Ana Pop Sîrbu e un autor prins între lumi: o lume a satului de care s‑a desprins cu greu (originară fiind din localitatea bistriţeană Teaca) şi una a oraşului în care trăieşte, Timişoara, după un periplu prin Clujul studiilor şi prin Hunedoara debutului la catedră; o lume a expresivităţii moderniste a lui Blaga, care a modelat‑o, şi mult prea puţin statornica lume a vocilor din post‑modernitatea dizolvantă. Între aceste lumi împărţindu‑se, a rămas pe coordonatele unei scriituri care s‑a bucurat de aprecierea unor voci importante din România, dintre care numai enumerarea unora dintre cei care au scris despre poezia ei, precum Liviu Antonesei, Dan Cristea, Vasile Dan, Ioan Moldovan, Ovidiu Pecican, Cornel Ungureanu, Tudorel Urian sau Geo Vasile este suficientă. De altfel, Ana Pop Sîrbu, formată în şcoala echinoxistă şi debutată în revista Echinox în 1970, este membră a filialei timişorene a Uniunii Scriitorilor şi o prezenţă constantă la activităţile filialei.
Am plecat de la această afirmaţie privitoare la situarea între apele scriiturale diferite. Am purtat cu Ana Pop Sîrbu multe discuţii despre această poziţie incertă, care produce un soi de disconfort. Nu am fost convins că s‑a împăcat cu ideea configurării şi promovării unei identităţi din şi prin această situare între ape, într‑o continuă tendinţă de apropiere şi o constantă menţinere a unui decalaj. Dar nu m‑am gândit că această incertitudine în manifestarea tendenţială, în alinierile dorite şi nerealizate, poate conduce la un exerciţiu stilistic deosebit: un text în proză, după numeroasele volume de versuri, un roman (un roman aparent), realizat cu mijoacele artistice ale unei asumate cantonări în tradiţionalismul transilvănean dezbrăcat de patimi naţionaliste, cu rădăcini în proza interbelică şi vizând valorificarea rădăcinilor, idealizarea lumii satului, accentuarea dimensiunii spirituale a sufletului ţăranului, dar organizat stilistic după preceptele fragmentarismului postmodern, începând de la fragmentarea construcţiei subiectului şi încheind cu fragmentarea compoziţiei. Acest roman (aşa şi‑l asumă autoarea) se numeşte Ludovica[1] şi include fragmente scurte şi ultrascurte într‑un melanj compoziţional care a fost perceput diferit de comentatorii textului: Smaranda Vultur, Maria Hulber, Ilie Gyurcsik, Eugen Dorcescu, Claudiu Arieşan. Spre exemplu, Smaranda Vultur, prefaţatoare a volumului, a propus luarea în considerare a unor „celule narative” într‑un întreg dificil de încadrat:
O carte greu de încadrat generic, în care nartaţiunile se înşiră ca mărgelele de sticlă pe firul amintirii, imortalizând fapte, întâmplări, gesturi, priviri, profiluri şi mai ales vorbele prin care oamenii numesc obiectele şi locurile sau comunică între ei. Celulele narative se dilată sau restrâng după caz (pp. 5‑6).
Exerciţiul propus de Ana Pop Sîrbu e de fapt o legătură între lumi. Singura ruptură voluntară de proiecţia postmodernistă este refuzul dublării fragmentarismului de diversificarea narativă şi stitlistică. Avem în paginile Ludovicăi o sumă de „celule narative” într‑o înşiruire omogenă, nu într‑un amestec nestructurat. Fragmentele sunt mai degrabă decupaje distincte de viaţă, bine conturate, coerente în integritatea fiecăruia, mimând incoerenţa la nivelul întregului. Apoi avem în pagini încărcarea cu senzorialitate – poemele Anei Pop Sîrbu din volumele anterioare sunt prin excelenţă tributare sinesteziei, capabile a fi captate cu toţi receptorii de simţ şi prelucrate integral în actul lecturii. „Celulele narative” din Ludovica servesc şi acestui scop, de a justifica, argumenta, proiecta ţesătura poetică în naştere la impresionarea paginii ca placă fotografică. Ca în activitatea cenaclieră, ca provocând prin cuvinte anumite divinităţi ale locului, cele două protagoniste ale romanului, Ludovica şi Petra, se „demască” prin încercări creative:
– Hai să vedem cine se joacă azi de‑a cuvintele, strigă Ludovica: „stea”, „acum”, „mine”, „fum”.
Petra se aşeză pe drum şi aruncă la pietricele.
– Gata! Am scos textul, zise Petra.
„Numai în mine,/ Cea de acum/ Mai poţi picta/ Celălalt fum/ Cealaltă stea” (p.38).
Aceste încercări se repetă în paginile romanului, justificând cumva ipostaza contemplativă vădit blagiană a instanţei narative. Fragmentarea din Ludovica, adică discontinuitatea unei întinderi de sorginte postmodernă – în fapt, caracteristică tuturor celor cinci faţete ale modernităţii în proiecţia lui Matei Călinescu – este trăsătura fundamentală a acestui text compus din fragmente omogenizate în galbenul‑gutui al luminii solare de toamnă incipientă, în care se aşază fără ierarhie (din nou preluând un procedeu specific discursului postmodern) fragmente de viaţă repovestită, fără continuitate cronologică. Un trecut continuu, împins până în prezentul producerii operei, şi chiar dincolo de el, în prezentul lecturii, este cel ce construieşte memoria perpetuă. O memorie afectivă, fără date, legată prin faptele minore ale unei existenţe de care dă seama, este cea în jurul căreia gravitează înţelesuri, goluri, senzaţii, culori, arome. Prin această întindere fragmentară din Ludovica, de o frumuseţe stranie prin însăşi legătura directă cu resorturile stilistice ale unei scriituri îngropate sub chiar fragmentele unei postmodernităţi corozive, Ana Pop Sîrbu se angajează în siajul postmodernităţii. Şi îşi exprimă, pentru prima dată explicit, identitatea de „autor dintre lumi”.
■ Scriitor, prozator, critic şi istoric literar, profesor
Nota:
[1] Ana Pop Sîrbu. (2019). Ludovica. Prefaţă de conf.univ.dr. Smaranda Vultur. Timişoara: David Press Print. 164p.
Adrian Lesenciuc
