Când îmi aduc aminte de legăturile mele cu România, nu pot să‑mi reprim sentimentele de omagiu şi profundă recunoştinţă faţă de aceşti dascăli, profesori, academicieni, care m‑au călăuzit cândva profesional, dar, mai ales, ne‑au dat excelenţa şi integritatea pilduitoare în slujirea şi sfinţirea limbii române…
Ziua limbii române, o dată pe an, se apropie de noi, în pas cu noul an şcolar sau universitar, îmbrăcată într‑un veşmânt fermecător de tipar, brodat cu litere, în colorit viu şi cerneală proaspătă, gata oricând să ne cucerească prin parfumul ei discret şi sonoritatea de turcoaz. Este o sărbătoare semnificativă a tuturor celor care vorbesc şi folosesc limba română pretutindeni în lume. Ca unul dintre cei care cu ani în urmă a învăţat această limbă şi care predau de atunci până azi limba şi cultura românească în China, trăiesc sentimente deosebite de bucurie şi sunt onorat ca, prin revista Contemporanul, să‑mi pot exprima felicitări calde şi sincere poporului român, împărtăşindu‑mi pe această cale câteva gânduri cu cititorul.
Aşa cum se ştie, limba este cel mai important mijloc de comunicare prin care se transmit sentimentele şi gândirea între oameni şi popoare, purtător esenţial al culturii şi civilizaţiei omenirii. După estimările generale ale lingviştilor, la ora actuală există încă peste 6.000 de limbi pe glob, însă peste jumătate fiind pe cale de dispariţie. Ţările care şi‑au instituit ziua limbii proprii sunt puţine. Începând din anul 2000, din iniţiativa UNESCO, ziua de 21 februarie este marcată ca International Mother Language Day, în semn de respect al diversităţii lingvistice şi culturale şi de salut al multilingvismului. În aceeaşi zi din 2010, Departamentul de informare publică al ONU a anunţat UN Language Days pentru celebrarea folosirii egale a celor şase limbi de lucru (engleza, franceza,
rusa, spaniola, araba şi chineza) şi promovarea multiculturală. Printre ele Ziua limbii chineze la ONU a fost stabilită ca 20 aprilie, în amintirea lui Cang Jie, Creatorul scrisului chinezesc. Conform legendei, la această dată – una dintre cele 24 de diviziuni calendaristice ale anului în tradiţia chinezească, numită „ploaia pentru cereale” – acest Cang Jie, cronicar din curtea primului împărat şi întemeietor al culturii chineze, Huang Di (2717‑2599 î. Hr.), a inventat primele hieroglife chinezeşti. Ziua limbii chineze a fost inaugurată la ONU la 12 noiembrie 2010, dar a rămas după aceea, în fiecare an, la 20 aprilie.
În Europa întâlnim importante izvoare ale civilizaţiei umane, realizările acumulate, de la cele străvechi până la cele din zilele noastre, care au tot alimentat dezvoltarea sistemului ei politic şi juridic şi au impulsionat progresul ştiinţei, culturii şi artei mondiale. Bătrânul continent este remarcabil şi în ceea ce priveşte protejarea diversităţii de limbi şi culturi naţionale. Vizând acest scop Consiliul Europei şi Uniunea Europeană au celebrat în anul 2001, prin manifestări în serie, The European Year of Languages, iar din anul 2002, ziua de 26 septembrie este sărbătorită ca European Day of Languages, o politică de încurajare a oamenilor în contactul cu diverse limbi, la însuşirea acelora, altele decât engleza, la formarea competenţelor multilingve şi înţelegerea interculturală. În România, începând din 2014, se sărbătoreşte în data de 31 august Ziua limbii române. Este o dovadă a preţuirii şi conservării limbii naţionale şi un act demn de apreciat pentru transmiterea şi blagoslovirea culturii şi civilizaţiei româneşti autohtone.
Este un moment încărcat de multe semnificaţii culturale naţionale, un prilej ca, în acelaşi timp cu încântarea produsă de excursii şi plimbări estivale la mare sau la munte, să aruncăm o privire şi la limbă, în căutarea izvoarelor îndepărtate ale limbii române, contemplând susurul şi limpezimea ei de început, care cu timpul s‑a transformat într‑o simfonie în toată splendoarea şi forţa ei tulburătoare. De la cuvintele moştenite din limba geto‑dacilor la inscripţiile stelare din perioada Imperiului Roman, de la primele însemnări din Evul Mediu la influenţele unor limbi moderne, toate atestă dintr‑un unghi sau altul individualitatea şi specificul limbii române şi reflectă relaţiile integrale de coexistenţă şi interdependenţă cu poporul român care o vorbeşte de‑a lungul mileniilor în spaţiul carpato‑danubiano‑pontic.
Este un moment de evocare. Vorbim, scriem româneşte despre limba română. Ne aducem aminte de oameni şi întâmplări, în legătură cu contactele personale sau comune cu diverse limbi.
Timp de mai mulţi ani mi se întâmplă adesea ca în dialogurile cu prietenii români să fiu întrebat de ce am ales să învăţ limba română?
Vă mărturisesc că a fost o întâmplare, dacă nu chiar un destin. În toamna anului 1977, în China a fost reintrodus sistemul de admitere la facultate întrerupt în perioada Revoluţiei Culturale de zece ani. Elev la liceu în clasa a XI‑a, aveam şi eu şansa să mă înscriu la examenele de admitere la facultate. Ţara noastră se afla mult timp într‑o stare culturală de izolare cu lumea, iar noi, tinerii, aveam o mare curiozitate faţă de tot ce este în afara ţării. Acest detaliu m‑a determinat să aleg facultatea de limbi străine, cu gândul să cunosc cât mai mult din cultura mondială prin limbi străine. Dată fiind marea concurenţă, n‑am intrat la specializarea engleză sau franceză cum îmi doream, totuşi, rezultatele obţinute la concurs mi‑au oferit ocazia să aleg. Când am fost întrebat de profesorii de la Institutul de Limbi Străine din Beijing (azi Universitate) dacă vreau să învăţ limba română, imediat am acceptat‑o fără ezitare, bucuros că pot intra la facultate, iar problema cu specializarea părea un aspect cu totul minor. Pe vremea aceea ştiam doar că România este ţara – prietenă cu China şi nimic altceva, filmele româneşti ca Ciprian Porumbescu, Ştefan cel Mare, Explozia, Alarmă în deltă ş.a. mi‑au lăsat mie şi celor din generaţia mea impresii exotice inedite, de neuitat. În primăvara anului 1978 am devenit student la specializarea limba română de la Institutul de Limbi Străine (Beiwai). Păstrez până azi amintiri despre modul cum ne‑am chinuit pentru însuşirea acestei limbi. În primele săptămâni de studiu, nu ştiam să pronunţ consoana „r”, greu puteam să mă familiarizez şi cu genul, numărul, articolul şi declinarea la substantiv, ca să nu mai vorbim de conjugările verbelor – e aşa de complicată gramatica! La prima noastră întâlnire cu români, şi anume cu profesorul Ion Floricică, în loc să întreb care cuvinte sunt mai des întâlnite şi trebuie învăţate cu prioritate, am bâlbâit cu totul altceva – care sunt cuvintele folositoare şi care mai puţin. Profesorul Floricică mi‑a spus cu multă blândeţe că în limba română toate cuvintele sunt folositoare.
Da. Toate cuvintele din limba română sunt folositoare, fiind rezultate din viaţa şi munca creatoare a unui popor în decursul istoriei milenare. Profesorul Floricică şi soţia lui Octavia Ghiocel au lucrat trei ani cu noi la limba română şi, cu devotament, dăruire şi exigenţă, ne‑au format o bază solidă de cunoştinţe ale limbii. Dincolo de competenţe lingvistice, ne‑au deschis şi ferestre spre cultura română. Îmi amintesc cu drag de lecturile pe care le‑am făcut sub îndrumarea lor, balada Mioriţa, legenda Mânăstirea Argeşului, poemul lirico‑filosofic Luceafărul lui Eminescu, piese şi schiţe ale lui I.L. Caragiale, Amintiri din copilărie de Ion Creangă, până şi unele opere din literatura din secolul al XX‑lea: Jocul de‑a vacanţa de Mihail Sebastian, Cartea Oltului de Geo Bogza, poezii de Nicolae Labiş, Marin Sorescu, nuvele de D.R. Popescu etc. Prin asemenea capodopere ni s‑a lărgit orizontul de cunoaştere şi ni s‑a oferit un suport suplimentar în formarea simţului estetic. În ultimul an de facultate, când pregăteam lucrarea de licenţă, profesorul Floricică m‑a ajutat să aleg o temă – Dificultăţi ale învăţării limbii române de studenţii chinezi – şi mi‑a selectat cu grijă o bibliografie, prin care am citit pentru prima dată revistele Limba română şi Studii şi cercetări lingvistice. Mai târziu, cu ocazia unor reîntâlniri, profesorul mi‑a recomandat în repetate rânduri să consult, dacă nu zilnic, DOOM‑ul – Biblia limbii române.
La începutul anului 1982 am terminat studiul limbii române şi am fost oprit la Catedra de română, intrând în câmpul muncii, cum se spunea pe vremea aceea, de fapt, o altă formă de studii, pe viaţă. A venit la Beijing Ilie Danilov de la Iaşi, un nou lector român, cu soţia lui Iosefina. Amândoi m‑au ajutat cu mult suflet şi profesionalism în studiul limbii române şi în primele încercări aplicative. Apoi au lucrat la catedră şi alţi lectori români, Ionel Stan, Ion Popescu, George Munteanu, Lucian Pavel, Petre Lăzărescu, Silviu Niculescu, Petru Apachiţei, şi am beneficiat de un sprijin constant şi substanţial din partea lor. Nu pot să uit nici stagiul de specializare pe care l‑am făcut între 1986‑1987 la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, unde am avut şansa să‑i aud îndeaproape pe academicianul Ion Coteanu, pe marii critici şi istorici literari Al. Piru şi Eugen Simion, pe profesorii Al. Hanţă, Gabriela Pană Dindelegan, Nicolae Constantinescu, Cezar Tabarcea ş.a., care m‑au îndrumat în aprofundarea la nivel academic a studiului fenomenelor de limbă, literatură şi cultură română. Când îmi aduc aminte de legăturile mele cu România, nu pot să‑mi reprim sentimentele de omagiu şi profundă recunoştinţă faţă de aceşti dascăli, profesori, academicieni, care m‑au călăuzit cândva profesional, dar, mai ales, ne‑au dat excelenţa şi integritatea pilduitoare în slujirea şi sfinţirea limbii române.
Admis în studiul limbii române, mi s‑a oferit posibilitatea să descopăr unele taine ale istoriei şi culturii poporului român şi să‑mi dau seama de rostul limbii, scump ca viaţa pentru un popor. Mă impresionează adesea ce scrie Al. Mateevici în poemul lui vestit, că limba română e „o comoară”, e „foc ce arde”, e „numai cântec”… sau versurile lui George Sion: „Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce vorbim,/ Altă limb‑armonioasă/ Ca ea nu găsim./ Saltă inimă‑n plăcere/ Când o ascultăm,/ Şi pe buze aduce miere/ Când o cuvântăm,/ Românaşul o iubeşte/Ca sufletul său/ O, vorbiţi, scriţi româneşte,/Pentru Dumnezeu!” Cel care nutreşte un asemenea sentiment, trebuie să fie un popor cu credinţă şi demnitate, posesor de mare vitalitate şi forţă creatoare.
De la ultimul deceniu al secolului al XX‑lea încoace configuraţia geopolitică şi cooperarea economică internaţională au produs schimbări puternice. E un amănunt care a pus statele lumii într‑o legătură tot mai strânsă, intensificând schimburile între popoare, însă globalizarea a adus şi un impact şi influenţe fără precedent asupra vieţii lingvistice mondiale. Marile puteri de limba engleză au profitat de avantaje şi poziţii dominante în politică, comerţ, ştiinţă şi tehnologie, cultură şi educaţie pe plan internaţional, au făcut ca engleza să se folosească tot mai mult. Pe de o parte, a dat un imbold la deschiderea şi cooperarea între state, la confluenţele lingvistice şi culturale, pe de altă parte, însă au şi slăbit viabilitatea şi individualitatea unui mare număr de limbi naţionale mai puţin puternice, astfel încât din ce în ce mai multe limbi minore se află pe cale de asimilare şi chiar dispariţie. Este o mare problemă cu ecologia limbilor şi culturilor lumii aflate în faţa unor ameninţări, ca şi pentru natură.
Trăind într‑o epocă informaţională, internetul, inteligenţa artificială şi multe alte invenţii şi aparate tehnice noi ne‑au înlesnit viaţa, au modificat rapid şi profund modul nostru de comunicare şi exprimare. Influenţele din exterior, pluralismul în educaţie şi nu numai, conceptele postmoderniste, alimentarea din cultura de masă şi mass‑media etc. au făcut viaţa lingvistică a multor etnii un adevărat caleidoscop sclipitor şi surprinzător. Cultivarea şi purificarea limbii prin legiferare şi educaţia filologică, respectarea normelor gramaticale, ameliorarea mediului ambiant pentru fiinţa unei limbi (inclusiv a unui dialect sau grai), protejarea individualităţii fiecăreia, dezvoltarea funcţiilor scrisului şi conotaţiilor culturale, şi nu în ultimul rând ridicarea continuă a calităţii tipăriturilor, toate contribuie la destinul unei limbi şi culturi naţionale. Îmi place îndemnul acela dat de Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române, alături de Ministerul Educaţiei şi Consiliul Naţional al Audiovizualului: „Eşti COOL şi dacă vorbeşti corect”.
După Heidegger, limba este casa existenţei. Pentru Nichita Stănescu, „limba română este patria mea”.
Ding Chao
Vezi cărțile apărute la editura Ideea Europeană în Colecția Civilizația și cultura chineză
