Numele de Transilvania, apărut în surse în secolul al XI‑lea, are două accepţiuni teritoriale şi istorice. Prima accepţiune, veche şi restrânsă, se referă la regiunea intracarpatică, aceea care a funcţionat până la 1541 ca voievodat în cadrul Regatului Ungariei. A doua accepţiune, modernă şi largă, se referă la regiunea intracarpatică, la Banat şi la Părţile Vestice (Partium), acestea din urmă fiind anexate Transilvaniei când ţara a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană, după destrămarea Regatului Ungariei (1541).
Locuitorii Transilvaniei medievale erau, în principal, românii, maghiarii, saşii şi secuii.
Românii (numiţi de străini valahi) erau prezentaţi de către izvoare drept urmaşii romanilor şi drept vorbitori ai unei limbi neolatine. Creştinarea strămoşilor românilor s‑a făcut în limba latină, dar organizarea bisericii românilor s‑a realizat după modelul bizantin, preluat prin filieră slavă. Data oficială „Marii Schisme” este anul 1054, dar ruptura dintre biserica Romei (apuseană) şi biserica din Constantinopol (răsăriteană) este mai veche, ca şi deosebirile dogmatice apărute. Românii, vechi creştini de tip apusean, cu cuvântul Domnului primit în limba latină, s‑au văzut dintr‑odată într‑o „mare slavă”, cu legăturile spre Occident şi Roma întrerupte. La un moment dat, chiar şi legăturile cu Constantinopolul au ajuns să fie mijlocite de bulgarii slavizaţi, care şi‑au organizat o puternică biserică răsăriteană în secolul al IX‑lea. După modelul bisericii bulgare, care avea ca limbă liturgică slavona (prin opera lui Chiril şi Metodiu), s‑a organizat şi viaţa bisericească la români. Unii dinspre aceşti români (de la sud şi de la nord de Dunăre, până spre Valea Mureşului) s‑au aflat pentru un timp chiar sub dominaţia Primului Ţarat Bulgar. Astfel au ajuns românii, creştinaţi în limba latină, să aibă credinţă şi biserică de formă răsăriteană (inclusiv limba slavonă ca limbă de cult, de cancelarie şi de cultură în Evul Mediu).
Maghiarii (numiţi de străini unguri) s‑au creştinat, în formă apuseană, prin tradiţie în anul 1000, odată cu botezul ducelui lor Vajk, devenit Ştefan, primul rege din istoria Ungariei. Totuşi, unii lideri au primit botezul, în formă răsăriteană, înainte de această dată, iar o parte din populaţie şi anumite clanuri au continuat rezistenţa păgână în întreg secolul al XI‑lea. Primele atacuri de pradă ale ungurilor păgâni asupra Transilvaniei s‑au produs, probabil, după anul 900, dar cucerirea „ţării de peste pădure” s‑a făcut treptat, pe etape, dinspre nord‑vest şi vest spre sud‑est şi est, în secolele al XI‑lea – al XIII‑lea. Între timp, orientarea ţării spre credinţa romană a devenit clară. În timpul cuceririi, Ungaria s‑a folosit şi de statutul său de „regat apostolic”, fondat în cadrul „patrimoniului Sfântului Petru”, motivând înaintarea războinică spre est prin lupta contra „păgânilor, ereticilor şi schismaticilor”.
În secolele al XI‑lea – al XIII‑lea, tabloul demografic şi etnic al Transilvaniei s‑a diversificat. Secuii au venit dinspre nord‑vest spre sud‑est, pe etape, odată cu înaintarea cuceririi ungare: iniţial sunt consemnaţi în nord‑vest, în Crişana, apoi în centru, pe Târnave (circa 1150), pentru ca în jurul anului 1200 să treacă spre estul şi sud‑estul Transilvaniei, unde locuiesc şi astăzi. Saşii au sosit în Transilvania din Europa Centrală şi Occidentală, cu precădere din spaţiul german, invitaţi ca „oaspeţi” (hospites) de regii Ungariei. Primele colonii ale lor sunt atestate la 1148, în zona Albei. În următoarele decenii s‑au aşezat în sudul Transilvaniei, între Orăştie şi Baraolt (împingându‑i pe unii dintre secui ceva mai spre est), în Ţara Bârsei (Bürzenland) şi în regiunea Bistriţei (nord‑estul Transilvaniei). În plus, trebuie adăugat că, la fel ca în întreaga Ungarie, până pe la 1350, toate oraşele (civitates) aveau majoritate covârşitoare germană. Creatorii vieţii urbane de tip occidental, ai burgurilor transilvane înconjurate cu ziduri, au fost germanii (saşii). De aceea, în germană, Transilvania se numeşte Siebenbürgen, adică „Şapte Cetăţi/Oraşe”.
Secuii şi saşii, creştini de tip apusean, veniţi în chip organizat, în acord cu puterea centrală ungară, au primit spre locuire teritorii relativ compacte şi au fost dăruiţi cu privilegii. Sub aspect confesional, locuitorii Transilvaniei erau atunci de două feluri: românii erau creştini de tip răsăritean (ortodocşi), iar ungurii, saşii şi secuii erau creştini apuseni (catolici). După cucerirea ţării şi includerea sa în Regatul Ungariei, convieţuirea acestor grupuri etnice şi religioase diferite a fost, în general, paşnică. Ungaria creştină arpadiană (1000 – 1301) a avut de înfruntat la început două probleme dificile: 1) numărul destul de mic de cuceritori unguri în raport cu vastele teritorii şi cu numeroasele popoare şi grupuri etnice supuse; 2) ostilitatea celor cuceriţi faţă de noii dominatori. Pentru a rezolva aceste dificultăţi, a apăra bine ţara şi a‑i exploata resursele, puterea centrală, începând chiar cu primul rege, a promovat şi încurajat colonizarea unor populaţii străine, creştine şi păgâne, venite deopotrivă dinspre apus şi dinspre răsărit. Despre regele întemeietor, Ştefan I, se spune prin tradiţie că ar fi lăsat moştenire urmaşilor dictonul: Regnum unius linguae fragile et imbecile est. Astfel, românii din Transilvania, de credinţă greacă sau bizantină, au reuşit prin elita lor să formeze o stare (=grup politic recunoscut) – alături de alte trei stări: nobilimea, saşii şi secuii – şi să participe şi ei la conducerea ţării, la exercitarea puterii. Transilvania era condusă de un voievod, numit de regele Ungariei, care convoca periodic adunările ţării (universitates sau congregationes), formate din membri ai celor patru stări. Începând din a doua jumătate a secolului al XIV‑lea, lucrurile se schimbă treptat, pe măsură de suveranii ungari (din Casa de Anjou) îşi iau tot mai mult în serios rolul lor de „regi apostolici” şi întreprind adevărate „cruciade” contra „păgânilor, ereticilor şi schismaticilor”. Ca urmare, catolicismul capătă şi în Transilvania trăsătura de religie oficială (religio recepta), iar suveranul porneşte pe la jumătatea secolului al XIV‑lea o mare campanie de a aduce (inclusiv cu ajutorul „braţului secular”) la „unitatea credinţei” (catolice) a unor întregi popoare şi populaţii necatolice, din interiorul şi din vecinătatea regatului. În acest context, în Transilvania, calitatea de nobil, de membru al elitei recunoscute, este condiţionată de rege, la 1366, de apartenenţa la catolicism, iar elita românească (formată din cnezi) este redusă la nivelul juzilor săteşti (villici). Documentul în cauză – un decret regal solemn – a fost emis la cererea stării nobililor transilvani îndreptată în principal contra românilor (numiţi „răufăcători” şi „infideli”). În urma acestei politici, care nu a fost pusă decât parţial în practică, pe parcursul câtorva decenii (până pe la 1437), românii au încetat să mai fie o stare (grup recunoscut oficial) în Transilvania, fiind excluşi ca şi comunitate globală de la participarea la putere. Fireşte, ei au putut să trăiască în continuare, în acord cu obiceiurile lor, dar nu au mai participat la conducere decât cei care, în mod individual, reuşeau să intre între nobili şi deveneau catolici. Aşa se explică de ce, de exemplu, Ioan/Iancu de Hunedoara sau Nicolaus Olahus – ambii de origine românească – a putut ajunge la unele dintre cele mai importante demnităţi ale Transilvaniei şi Ungariei. Îndepărtarea românilor de la puterea „colegială” a Transilvaniei nu a avut atunci motivaţii etnice‑naţionale, ci religioase: regii şi stările catolice nu puteau concepe – lucru absolut normal pentru mentalitatea timpului – un grup oficial ortodox într‑un regat apostolic. Dar chiar şi aşa, românii ortodocşi (rămaşi înapoiaţi şi cu o viaţă demnă de milă, cum spun sursele) au fost în multe situaţii alături de grupurile privilegiate, de nobilii saşi şi secui, iar acestea au apelat la români. Situaţiile de acest fel au fost numeroase, de la plata dărilor până la apărarea ţării de atacurile otomane. Lupta comună antiotomană şi, în context, conciliul de la Florenţa (1439) – care a decis unirea bisericilor – au creat chiar un fel de comuniune între creştini, în numele idealului unic, indiferent de confesiunea lor apuseană sau orientală. Apărarea Europei de asalturile islamice devenise mai importantă decât diferenţele confesionale dintre creştini. Cu toate acestea, în secolul al XVI‑lea şi ulterior, discriminările etnice cu substrat confesional, aveau să se accentueze.
Etapele istoriei moderne a Transilvaniei, care reprezintă azi circa 40% din suprafaţa şi populaţia României, ar putea fi sintetizate în felul următor:
- Etapa principatului Transilvaniei se derulează de la 1541 până la 1688 (1699). În acel timp, circa 150 de ani, Transilvania a avut acelaşi statut juridic internaţional ca şi Valahia şi Moldova.
A fost, de fapt, o perioadă de relativă independenţă, când ţara plătea un tribut anual sultanului, dar avea propria existenţă statală. Tabloul religios al Transilvaniei se va complica spre jumătatea secolului al XVI‑lea, odată cu Reforma protestantă. Biserica catolică din Ungaria pierduse mult din prestigiu şi putere, iar noile idei venite dinspre apus (învăţăturile lui Luther, Calvin şi alţii) erau ademenitoare, într‑o lume destul de dezorientată şi de ameninţată de otomani. Primii care au acceptat Reforma au fost saşii, ei preluând destul de repede şi compact varianta luterană. Raporturile lor cu biserica catolică, în principal cu episcopia Transilvaniei, erau destul de încordate, de mult timp (din secolul al XII‑lea, de când Prepozitura lor liberă era tulburată de episcopii de la Alba Iulia). De altminteri, saşii au avut conflicte şi au atacat în câteva rânduri episcopia locală, încă din secolul XIII. Mai surprinzătoare a fost reacţia stării nobiliare şi a maghiarilor de rând, care au trecut în mare majoritate, iniţial la luteranism, apoi la calvinism şi unitarianism. La fel au procedat şi unii dintre secui. Până la urmă, saşii au rămas luterani, iar maghiarii şi secuii, în mare parte, calvini şi (mult mai puţini) unitarieni (antitrinitari). Catolicii, mai numeroşi printre secui, au ajuns foarte puţini la nivelul întregii ţări. Prin urmare, stările Transilvaniei (nobilimea, saşii, secuii) – odinioară compact şi exclusiv catolice – au devenit, în timp foarte scurt şi în mare majoritate, protestante. Tocmai acest lucru explică de ce – spre deosebire de alte zone ale Europei – în Transilvania trecerea la Reformă s‑a produs, în general, fără conflicte sângeroase. Nu mai avea cine să se opună Reformei, din moment ce stările deveniseră în majoritate protestante şi din moment ce ele însele şi‑au legitimat noul statut. Ca urmare, aproximativ între 1550 şi 1572, noile confesiuni apărute prin Reformă au fost recunoscute (legalizate, oficializate) de către adunarea ţării (dietă). Orice altă „inovaţie” pe teren religios era de‑acum oprită. Ţara devenise principat autonom sub suzeranitate otomană şi nu mai făcea parte din Ungaria. Aceasta se destrămase la 1541, trecând în parte sub stăpânire otomană, în parte sub stăpânire habsburgică. Prin aceste acte ale dietelor, Transilvania (cu un teritoriu dublat faţă de trecut) era condusă de trei stări (numite tot mai des „naţiuni”) şi de patru „religii” (de fapt, confesiuni). „Religiile recepte” (=recunoscute) erau: catolică (cea mai slabă, rămasă fără proprietăţi, fără ierarhie), calvină, luterană şi unitariană. Acest sistem a fost denumit al „toleranţei” sau al „acceptării”, în sensul că confesiunile protestante nu fuseseră interzise, ci recunoscute/oficializate în chip paşnic.
Ce se întâmplase cu românii şi cu confesiunea lor ortodoxă? Nimic care să le schimbe soarta, în sensul că ei continuau să fie nerecunoscuţi ca stare (naţiune), iar ortodoxia era nereceptă, adică funcţiona neoficial. S‑a încercat atragerea românilor la Reformă, mai ales la calvinism, dar cu rezultate nesemnificative. Motivele sunt multe: Reforma era gândită pentru catolici, nu pentru ortodocşi (schimbări precum limitarea puterii papei, abolirea celibatului preoţilor, eliminarea luxului prelaţilor, renunţarea la bogăţiile bisericii, desfiinţarea decimei ecleziastice etc. nu aveau sens pentru ortodocşi); exista mare neîncredere printre români în legătură cu orice schimbare; învăţăturile dogmatice ale Reformei erau neinteligibile pentru români, inclusiv pentru că gradul de instruire a lor era foarte redus; se opuneau chiar stările faţă de „reformarea” românilor, fiindcă actul risca să modifice întreg edificiul politic al ţării (odată trecuţi în masă la calvinism, românii ar fi devenit automat deţinători ai puterii) etc. S‑a format o temporară ierarhie calvină pentru români, care nu a reuşit să atragă masele.
În această etapă, cresc sentimentele naţionale moderne în Transilvania. Stările devin naţiuni: naţiunea nobililor se confundă tot mai mult şi mai des cu naţiunea ungară; saşii sunt mândri să se numească natio Saxonum, iar secuii se apropie tot mai mult de unguri, deşi se consideră încă naţiune distinctă. Nobilii/ungurii sunt în majoritate calvini, confesiunea lor se cheamă şi de Cluj sau hungarica. Saşii sunt luterani, confesiunea lor se cheamă de Sibiu sau saxonica, iar pământul pe care locuiesc (Fundus Regius) mai e denumit şi Terra Saxonica (aşa cum zona secuiască se cheamă Terra Siculorum). Românii nu au un pământ al lor recunoscut, dar se află peste tot şi nu au nici putere politică (nu pot participa la conducerea ţării), ei fiind doar acceptaţi în Transilvania usque ad beneplacitum principum et regnicolarum. Aceasta nu însemna că nu puteau trăi paşnic, dar erau locuitori de grad secund, fără recunoaştere oficială; ei trăiau, munceau, apărau ţara şi plăteau dări, dar nu aveau voie să participe la viaţa politică; confesiunea lor exista, biserica ortodoxă funcţiona, cu parohii, protopopiate, episcopii şi mitropolie, dar nu era recunoscută oficial. Cu alte cuvinte, românii trăiau semilegal, prin „bunăvoinţa” stărilor‑naţiuni, adică a locuitorilor de drept ai ţării. Cu toate acestea, românii nu s‑au revoltat în masă nici în epoca Reformei. Şi pentru că Transilvania a rămas relativ liniştită pe toată perioada înnoirilor confesionale din secolul al XVI‑lea – spre deosebire de alte ţări – a fost considerată o ţară a „toleranţei”. „Toleranţa” aceasta era însă relativă şi avea un înţeles special, iar „liniştea” Transilvaniei din timpul trecerii la Reformă nu se datorează numai catolicilor, care s‑au auto‑transformat în majoritate în protestanţi, ci şi ortodocşilor, care s‑au resemnat cu statutul de supuşi. Acest sistem de funcţionare a Transilvaniei, cu trei naţiuni şi patru confesiuni oficiale, a fost întărit din nou prin legile numite Approbatae Constitutiones (1653) şi Compilatae Constitutiones (1669). Odată cu dezvoltarea sentimentelor naţionale moderne, în cadrul egalităţii formale dintre naţiunile şi confesiunile recunoscute ale Transilvaniei, s‑a instaurat o anumită ierarhie, în fruntea căreia s‑au impus naţiunea maghiară şi confesiunea calvină. În secolul al XVII‑lea, până la venirea Habsburgilor, în fruntea Transilvaniei s‑au aflat numai principi maghiari calvini, ceea ce a sporit importanţa şi influenţa naţiunii maghiare şi a confesiunii calvine. Saşii, beneficiind de larga lor autonomie, şi‑au conservat, totuşi, cu succes propria confesiune luterană, deşi calvinii erau pe prim plan în stat. Confesiunea catolică se afla pe ultimul loc între cele recepte ale ţării. În secolul al XVII‑lea, principii calvini ai Transilvaniei, cu aprobarea sultanilor, au participat la Războiul de 30 de ani (1618‑1648), în tabăra protestantă.
- Etapa Transilvaniei ca provincie încadrată Imperiului Habsburgic a durat de la 1688 (1699) până la 1918. Între 1867 şi 1918, Transilvania a fost parte integrantă a Imperiului Austro‑Ungar şi a fost lipsită de orice fel de autonomie.
Instaurarea dominaţiei austriece (1688) i‑a surprins pe români în situaţia de popor nerecunoscut oficial, cu o biserică neinclusă între cele recepte, supusă din plin presiunilor calvine. Dar pentru noii stăpâni situaţia era gravă sub alt aspect. Casa de Austria înţelegea să se sprijine în efortul său de modernizare a ţării şi de integrare a Transilvaniei în imperiu şi pe biserică, natural pe cea catolică, fiind confesiunea dinastiei şi, deci, confesiunea oficială în stat. Or, în Transilvania aceasta era confesiunea cea mai slabă dintre cele recepte. Soluţii de schimbare a situaţiei erau numai două: 1) recâştigarea pentru catolicism a locuitorilor transilvani trecuţi la Reformă, ceea ce era imposibil de realizat (Casa de Habsburg, printr‑o diplomă a împăratului Leopold I, din 4 decembrie 1791, s‑a obligat faţă de stări să respecte neschimbat sistemul celor trei naţiuni şi patru „religii”); în plus, s‑a observat că şi dacă stările ar fi redevenit în totalitate la confesiunea Romei, majoritatea populaţiei transilvane ar fi rămas tot necatolică, fiindcă era formată din români ortodocşi; 2) atragerea celor mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei – românii – la catolicism. A doua cale ar fi făcut realmente din catolicism religia majoritară a ţării, dar era foarte greu de aplicat. Se opuneau românii înşişi, foarte legaţi de tradiţie şi de ortodoxie, şi se opuneau chiar şi stările. Dacă ar fi reuşit, acţiunea ar fi schimbat întreg echilibrul politic şi etnic‑naţional din Transilvania, fiindcă românii ar fi participat la exercitarea puterii. Mai mult, ei ar fi devenit – prin numărul lor – dominanţi în viaţa politică, ceea ce era de neacceptat pentru vechii privilegiaţi. Ca să‑i atragă pe români, Casa de Austria a fost de acord ca aceştia să‑şi păstreze în esenţă vechea lor credinţă răsăriteană (ritul bizantin, calendarul, sărbătorile, obiceiurile etc.) şi să accepte doar patru puncte care să‑i apropie de Roma: a) recunoaşterea autorităţii papei; b) acceptarea existenţei Purgatoriului; c) acceptarea validităţii cuminecăturii şi cu pâine nedospită (azimă) şi d) acceptarea lui filioque, adică a purcederii Sfântului Spirit/Duh şi de la Fiul lui Dumnezeu. Mai mult, prin două diplome leopoldine succesive s‑a decis egalitatea în drepturi a preoţilor români uniţi cu Roma cu preoţii celorlalte confesiuni (recepte) ale Transilvaniei (1699) şi chiar egalitatea laicilor români, adică a tuturor românilor uniţi, cu laicii celorlalte confesiuni (1701). A doua diplomă leopoldină, cea referitoare la laici, îi ridica practic pe toţi românii în rândul naţiunilor şi confesiunilor oficiale. Ca urmare a acestor acte, în ciuda protestului stărilor, românii transilvani s‑au unit cu Roma şi s‑a născut (între 1697‑1701) o nouă biserică („ortodoxo‑catolică”), numită „unită cu Roma” sau „greco‑catolică”. Teoretic, românii din Transilvania aveau acum o nouă biserică, mai apropiată de Occident şi de rădăcinile lor latine, cu care se mândreau. Practic însă, unirea nu a fost completă, din varii motive. Unul foarte important a fost refuzul stărilor de a aplica cea de‑a doua Diplomă leopoldină (1701) (considerată „pierdută” dintre documentele oficiale ale Transilvaniei), care i‑ar fi transformat pe români (laici şi clerici) în parteneri egali la guvernarea Transilvaniei. Singurul român admis în dieta ţării era episcopul greco‑catolic, în timp ce masa românilor a rămas în continuare în afara vieţii politice. Ca urmare, după decenii de frământări şi controverse, Casa de Austria a trebuit să admită şi funcţionarea bisericii ortodoxe, ceea ce a făcut ca (de la 1761) românii transilvani să aibă două biserici, una greco‑catolică şi alta ortodoxă. În secolele al XVIII‑lea şi al XIX‑lea, odată cu accentuarea mişcărilor naţionale, bisericile Transilvaniei s‑au implicat şi mai mult în viaţa politică, în susţinerea naţiunilor pe care le reprezentau. În toate momentele principale ale mişcării naţionale româneşti, de la 1732 până la 1848, clerul superior greco‑catolic şi ortodox s‑a situat în frunte. La fel s‑a întâmplat şi la maghiari, secui şi saşi. De exemplu, Stephan Ludwig Roth, un important lider al revoluţiei saşilor de la 1848, a fost pastor luteran, iar copreşedinţii adunării naţionale româneşti de la Blaj, din mai 1848, au fost episcopii Ioan Lemeni (greco‑catolic) şi Andrei Şaguna (ortodox). În secolele al XVIII‑lea şi al XIX‑lea, mişcarea de emancipare naţională a românilor a atins apogeul, într‑o vreme în care toate popoarele din centrul şi sud‑estul Europei tindeau să‑şi dobândească libertatea de grup şi să edifice propriile lor state naţionale. Românii au aplicat ideile iluminismului şi şi‑au desfăşurat, între 1700 şi 1900, mişcarea de emancipare naţională pe mai multe planuri: confesional (Unirea cu Biserica Romei), social (Răscoala lui Horea, Revoluţia de la 1848‑1849), politic (adresarea de memorii Curţii de la Viena şi autorităţilor locale), cultural (Şcoala Ardeleană, romantismul, pozitivismul etc.).
- Din 1918, prin decizia majorităţii populaţiei, prin votul celor 1228 de deputaţi aleşi, Transilvania ajunge să fie parte integrantă a României. Conferinţa de Pace de la Paris (1919‑1920) a legitimat în plan internaţional deciziile de formare a României întregite, aşa cum a legitimat şi deciziile de formare a Poloniei, Cehoslovaciei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei, Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor etc., luate de popoarele respective în 1918.
În secolul al XX‑lea, în ciuda progreselor democraţiei, au existat perioade grave de dictatură, în care populaţia şi bisericile Transilvaniei au suferit lovituri dureroase. Cea mai dificilă situaţie s‑a înregistrat sub comunism (1948‑1989), când au fost luate măsuri grave, de la persecutarea ierarhiei şi a credincioşilor până de la confiscarea proprietăţilor şi a clădirilor de cult. Biserica luterană a suferit de pe urma acuzelor nedrepte aduse întregii comunităţi săseşti de a fi colaborat cu regimul nazist al lui Hitler; biserica catolică a fost taxată drept „agent al imperialismului”, datorită supunerii faţă de Sfântul Scaun; biserica greco‑catolică a fost desfiinţată complet în 1948, ierarhia privată de libertate, bisericile şi proprietăţile confiscate etc. Biserica luterană s‑a redus foarte mult ca număr de credincioşi din cauza emigrării în Germania a majorităţii saşilor. Tot în secolul al XX‑lea, s‑a înregistrat şi tragedia evreilor şi holocaustul, cu urmări nefaste, dureroase şi ireparabile, inclusiv în Transilvania.
După căderea comunismului, a început o nouă etapă, de dezvoltare liberă a vieţii bisericeşti din România şi din Transilvania. Reconstrucţia libertăţii religioase este însă un proces foarte dificil, mai ales în planul mentalităţilor, al conştiinţei publice. După sute de ani de tradiţie a „toleranţei” limitate, sub stăpânire ungară, austriacă sau austro‑ungară, impunerea libertăţii, egalităţii şi a principiilor democratice actuale, în deceniile de când Transilvania face parte din România, a fost o sarcină foarte dificilă. S‑au opus cursului democratic nu numai dictaturile secolului al XX‑lea, dar şi prejudecăţile, ambiţiile, resentimentele acumulate în timp. Totuşi, după 1989, a început un proces autentic de transformare democratică a vieţii religioase în România. Un simbol al acestor înnoiri este chiar cetatea universitară a Clujului, în care (sub egida Universităţii multiculturale „Babeş‑Bolyai”) funcţionează patru facultăţi teologice (ortodoxă, greco‑catolică, romano‑catolică şi protestantă), precum şi cinci scaune/sedii episcopale (sau structuri echivalente) diferite: ortodox, greco‑catolic, calvin, unitarian, luteran. Este singurul oraş european cu o structură atât a amplă de instituţii multiconfesionale. Această realitate a convieţuirii în Transilvania vine din tradiţia trecutului şi se îndreaptă, cu multă încredere, spre viitorul Europei unite, din care face parte şi România.
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop
