad de ofiţer şi a Ordinelor Naţionale Steaua României în grad de cavaler şi de ofiţer, şi prin medalierea cu aur, de trei ori, la Saloanele Internaţionale de Inventică de la Bruxelles şi Geneva.

O componentă esenţială a oricărei mari personalităţi o reprezintă generozitatea. E vorba atât de generozitatea exprimată la nivel strict profesional, cât şi cea manifestată la nivel uman. Mărturiile despre generozitatea Profesorului Victor Voicu sunt nenumărate. Este fondatorul unui departament de Farmacologie şi Toxicologie Clinică în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti şi iniţiatorul unui program de studiu denumit Psihofarmacologie. Altfel spus, Profesorul Victor Voicu este un creator de şcoală, lucrând neobosit nu numai pentru propria şi continua sa (re)afirmare, ci şi pentru viitor, devenind la rândul său mentor pentru multe generaţii de tineri. O altă expresie a generozităţii sale este lesne observabilă prin colaborările ştiinţifice pe care le realizează, aducând laolaltă specialişti din domenii inter şi trans disciplinare, o dovadă a capacităţii Domniei Sale de a coagula, cataliza şi organiza activităţi extrem de diverse şi de a interpreta în mod coerent fenomene extrem de complexe. Oferă subiecte de reflexie, transmite îndoieli care mobilizează (tocmai pentru că are capacitatea de a expune frumuseţea intrinsecă a marilor semne de întrebare), posedă limbajul structurat a varii domenii ştiinţifice pe care le intersectează şi le adună în căutarea unor noi sensuri şi abordări. Ademeneşte învăţarea şi cunoaşterea, întinzând mrejele îndoielii, asumând raţionalul în lăuntricele meandre ale continuei căutări. O superbă ilustrare a descartianului monolog „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum”.

L‑am văzut pe Profesorul Victor Voicu ajutând persoane pe care abia le cunoştea. Îmi reamintesc că o dată chiar mi‑am exprimat surpriza vizavi de o reacţie de susţinere a unei persoane pe care Profesorul o cunoştea într‑o manieră vagă. Răspunsul a venit imediat şi natural: „De ce n‑aş face‑o, dacă‑mi stă în putinţă?” Superbă lecţie de umanism, aş zice! Şi mare devotament pentru jurământul făcut lui Hipocrate!

Profesorul Victor Voicu este şi un mare iubitor al celor care nu cuvântă. Fără să‑şi fi pierdut o singură clipă încrederea în semeni (deci delimitându‑se cumva de Goethe, care consemna către sfârşitul vieţii sale că pe măsură ce cunoaşte mai bine oamenii îşi apreciază mai mult câinele), Profesorul este un mare iubitor al fiinţelor nearticulate, care oferă necondiţionat dragoste, manifestându‑se exemplar în raport cu ocrotitorul lor. Am privit deseori amuzat interacţia plină de căldură dintre Domnia Sa şi motanul Manole (din nefericire, azi dispărut), un superb persan de culoarea cafelei cu lapte, cu un chip fioros de husar mustăcios. I‑am înţeles întotdeauna frământările legate de starea de sănătate a lui Chloe sau Daphne, alte două persane albe ca spuma laptelui. Am asistat la conversaţiile (spun asta la modul cel mai serios cu putinţă) între dânsul şi superbul său papagal cenuşiu (spre ruşinea mea, i‑am uitat numele, deşi acesta l‑a putut reproduce pe al meu, după doar câteva minute de „conversaţie”). Singura incongruenţă pe care am reuşit să o asociez Profesorului, niciodată explicată, este legată tocmai de imposibilitatea de a‑mi imagina acest atât de mare prieten al necuvântătoarelor experimentând pe animale de laborator! Şi nu am vrut niciodată să‑mi articulez întrebarea.

Am onoarea să cunosc familia Profesorului Victor Voicu. Afirm aceasta, conştientizând că sunt beneficiarul unei nemăsurate oportunităţi. Şi cred că familia este cea care îi asigură Profesorului rezerva inepuizabilă de echilibru sufletesc şi creativitate. Pentru că sunt persoanele cu care Profesorul împarte, fără rezerve, afecţiune, încredere, respect şi susţinere. În această familie, am simţit întotdeauna un izvor de căldură firească, o naturaleţe a gesturilor, a privirilor şi a şoaptelor, o nemăsurată dragoste pentru frumos, în cele mai discrete forme ale sale, o armonie în sensul cel mai cuprinzător cu putinţă. În sânul familiei Voicu am reuşit să pătrund trăirile versurilor baudelairiene din L’invitation au Voyage: „Là, tout n’est qu’ordre et beauté,/ Luxe, calme et volupté”.

Istoria aparţine învingătorilor! Virgil Carianopol consemna în versurile sale „Sunt temerari care în frunte/ S‑au răstignit pe stânci de dor,/ Care‑au urcat întregul munte,/ Lăsaţi‑i pe‑nălţimea lor”. Priviţi‑l pe Profesorul Victor Voicu, la optzeci de ani de viaţă şi mai mult de cincizei şi cinci de ani de carieră ştiinţifică medicală. Timpul pare să‑l fi ocolit! Manifestă entuziasmul pe care greu reuşeşti să‑l regăseşti chiar la cei tineri. Este într‑o continuă căutare de noi provocări, are un interes constant nu numai pentru ştiinţă, ci şi pentru toate aspectele realităţii imediate. Munceşte enorm şi e foarte departe de renunţare. E tonic, incitant, dezinvolt, nealterat fizic şi moral, viguros, comportându‑se elegant şi natural. Nu s‑a plictisit niciodată în a‑i asculta pe ceilalţi. Reacţionează întotdeauna cu măsură, chiar dacă uneori o face în mod tranşant şi fără echivoc. Se situează în afara oricărei duplicităţi.

Îmi amintesc, copil fiind, că, urmărind o ediţie a „Teleenciclopediei”, am privit un documentar legat de Profesorul Octav Onicescu. S‑a prezentat în acest context o fotografie a magistrului, după împlinirea a nouă decenii de viaţă, prezindând o „şedinţă” de lucru a colaboratorilor săi. Fotografia alb‑negru comunica seninătate şi linişte sufletească, dezvoltând un mesaj aproape biblic: un apostol printre elevii săi. Aşijderea, Profesorul Victor Voicu mai are încă multe de spus şi de făcut. Desigur, îi adresăm urările noastre sincere de viaţă lungă şi sănătate. Şi sunt convins că vor mai fi decenii în care prezenţa Domniei Sale alături de noi ne va ajuta să ne orientăm şi ne va face mai buni.

Profesorul Victor Voicu are o trăinicie aproape minerală, este alcătuit dintr‑o gemă dură şi asiduu autoşlefuită. A rezultat o infinită claritate şi o nebănuită profunzime. Nouă, celor din jurul său, nu ne rămâne decât să ne alăturăm acestor profunzimi şi să ne testăm, la rândul nostru, limitele. Limite care, pentru Profesorul Victor Voicu, par să nu existe.

Este vremea să închei, pentru că despre Profesorul Victor Voicu se poate vorbi o eternitate, fără să fii sigur măcar că ai putut spune tot. O voi face tot folosind versuri, căci întotdeauna, în urma reflexiei, vei vedea că alţii au exprimat mult mai bine ideile tale, mult, mult mai bine decât ai fi putut tu să o faci vreodată. Sunt spusele unui alt medic şi mare poet, Vasile Voiculescu (o mare nedreptate a făcut George Călinescu clasificându‑l în categoria poeţilor minori ai literaturii române, fapt ce arată că uneori şi unele spirite mari pot greşi în manieră flagrantă). Ciclul „Sonetelor închipuite ale lui Shakespeare”, splendide nestemate de cuvânt românesc, începe (sonetul CLV) cu un catren ce‑i poate fi în mod justificat închinat Profesorului Victor Voicu: „Nu‑mi cerceta obârşia, ci ţine‑n seamă soiul,/ Guşti fructul, nu tulpina, chiar aur de‑ar părea…/ Strămoşii‑mi după nume, au învârtit ţepoiul,/ Eu mânuiesc azi pana de mii de ori mai grea”. În mod straniu, începutul ultimului dintre sonete (CCXLIV) se potriveşte de minune semnatarului acestor rânduri: „Stric oare faimei tale? Îngăduie să‑ţi spun,/ Oceanule de geniu ce‑neci chiar şi uitarea./ Cine‑ar putea, cu atâta mai mult un biet nebun,/ Şi în ce chip pe lume, să pângărească marea?/ Ţi‑am bântuit viaţa, eu, bădăranul Will;/ Nu am putut ajunge năprasnica‑ţi mărire!/ Am cutezat atuncea, îngenuncheat umil,/ Să te cobor… jos… până‑n adânca mea smerire…”

Să trăiţi întru mulţi ani, Domnule Profesor! Mulţi ani de viaţă cu sănătate, alături de minunata dumneavoastră familie!

Total 0 Votes
0

Victor Voicu

Victor Voicu – Ales membru‑corespondent din străinătate al Academiei Naţionale Franceze de Medicină, academicianul Victor Voicu este medic farmacolog, preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Medicale din Academia Română şi, pen­tru a doua oară, secretar general al Academiei Române. În aprilie 2019 a fost ales de Adunarea generală vicepreşedinte al Academiei Române. Alegerea acad. Victor Voicu în Academia Naţională Franceză de Medicină vine să încununeze o carieră profesională de excepţie, de medic farmaco­log. Astfel a fost recunoscută contribuţia sa în dezvoltarea şcolii româneşti de farmacologie, precum şi implicarea în viaţa academică medicală din ţară şi din străinătate. Cu prilejul acestei ceremonii, acad. Victor Voicu a omagiat şcoala românească de medicină şi a recunoscut statutul de model al ştiinţelor medicale franceze: „Este o onoare pentru mine ca om, ca om de ştiinţă, ca medic, ca reprezentant al şcolii medicale româneşti, este o onoare această recunoaştere. Şcoala medicală franceză a stat la originile formării şcolii medicale româneşti aproape două secole. Carol Davila a în­fiinţat învăţământul medical superior românesc în 1857. Deci, e vorba de aproape 200 de ani. Marile şcoli pe specialităţi s‑au format tot în Franţa, bacteriologia, virusologia, neurologia şi altele, toate s‑au fomat în marile clinici. Actualmente, mulţi dintre cei care sunt performanţi în medicina românească sunt formaţi în Franţa. Noi avem o mare recunoştinţă pentru şcoala medicală franceză şi, implicit, onoarea care ni se acordă este un semn că sunt apreciaţi cei care s‑au format în aceşti ani. De acum încolo, voi munci în continuare cât mă va lăsa Creatorul”.

Academicianul Victor Voicu este doctor în medicină, membru cores­pondent al Academiei Române din 1991 şi titular din 2001. Este profe­sor universitar de Farmacologie Clinică, Toxicologie şi Psihofarmacologie la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti şi Preşedintele Societăţii Române de Farmacologie, Terapeutică şi Toxicologie Clinică. E membru al Federaţiei Internaţionale de Ştiinţe Farmaceutice, al Colegiului European de Neuropsihofarmacologie, al Societăţii Americane de Chimie, al Colegiului American de Farmacologie Clinică. În 2005 a primit titlul de Doctor honoris causa al Universităţii „Ovidius” din Constanţa şi al Universităţii „Vasile Goldiş” din Arad. A făcut cercetări ştiinţifice în domeniile compuşilor organofosforici şi anti­dotismului acestora, farmacologia radioprotectorilor chimici, farmacologia experimentală şi clinică a antihipertensivelor şi antiaritmicelor, psihofar­macologia psihotomimeticelor şi drogurilor de abuz. Este coordonator de studii de bioechivalenţă şi studii clinice de fază I. Academicianul Victor Voicu este autorul a peste 20 de volume monografice, 300 de lucrări ştiin­ţifice publicate şi comunicate şi deţine aproape 30 de brevete de invenţie.

În data de 1 decembrie 2017, de Ziua Naţională a României, acad. Victor Voicu a fost decorat de Preşedinţia României cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Comandor, în semn de „înaltă apreciere pentru prodigioasa carieră academică, reprezentând excelenţa ştiinţifi­că şi culturală românească, pentru promovarea imaginii ţării noastre în mediile ştiinţifice internaţionale”.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button