În ultimii treizeci de ani de libertate de opinie şi de atitudine, foarte puţine au fost şi mai sunt demersurile pozitive – în sensul menţinerii unor instituţii de învăţământ performante – susţinute prin argumente constructive, cu repere clare şi etape care trebuie urmate…
„Un efort de regândire a existenţei”
George Motroc: Domnule Adrian Majuru, care e opinia Dvs. despre pandemia declarată de OMS acum circa două luni? Cred că lectorii revistei Contemporanul. Ideea europeană ar fi interesaţi de punctul de vedere al unui istoric consacrat, apreciat în mediul academic (în anul 2019 aţi devenit laureat al Premiului Academiei Române, la secţia istorie, decernat pe anul 2017; un premiu de un indiscutabil prestigiu care v‑a fost înmânat de Domnul profesor Ioan‑Aurel Pop, preşedintele Academiei Române). Ce părerea aveţi, aşadar, despre pandemia Covid‑19? Vă invit să faceţi o comparaţie cu alte molime extinse la nivel european, şi nu numai. Evenimentele ce se succed în ultimele două luni ba sunt aşezate în matca unor teorii ale conspiraţiei, ba sunt percepute ca un plan malefic la nivel mondial sau, din contră, sunt desconsiderate… De altfel, în paginile revistei care găzduieşte acest interviu a apărut punctul de vedere avizat al Domnului acad. Victor Voicu – om de ştiinţă, medic, farmacolog, recunoscut inclusiv în plan internaţional – pe care l‑am urmărit ulterior şi la câteva posturi TV în aceeaşi atitudine, caracteristică unui savant: exactă, sobră, de o înaltă ţinută profesională, intelectuală şi morală. Dincolo de factorul preponderent emoţional, generat de interminabilele dezbateri din mass-media, istoricul Adrian Majuru cum vede acest impas?
Adrian Majuru: Nu ne aflăm în impas. Şi cei din trecut au refuzat să creadă într‑un deplin dezastru. În veacul al XVIII‑lea a existat însă o adevărată disperare a individului de a exista, în tumultul schimbărilor de domni, atât de frecventă. Acest fenomen avea drept „cauză imediată un soi de nebunie înnăscută asociată cu apetitul pentru harţă şi ceartă”, neezitând să‑şi omoare guvernanţii „fie pe faţă, fie în ascuns”[1]. Nu este o noutate în comportamentului politic de azi, cu imaginea titanilor care se războiesc, pe cer, deasupra şi în dezinteresul muritorilor, care‑i venerează la vot şi le oferă, prin taxe şi impozite plătite, întreţinerea plăcerii de a se război între ei.
Bucureştiul a fost ars şi distrus cel puţin o dată la zece ani, timp de peste trei secole. Au fost perioade, în secolele XV‑XVI sau XVIII, când oraşul a fost disputat de variate tabere, cu distrugeri
catastrofale, de mai multe armate într‑un singur an sau pentru o perioadă continuă de cinci ani. În plină modernitate europeană, societatea moldo‑munteană trăia încă în sălbăticie morală şi socială. Astfel de sentimente se desprind din rândurile francezului Taucoigne, aflat la Bucureşti în mai 1822, sau Thouvenele, la 1840. Scurta ocupaţie turcească a accentuat foametea populaţiei, iar bucureştencele se ofereau ostaşilor turci pe nimic. Numai să aibă ce mânca. Astfel, „nici o clasă nu a fost scutită, şi nu e rar să vezi mame de familie părăsindu‑şi bărbatul şi copiii pentru a se da turcilor. Unele au îmbrăcat chiar religia mahomedană, au împins până acolo delirul sau spiritul de răzbunare împotriva familiei lor, încât şi‑au asasinat bărbaţii sau fraţii prin protectorii lor. Casele boierilor au fost transformate în case publice de desfrâu, în care turcii trăiesc cu aceste nenorocite. (…) Cele mai multe dintre aceste nenorocite au avut un sfârşit tragic. La Iaşi cadavrele a peste o sută de femei, dintre acelea care trăiseră cu turcii, au fost găsite la cantine aruncate în puţuri. Cele mai multe au fost luate cu sila de la locuitori, mizeria altora a fost cumpărată cu bani. În grajdurile palatului domnesc din Bucureşti, evacuat de Turci, s‑au găsit cadavrele a 17 femei asasinate. Un boier întors de la Braşov a descoperit în puţul casei sale trei sau patru cadavre de femei. Multe cadavre au fost scoase din Dâmboviţa”[2].
Dacă nu puteau schimba cu nimic în bine lumea în care trăiau, oamenii cu atât mai puţin puteau să fie pregătiţi în faţa incontrolabilului şi imprevizibilului; evenimente aflate, desigur, în afara voinţei, puterii şi responsabilităţii omeneşti. Toată această sumă de cataclisme nedorite erau plasate în mentalul colectiv medieval şi premodern în zona fatalului, a „puterii şi pedepsei lui Dumnezeu”.
În afară de faptul că reprezintă o imagine apocaliptică pentru martorii supravieţuitori, că suprimă sau deturnează mii de destine umane, ele trezesc sau adâncesc gama de sentimente demoralizante – de, de pildă, spaima, frica, deznădejdea, scepticismul, incertitudinea, fatalismul, misticismul, neîncrederea, tristeţea, melancolia –, sau gama de comportamente, trăiri şi trăsături sufleteşti negative: însingurarea, mizantropia, egosimul, lipsa solidarităţii, agresivitatea, jaful, hoţia, criminalitatea, precum şi fobii de tot felul. Credem că o imagine extrem de expresivă a apocalipticelor molime medievale este realizată în două romane franceze moderne, Ciuma lui Albert Camus şi Husarul de pe acoperiş a lui J. Giono. Nu în ultimul rând amintesc aici studiul intitulat Frica în Occident (sec. XIV‑XVIII), redactat de Jean Delumeau, publicat în 1978.
Aceleaşi evenimente catastrofice au trezit şi adâncit sentimente, comportamente şi trăsături umane de înaltă moralitate, spirit de solidaritate, nevoia de colectivitate, compasiune şi generozitate, bunătate şi credinţă, încredere, simţul responsabilităţii etc.
Asumate ca experienţe sociale şi umane colective, comune sau cutremurătoare, aceleaşi evenimente au mobilizat oamenii într‑un efort de regândire a existenţei colective orăşeneşti cu iniţiative în planul construcţiilor urbane, al sistematizării comunale, canalizare, pavaje, în plan public, medico‑sanitar (vezi spitalele ridicate în Bucureşti cu acest prilej), al organizării în planul prevenirii şi controlării incendiilor (vezi Foişorul de Foc), al educaţiei populaţiei, iniţierii acesteia în variate tipuri de măsuri juridice şi organizării unor forme instituţionalizate pentru preîntâmpinarea şi combaterea acestor catastrofe naturale care se intersectau periodic, având un impact tragic în istoria socială[3].
Veacul al XVIII‑lea este cuprins de un covârşitor „spectacol al morţii” sub toate ipostazele sale. El se continuă şi în primele decenii ale secolului următor. Calamităţile depăşesc prin grandoare şi violenţă, spaţiul şi timpul, revărsându‑se asupra mentalului cu toată energia.
Ciuma şi holera
Izgonită în secolul al XVIII‑lea din Apus, ciuma se năpusteşte asupra sud‑estului european, regiune mai apropiată de hotarele de contaminare din Orient. Voltaire se pronunţa cu hotărâre pentru alungarea turcilor din Europa pentru ca aceasta să scape de ciumă[4].
Regiunea endemică s‑a stabilit pentru aproape o sută de ani pe linia Dunării de jos, cu ramificaţii la nord şi sud de fluviu. Ea a fost o permanenţă aici, îndeosebi între 1750‑1830. Prezenţa ei o întâlnim foarte des în scrierile vremii. La 1775, Enache Kogălniceanu spunea că „atâţea mureau că nu‑i putea dovedi cu îngropatul, ci rămânea pe câmp de‑i mâncau fiarele”[5].
La 1798, viceconsulul Franţei la Iaşi, Parrant, se simţea „închis faţă cu moartea”. În anul 1792, „nici cioclii nu mai pridideau cu îngroparea victimelor”[6]. „Spectacolul morţii” nu a fost mai complet vreodată ca cel din 1813‑1814, când ciuma a cunoscut o puternică şi îndelungată manifestare, precedată de foametea din 1810‑1812. Dionisie Eclesiarhul scria despre „mulţimea de norod” care a murit atunci în Bucureşti, iar Dionisie Fotino, retras din faţa epidemiei la Glambocel, de unde scria despre „ciuma lui Caragea” avizat, care era „aşa de grea, încât de mai mulţi secoli nu se întâmplase”, nerămânând „nici Curtea domnească neatinsă”. Fiecare zi devenea tot mai înfricoşătoare: contaminaţii mureau „câte o sută pe zi, fără a socoti pe acei ce muria în spitalele aşezate în afară de oraş”[7].
Aflăm, în continuare, de la Popa Ilie de la mănăstirea Butoiul că „din timpul ernei s‑a lipit boala ciumei şi trei ani de‑a rândul a secerat o mulţime de lume. Bucureştiul şi multe oraşe rămăseseră pustii din astă pricină… şi din fuga oamenilor care eşeau pe la sate şi pe la munţi de frica ciumei”[8].
Foarte plastice, dar nu rupte de realitate rămân amintirile lui Ion Dobre: „Se întări o groaznecă moarte care nu s‑au mai pomenit să mai fi fost vreodată măcar şi alocurea… chiar bolnavii fugeau în bejenie, murind pe drumuri unde stăteau năpustiţi morţi câte patru, cinci zile şi pe cei mai mulţi îi mâncau câinii şi alte jigănii”. Aşa „se prăpădiră două părţi de lume şi mai mult”[9].
Ion Ghica, apropiat şi el de evenimente, a tras o concluzie potrivit căreia „analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel nu a făcut atâtea victime. Au murit până la trei sute de oameni pe zi şi se crede că numărul lor a fost mai mare de 90.000. (…) Violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort”. Ion Ghica aminteşte despre imaginea muribunzilor care sperau încă la însănătoşire, dar „de multe ori o măciucă în cap făcea dintr‑o clipă ce era să facă boala în două, trei zile! Şi poate acei ucişi astfel erau mai puţin de plâns, căci mai mult erau de jale acei aruncaţi de vii în câmp, fără aşternut şi fără acoperământ, pe pământul ud şi îngheţat. Cale de jumătate de oră se auzeau ţipetele şi vaietele nenorociţilor din câmpul Dudeştilor”. Iată cum se rezolvau în Bucureştii începutului de veac al XIX‑lea cazurile de convalescenţă: cu măciuca în cap sau prin abandonarea muribunzilor pe pământul îngheţat! Şi dacă ne gândim la muribunzii aruncaţi din ambulanţe pe trotuarele oraşului, se pare că progresul nostru mental din perspectiva aproapelui neajutorat este absolut nul.
Violenţa asupra muribunzilor îmbrăca şi alte forme de neimaginat. Ghica aminteşte de o serie de „scene oribile, neomenoase şi bestiale” din timpul epidemiei, cum a fost cazul tânărului care „apăra cinstea soţiei sale lovită de ciumă chiar în ziua nunţii”, în timp ce „jafurile şi tâlhăriile oamenilor… au fost nepomenite”[10]. Şi ne mai mirăm, la peste 150 de ani de la aceste evenimente, „de ce fură românii berea!”[11]
Factorii care au favorizat apariţia şi dezvoltarea sau menţinerea ciumei au fost foarte diverşi. De la „posibilităţile cu totul precare ale reţelei medico‑sanitare (am putea spune cvasiinexistente) de a înfrunta maladiile curente; nivelul înapoiat al instrucţiei igienice şi condiţiile de existenţă a locuitorilor”[12], la urmările imediate ale războaielor, abuzurilor şi fiscalităţii care generau mizeria, nesiguranţa şi foametea.
De altfel, epidemiile au a fost un vizitator permanent pentru ţările române în veacul al
XVIII‑lea. Doctorul Pompei Gheorghe Samarian, în 1932, redacta un amplu rechizitoriu asupra ciumei în lucrarea sa Din epidemologia trecutului românesc. Sunt descrise primele epidemii din 1701; 1707; 1710; 1729‑1730 (şi în Bucureşti); apoi ciuma din 1750, „ce va dura până către finalul secolului cu intense manifestări în 1756, 1758, 1762, 1769, 1783‑1787, 1790‑1796. Maladii de mai mică intensitate au avut loc în 1797‑1798, urmate de o pauză între 1798‑1810. La începutul secolului al XIX‑lea, ciuma îşi va face apariţia către 1810, cu o puternică manifestare în 1813, şi va dura cu scurte pauze până la 1814‑1815. În 1818 apare brusc în Moldova şi va dura până în 1819. După o nouă pauză, epidemia reapare între 1823‑1824, cu o teribilă intensitate în 1830. În ceea ce priveşte perioada de timp am încercat să marcăm ritmicitatea, cât şi violenţa flagelului.
După manifestările din 1783‑1784, flagelul se menţine în afara oraşului până în 1785‑1786, când va reizbucni în forţă. Între 1787‑1788 se va menţine un focar de infecţie la Buzău, în 1790 flagelul va trece din nou Dunărea, menţinându‑se cu oscilaţii până în 1793. Între 1792‑1793 atinge şi Bucureştii. „În 1792 erau contaminate două mahalale, apoi se va extinde – fără mahalaua Mihai Vodă. Nu erau medici specialişti, ci doar 60 de ciocli. Potrivit statisticii din 16 septembrie 1792, aflăm următoarele date; reapare în 1793 şi 1794 toamna”[13].
În 1795, ciuma atingea din nou oraşul, când a făcut circa zece mii de morţi. Redusă din nou la unele regiuni în 1796, ea reapare în forţă în 1797 în regiunea Dunării, dar nu se extinde. În 1798 apare instantaneu în Moldova şi Muntenia, dar se opreşte către 1799. La începutul anului 1810 îşi face iarăşi apariţia, alături de foamete (Von Werter): „Ştirile cele mai noi din Bucureşti, ne spun că oraşul e plin de bolnavi şi răniţi de dizenterie şi febre endemice”[14]. Ea nu dispare nici după 1810, atingând curând Moldova şi Podolia; în 1813 va atinge Bucureştiul. Potrivit lui Ion Ghica, „a doua zi, la 13 decembrie, s‑a ivit ciuma între oamenii curţii veniţi cu Vodă de la Ţarigrad”[15].
Între datele statistice care ne‑au rămas, putem reconstitui cursul epidemiei din 1813. Astfel, între 31 august şi 30 septembrie au fost 580 de bolnavi la Dudeşti şi în spitalul german de la Floreşti; 705 decese. În octombrie erau 733 bolnavi, 757 morţi şi 226 vindecaţi. În decembrie: 206 noi cazuri şi 315 decese. Pentru ianuarie 1814 avem: între 1‑7 ianuarie erau 42 bolnavi şi 54 de morţi. Pe 20 martie ciuma şi‑a mai pierdut din virulenţă. Pe 27 aprilie, de patru zile, nu se mai semnalase nici un caz de ciumă[16].
În patru luni şi opt zile, s‑au înregistrat 2031 de bolnavi, 2350 decese, 292 vindecări şi 92 convalescenţi. Ion Dobre, contemporan al evenimentelor, este de părere că au fost „mai mult de 20.000 de năpăstuiţi, afară de cei îngropaţi prin grădini”[17].
La rândul său, Grohmann aminteşte de 25‑30.000 decese la 80.000 de locuitori. Răducanu Clinceanu înregistra decesele din două‑trei cartiere, adică din 300 de decese pe zi, raportul cuprinde doar 50. Ţinând seama de proporţie, avem: 12.816 bolnavi şi 14.100 decese pentru septembrie 1813 – ianuarie 1814[18].
Epidemia este în descreştere lentă în 1814, dar se menţin focare puternice în provincie (Ploieşti şi judeţul Olt). Urmează o extindere în 1815‑1816, cu o dispariţie lentă între 1817‑1818. Bucureştiul era un focar de ciumă în septembrie 1818. Epidemia se stinge aici către 1820, în următorii doi ani, urmând o pauză. Alte reveniri ale flagelului, mai puternice, au fost în 1826 şi 1829‑1830, când au murit 26 302 civili şi 9 557 militari. După 1830 întâlnim mai rar manifestările flagelului, iar după 1850, doar cazuri izolate pe Dunăre[19].
Aţi primit, spuneam, la sfârşitul anului 2019, Premiul Academiei pentru monografia Francisc Iosif Rainer. Biografia unui proiect de viaţă (1874‑1944). În imaginile făcute la ceremonia de premiere din decembrie 2019, desfăşurată în Aula Academiei Române, imagini disipate de mass-media românească, sunteţi înconjurat de trei mari istorici români, membri ai Academiei Române – Profesorii Dan Berindei, Ioan‑Aurel Pop şi Răzvan Theodorescu – care urmăresc, respectă şi apreciază activitatea Dvs. Ce înseamnă pentru Dvs. această distincţie râvnită de mulţi? Ce lecţie oferă cititorului de astăzi Francisc Iosif Rainer?
Distincţia primită onorează şi, mai ales, responsabilizează. De aceea mă voi opri mai mult la Francisc Iosif Rainer şi asupra lecţiei lui de viaţă oferită posterităţii. Sunt foarte preocupat în cadrul antropologiei de osmoza dintre cultura românească şi culturile occidentale şi implicit de studierea elementelor de legătură dintre cele două sfere culturale. O preocupare constantă a cercetărilor mele, de aproape 10 ani, este personalitatea universală a lui Francisc Iosif Rainer, a cărei metodă de cercetare a fost interdisciplinară şi e mereu legată de cultura europeană, prin care se legitimează şi cultura noastră.
Potrivit contemporanilor, Rainer „a fost desăvârşit în arta de a multiplica timpul”, metoda sa de cercetare semnificând „interpretarea oricărui fenomen în legătură strânsă cu trecutul, cu stabilirea corelaţiilor prezente pentru a‑i scruta viitorul”.
Prin metodele sale de cercetare, mai ales în studiul anatomiei, Rainer introduce conceptul de cauzalitate, de determinism în considerarea formei organice. Prin această concepţie, Rainer este întemeietorul anatomiei biologice nu numai la noi în ţară, ci şi pe plan mondial, cu mult înaintea unor biologi de mare valoare ca H. Braus, H. Boecker etc. Un alt aspect al „metodei Rainer” este relevanţa amănuntului, a detaliului, numai în măsura în care ar putea servi – prin conexiunile lui şi încadrat într‑un ansamblu – unei înţelegeri dialectice a proceselor lumii materiale”. Sau cum foarte plastic s‑a exprimat chiar Francisc Iosif Rainer: „Fiinţele vii sunt organisme istorice, ontogeneza repetă filogeneza, şi anatomia este ştiinţa formei vii”. Cum era pusa în practică „metoda Rainer”? O spune creatorul ei: „Elevul era îndrumat să observe, să explice, să noteze, în caietul său, toate abaterile de la «normă», toate intuiţiile sale, toate nedumeririle sale”.
„Metoda Rainer” de cercetare interdisciplinară a fost recunoscută şi de întemeietorul şcolii româneşti de cercetare sociologică, Dimitrie Gusti. Dimitrie Gusti a asociat cercetării sociologiei româneşti componenta antropologică, considerând‑o obligatorie, din perspectica ei ambivalentă: culturală şi biologică. Dimitrie Gusti a avut ajutorul profesorului Francisc Iosif Rainer pentru a completa cercetarea sociologică cu componenta antropologică. Toate aceste repere însumate formează „Metoda Rainer” de cercetare şi m‑au ajutat să‑mi diversific instrumentele de studiu în domeniul istoriei, şi să mă pot apropia, treptat, de antropologie. Interdisciplinaritatea, trans‑disciplinaritatea, corelarea disciplinelor apropiate sau cu rădăcini aparent îndepărtate, punctele lor comune, de convergenţă, m‑au determinat să aprofundez metoda de cercetare a profesorului Francisc Iosif Rainer aplicată antropologiei. Iar intrarea mea în această metodă de lucru s‑a realizat la început prin intermediul lucrărilor profesorului Nicolae Minovici.
(Continuare în numărul următor)
Note:
[1] Anton Verancsis în Firea românilor, volum coordonat de Daniel Barbu, Nemira, Bucureşti, p. 159.
[2] Andrei Oţetea, Regimul fanariot, Balcania IV, Bucureşti, 1931, pp. 332‑333. Thouvenele afirma la 1840 despre ţăranii valahi următoarele: „În aceste bordeie vegetează nişte fiinţe, în aşa hal degradate din pricina mizeriei, că nici nu par a mai aparţine umanităţii”. Un alt francez, Marmier, afirma: „Ce le păsa lor care este numele stăpânului. Ceea ce ştiu ei este că trăiesc ca să muncească, ca să plătească, să sufere şi să tacă”. (D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, Albatros, Bucureşti, 1996, p. 346 şi p. 388) Ulysse de Marsillac întâlnea la 1870 aceleaşi sate valahe „în zdrenţe, cu cocioabe din lut acoperite cu paie”, unde „oamenii prost îmbrăcaţi sau chiar dezbrăcaţi ies din aceste vizuini şi‑i privesc pe călători”. Erau sate „rispite la întâmplare”, unde nu „trebuie să cauţi nici râuri, nici grădini, nici garduri, nici străzi.” (Ulysse de Marsillac, Bucureştiul în veacul al XIX‑lea, Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 70).
[3] Vezi Al. Georgescu, Structures urbaines et formes de culture juridiques dans les Principautes roumaines (XVIIe – XVIIIe siècle) în Actes du Collogue: Structures Sociale et Development Culturel des Villes sud‑est européennes et adriatique aux XVIIe – XVIIIe siècles, Venise 27‑30 mai 1971, A.I.E.S.E.C., Bucarest, 1975, pp. 117‑190; Ştefan Lemny, Un spectacol al morţii, în Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, Editura Meridiane, Bucureşti, 1990.
[4] Apaud Ştefan Lemny, Un spectacol al morţii, în Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, Editura Meridiane, Bucureşti, 1990, p. 120.
[5] Apaud Ibidem, p. 121. Nicolae Kreţulescu evocă în amintirile sale clipele de deznădejde ale epidemiilor de ciumă: „În Bucureşti morţii se scoteau noaptea, auzeam carele încărcate trecând scârţâind sub ferestrele noastre; stam toţi cu porţile închise necomunicând cu nimeni, rudele şi prietenii se vedeau pe fereastră, prin trăsuri, proviziile se aduceau la poartă, unde până a nu se întrebuinţa erau spălate şi afumate…” (Nicolae Kreţulescu, Amintiri istorice, Tipografia şi Fonderia de Litere Thoma Basilescu, Bucureşti, 1895, p. 6) Astfel de sentimente chiar dacă episodice, dar într‑o simultaneitate ciclică, permanentizau psihoze şi gânduri morbide colective. Izolarea, însingurarea determinau permanentizarea melancoliei ca stare sufletească predominantă.
[6] Paul Cernovodeanu, O ştire nouă privitoare la epidemia de ciumă din Bucureşti la 1792, M.I.M., Bucureşti, p. 207.
[7] M.M. Alexandrescu‑Dersca, Contribuţii privind Ciuma lui Caragea în Bucureşti (1813‑1814), M.I.M., Bucureşti, pp. 355‑356.
[8] Ibidem, p. 356.
[9] Ibidem, p. 358
[10] Ion Ghica, Din vremea lui Caragea, apaud Opere, vol. II, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956, pp. 131‑134.
[11] „Omul ăsta îşi va aminti toată viaţa de România ca de văgăuna groazei, unde fiarele pândesc din umbră cel mai mic semn de slăbiciune din partea ta, ca să te atace. (…) În România, respectul pentru proprietate e nul. E ca şi cum am profita de o poartă deschisă ca să intrăm în curtea cuiva şi să‑i furăm găinile. Că dacă tot era deschis… nu? Aşa am făcut şi cu berea cehului… Şi în definitv de ce au furat românii berea? Au chefuit toată noaptea, pe la casele lor lăudându‑se în faţa vecinilor că s‑au ales cu o captură? Atracţia exercitată de pleaşca rutieră a fost irezistibilă? Nimeni nu a ezitat nici o clipă când a înşfăcat cutiile de pe şosea. (…) Nu avem cultul muncii, nici respect pentru ban şi pentru picătura de câştig cinstit. Vrem gratis, vrem repede, vrem mult.” (De ce au furat românii berea?, Naţional, an. V, nr. 1289, 27 august 2001, p. 1)
[12] Ştefan Lemny, op. cit., p. 117.
[13] Pompei Gheorghe Samarian, Din epidemiologia trecutului românesc. Ciuma, Institutul de Arte Grafice E. Marvan, Bucureşti, 1932, p. 6 şi pp. 117‑119. Încă din veacul al XVII‑lea „ciuma şi cu foametea au bântuit mereu, nedespărţite. Dacă în primii ani izvoarele tac şi nu pomenesc de ciumă aceasta se poate explica şi prin faptul că nu avea cine să o amintească din mijlocul ruinelor, unde domnul nu locuia şi călătorii nu aveau de ce să se oprească. (…) În acelaşi timp, documentele vorbesc de o cumplită foamete de „muriia oamenii pă drumuri şi uliţe”. Între 1617‑1618, oraşul „fu tulburat de răscoala condusă de Lupu Mehedinţeanu, când boierii, clericii şi marii neguţători fură prădaţi. (…) Luptele dintre Matei Basarab şi Vasile Lupu au întreţinut o atmosferă de nelinişte şi de nesiguranţă. Invaziile tătăreşti şi ungureşti au sporit această instabilitate, iar în 1660, o foamete mare, memorabilă este amintită cu groază de cronică. (…) Din 1676, ciuma a reizbucnit cu furie. Oraşul fu părăsit, stăpânirea ca şi populaţia refugiindu‑se de obicei afară din marginile aşezării pustiite. (…) După o scurtă acalmie, în domnia lui Brâncoveanu, ciuma reîncepu să bântuie cu furie, gonind stăpânirea pe la mănăstiri şi moşii şi umplând pădurile cu populaţia îngrozită, care rămânea acolo până târziu în iarnă. Repetatele exacerbări ale boalei compromiteau grav producţia şi întreaga economie a ţării era puternic zdruncinată”. (N. Vătămanu, Asistenţa sanitară în Bucureşti în veacurile al XVI‑lea şi al XVII‑lea, M.I.M., Bucureşti, vol. I, 1965, p. 232)
[14] Pompei Gheorghe Samarian, op. cit., p. 118.
[15] Ion Ghica, Din vremea lui Caragea, apaud Opere, vol. II, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956, p. 131.
[16] M.M. Alexandrescu‑Dersca, op. cit., p. 363.
[17] Ibidem, p. 364.
[18] Ibidem, p. 368.
[19] George Potra, Din Bucureştii de ieri, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, vol. II, Bucureşti, 1990, p. 184.
George Motroc în dialog cu Adrian Majuru
