Întâmplarea face ca patrimoniul Muzeului „Theodor Aman” să conţină, poate, cea mai spectaculoasă secvenţă din atelierul artistului, pe care, dincolo de realizarea tehnică, profunzimea conceptuală o transformă într‑o capodoperă fascinantă şi indiscutabilă…
Atelierul artistului este o prezenţă recursivă în opera lui Theodor Aman, începând cu atelierele pariziene din timpul studiilor şi finalizându‑se, într‑un veritabil regal creator, cu scenele din celebrul atelier al casei pe care a construit‑o pe strada Clemenţei. Indiferent unde şi când sunt pictate, scenele de atelier au în comun un concept, care le unifică şi le leagă identitar de Aman. În fiecare dintre ele artistul îşi repictează cu mare fidelitate tablourile existente în acel moment, Atelierele sale – tablouri în tablou, devenind „fotografiile” pe care artistul le face periodic operelor sale în scop mnemonic.
Întâmplarea face ca patrimoniul Muzeului „Theodor Aman” să conţină, poate, cea mai spectaculoasă secvenţă din atelierul artistului, pe care, dincolo de realizarea tehnică, profunzimea conceptuală o transformă într‑o capodoperă fascinantă şi indiscutabilă. Tabloul, enigmatic şi derutant, a fost mereu considerat neterminat. Dacă aceasta ar fi fost singura lucrare a lui Aman ce pare nefinalizată, am fi preluat informaţia ca atare. Faptul că există mai multe lucrări cu o astfel de aparenţă înşelătoare trebuie, totuşi, să ne dea de gândit, aşa încât suntem tentaţi să considerăm
Atelierul ca intrând mai degrabă în categoria non‑finito, artificiu ales intenţionat de artist pentru transmiterea unui anume mesaj. Apelul la non‑finito ne implică direct, ne invită la meditaţie şi fiecare dintre noi are dreptul să găsească o dezlegare a mesajului ascuns, bazată pe propriile argumente. Această invitaţie la implicare în opera de artă, făcută receptorului, este, poate, latura cea mai fascinantă a artei moderne şi Aman îşi dovedeşte încă o dată modernitatea şi avansul spiritual pe care‑l are în raport cu contemporanii săi.
Vom propune aici două interpretări, fără pretenţia epuizării variantelor posibile, lăsându‑i privitorului libertatea de a alege sau de a dialoga el însuşi cu creatorul şi de a‑şi plăsmui propria poveste. Prima variantă este cea directă, în care ţinem seama doar de ceea ce ne oferă imaginea propusă. Suntem în faţa unei scene de gen, reprezentând un colţ din atelierul artistului, aflat în actualul muzeu. Pot fi recunoscute mobilele aflate şi acum aici, dar şi majoritatea tablourilor expuse pe pereţi. Central se află şevaletul, poziţionat cu pânza spre fereastră, iar în faţa lui este aşezat Aman, care pictează. În spatele lui, spre dreapta, este reprezentat foarte fidel un bărbat care priveşte spre şevalet. În jurul unei mese poziţionate în extrema dreaptă stau trei doamne, dintre care una, în rochie neagră, este pictată integral, a doua are doar capul finalizat, corpul fiind sugerat, iar a treia este redată sub forma unei imagini neclare, blurate. În restul atelierului se intuiesc diverse personaje, rămase în stadiul de eboşă, inclusiv o fetiţă aşezată pe duşumea, în faţa şevaletului. În plan secund stânga, în dreptul unui scaun, este evidentă o pată albă, fără o formă recognoscibilă, rămasă la nivelul grundului de preparaţie, care anunţă un eventual personaj absent sau în curs de realizare. Acest amestec de zone finalizate şi zone în curs de finalizare, avându‑l în centru pe artist lucrând, poate fi interpretat ca o ilustrare a procesului de creaţie. Suntem martorii acestui proces şi luăm parte la desăvârşirea actului artistic. Dacă ni se prezenta un tablou finalizat, noi nu mai eram participanţi din interior, ci doar privitori din exterior, departe de tainele ascunse în spatele operei de artă.
O a doua variantă presupune un bagaj suplimentar imaginii oferite în tablou. Cheia se află în casă. Casa lui Aman, gândită de artist în integralitatea ei, urmăreşte, de la exterior la interior, un program clar, materializat în mesaje, revelate prin intermediul simbolurilor. Simbolurile sunt ascunse în elementele ce par pur decorative, doar că în această casă, care este în sine o operă de artă, nimic nu este pur decorativ. Totul trebuie privit ca o provocare adresată raţiunii noastre. Nu vom dezvolta aici toate componentele programatice ale casei. Ne vom raporta doar la mesajul principal, construit piesă cu piesă din mesajele secundare. Casa este guvernată de ideea de nemurire şi, „citind” cu atenţie şi răbdare mesajele împletite într‑o amplă naraţiune, putem afirma că Aman ne propune aici o reţetă a nemuririi. Din fericire, scena noastră de atelier vine să desluşească această reţetă şi poate fi asimilată în programul casei, dacă acceptăm să o privim ca pe o trimitere la ideea de nemurire.
În imaginea propusă frapează de la bun început claritatea şi rigurozitatea cu care sunt repictate tablourile aflate pe pereţii atelierului. Ele reprezintă însăşi Creaţia. Creaţia este cea care aduce nemurirea. Cui? Creatorului lor – Aman, pe care‑l recunoaştem în mijlocul atelierului – locul creaţiei. Suntem invitaţi să percepem acest spaţiu ca pe un loc special, în sens platonician, un loc care nu poate fi determinat prin limite, dar este locul cu calităţi roditoare în care se formează materia: „… există locul, care este veşnic, nefiind supus nimicirii, şi care dă loc de aşezare tuturor celor care se nasc, putând fi perceput fără ajutorul simţurilor, printr‑un fel de raţionament hibrid, dar fiind ceva greu de crezut”[1]. Suntem, aşadar, în faţa unui loc fără limite fizice sau temporale. Invitându‑ne să pătrundem în acest loc, Aman, în spirit platonician, ne desluşeşte calea spre însăşi lumea creaţiei, făcând apel la raţiunea şi la capacitatea noastră de a depăşi forma, spre a pătrunde în lumea ideilor pure.
În spaţiul propus, doar două personaje mai sunt finalizate. În dreapta, aşezat lângă artist, un bărbat priveşte cu interes către pînza la care se lucrează. Este Iorgu Aman, fratele artistului, decedat în 1882. Aşadar, în momentul pictării acestui tablou, Iorgu nu mai exista decât în memoria celor rămaşi, iar memoria lui Aman îl ia şi pe fratele său în nemurire. Al doilea personaj finalizat, doamna în negru aşezată la masă, este Maria Aman, soţia lui Iorgu, decedată în 1867. Pictorul o finalizează tocmai pentru că nu mai este vizibilă în viaţa materială, proiectând‑o în culoarul veşniciei, unde şi‑a câştigat un loc alături de soţul ei, datorită faptului că au făcut vremelnic parte din viaţa pământeană a nemuritorului Theodor Aman.
Un alt personaj recognoscibil este doamna aşezată la masă, în stânga. Are capul finalizat, astfel încât putem intui că personajul o înfăţişează pe doamna Aman, care pare să aibă asigurat un loc în veşnicia artistului, favoare pe care acesta i‑o face, ţinând seama de statutul ei de soţie a lui Theodor Aman. Corpul ei rămâne cu bună ştiinţă nefinalizat, tocmai pentru a sublinia faptul că nu aparţine încă lumii din care fac parte cumnaţii ei. Este vie, trăieşte în lumea materială, dar are asigurat „paşaportul” pentru nemurire.
Celelalte personaje existente în atelier sunt doar sugerate. Nu se încadrează în discursul privitor la nemurire. Se află acolo doar pentru a ne facilita nouă înţelegerea faptului că în tablou sunt ilustrate două lumi diferite – lumea reală / materială şi lumea imaginară / sensibilă. Sunt vii, sunt anonimi, sunt trecători vremelnici prin viaţa şi atelierul creatorului. Prin extensie, putem spune că suntem chiar noi. De acolo, din timpul lui, Aman ne‑a reprezentat şi pe noi, anonimii care trec zilnic prin atelierul lui, mereu şi mereu alţii. Este remarcabilă răsturnarea procesului de percepţie: lumea materială este doar sugerată, intuită şi devine vizibilă lumea ideilor, lumea sensibilă.
Atenţia ne este dirijată spre dreapta, unde, pe un scaun, tronează un gol, o zonă complet nelucrată, rămasă la stadiul de grund de preparaţie. Analizând poziţia artistului, ne dăm seama că acolo este locul modelului, al muzei inspiratoare, dar golul trimite la ideea de non creato şi la faza în care materia nu s‑a supus încă operei ordinatoare a formei. Non creato (categorie în care este asimilat Iisus) presupune generare prin putere divină şi nu creaţie umană, astfel încât, făcând legătura cu Creaţia şi Creatorul reprezentate de Aman în această scenă, realizăm că doar prin muncă şi educaţie nu se atinge acest prag. Este nevoie de ceva ce vine din exterior, este un dat pe care doar cei aleşi îl primesc, este harul şi acesta are origine divină. În golul lăsat de Aman în compoziţie sălăşluieşte însuşi Dumnezeu şi fără El nimic din ceea ce vedem nu ar fi existat. Prezenţa divină este marcată şi prin poziţionarea în atelier a unui element care în mod firesc nu‑şi află rostul acolo. În faţa uşii de intrare este aşezată o coloană secţionată. Gândul ne duce la cele două coloane aşezate la intrarea în Templul lui Solomon, care fac demarcaţia dintre spaţiul profan de la exterior şi spaţiul sacru din templu. Coloanele nu sunt identice, ci au capiteluri diferite. Din poziţia în care suntem, putem vedea doar o coloană şi atunci artistul apelează la un artificiu, secţionând coloana, şi, reprezentând‑o fără capitel, sugerează ambele coloane – Iachin şi Boaz. Se realizează, astfel, o separare de spaţii: dincolo de uşă domină spaţiul profan, iar atelierul, ca loc al creaţiei, este văzut de Aman ca spaţiu sacru, eternizat prin graţia divină.
Note:
[1] Platon, Timaios, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1993, 52 b, p. 167.
Greta Şuteu
