Atâtea Premii Nobel şi niciun vaccin…

M‑am bucurat, aşadar, să pot trăi în mijlocul familiei, la casa noastră de la munte, refugiaţi de covidemie precum personajele lui Boccaccio de ciumă…

În cele trei decenii de predare, în care am avansat de la examene cu subiect scris pe tablă la examinări personalizate cu subiecte tipărite la imprimantă, sau de la tablă cu cretă, care mi‑a provocat o severă amigdalită, la carioca şi apoi la tabla digitală, nu m‑am aşteptat niciodată să mă trezesc, brusc, în societatea educaţională a anilor 1800, atunci când critica rousseau‑istă a instituţiilor inspirase pedagogilor idei despre importanţa educaţiei în familie, mai ales sub îndrumarea mamei decât a tatălui, sau a autorităţior (a se vedea cazul pedagogului bavarez Heinrich Stephani sau al lui Titu Maiorescu, în teza de doctorat), sau când Johann Heinrich Campe şi Johann Bernhard Basedow recomandau prăjituri şi alte delicatese în forma literelor sau cuvintelor. Naturalizarea era cuvântul de ordine, scena în care Alice gustă din borcane cu dulceaţă pe care scrie Mănâncă‑mă! dovedindu‑se astfel a fi inspirată din realitate, nu din imaginaţia lui Lewis Carroll. Iar dacă Pip, protagonistul din Marile speranţe, încearcă să‑şi imagineze cum arătau părinţii studiind literele de pe mormintele lor, tot din realitate se inspirase Dickens, contemporanul lui Carl Philipp Moritz, care susţinea că „literele nu sunt arbitrare, ci întemeiate în natura umană şi în străfundurile conştiinţei”. Pip va descoperi însă altceva, plecând de acasă şi devenind, din frate şi cumnat, neofit al socializării în societatea înaltă, apoi practicant într‑o firmă de avocatură, şi anume că societatea este un text ininteligibil, că meritul păleşte în faţa puterii, că victimele societăţii sunt demonizate, iar adevăraţii ticăloşi ocrotiţi, iar prin manipulările instituţiilor de repersiune, adevărul rămâne ascuns. Prejudecăţile cercului strâmt al familiei sunt corectate, mai ales, de contactul cu sistemul judiciar.

La început, m‑am bucurat, aşadar, să pot trăi în mijlocul familiei, la casa noastră de la munte, refugiaţi de covidemie precum personajele lui Boccaccio de ciumă – familie pe care nu ajung altminteri să o mai văd în viaţa împărţită între multe preocupări. O tabletă foarte performantă dăruită fiicei mele de şcoală asigură contactul telefonic, iar router‑ul Romtelecom, internetul. La trei sau patru laptopuri se predă sau se învaţă, cu material didactic sau teme încărcate pe platforme. Între ore, fiica mea pregăteşte delicioase clătite „americane” cu lapte bătut şi tăiţei de casă, iar eu gătesc pentru Baltazar şi Antofiţă (câinele şi motanul).

Chiar şi fără să citesc îngrijorătoarele statistici publicate de New York Times, despre reculul de un întreg an şcolar al elevilor din cauza învăţământului online, sau despre inechităţile create de acest învăţământ între cei care merg sau nu merg la şcoală, cei care au sau nu acces la echipament digital, realizez efectul anulării a două secole de civilizaţie în sistemul educaţional şi în cultură. Copiii abia aşteaptă să sfârşească temele pentru a se juca. Ce chemare sau provocare reprezintă pentru ei acea informaţie moartă? Mi‑amintesc, prin contrast, prima zi ca studentă la Universitatea Bucureşti, primirea celor din anul I în Aula de la Drept, prima intonare a lui Gaudeamus igitur. Era atmosfera plină de promisiuni, de provocări, de visare la mari proiecte şi realizări, într‑o instituţie care făcuse istorie în România. Profesorii nu erau poze – în tablourile de pe pereţii şcolii primare priveau în zări doar cârmuitorii comunişti –, ci prezenţe vii, ale căror gesturi le exprimau, ca şi cuvintele, personalitatea. Profesorul de istoria filosofiei, actualul academician Gheorghe Vlăduţescu, obişnuia să se plimbe de cealaltă parte a catedrei cu un soi de înfrigurare şi privirea coborâtă, concentrat, de parcă încerca în acele momente să desluşească vreun pasaj mai dificil din Phaidon sau Fenomenologia lui Hegel. Sobrietatea eruditului Profesor Leon Leviţchi contrasta cu farmecul boem şi umorul fin al Profesorului Dan Duţescu, în vreme ce Sanda Golopenţia Eretescu oferea un model celor care doreau să‑şi formeze un eu estetic: cu trăsături delicate, cu o siluetă fragilă, îmbrăcată elegant, fără ostentaţie, într‑un fel care îi punea în valoare personalitatea, era considerată o stea de prima mărime în lingvistică, deoarece, la vârsta ei foarte tânără, publicase deja o gramatică transformaţională a limbii române în colaborare cu actualul academician Emanuel Vasiliu.

Pot fi concertele on line percepute ca fiind tot atât de autentice precum cele live, oricât ar creşte lăţimea benzii sau viteza de transmisie? Comunicarea cu sala e înlocuită de monolog. Evaluarea spontană şi, deci, sinceră a publicului a dispărut. În anii ‘60, reacţia sălii orchestrată de avangardişti a reuşit să reformeze o instituţie conservatoare precum Royal Concertgebouw din Amsterdam. Ne lipsesc neastâmpărul şi emoţia de dinaintea ridicării cortinei. Spaţiul şi normele reprezentării îşi au semnificaţia lor, instrumentiştii având mai nou tendinţa de a trata paginile de mare popularitate ca pe nişte şlagăre melodice în cele mai neaşteptate transcripţii: Tablouri dintr‑o expediţie, o suită devenită concert pentru pian, un sextet ceaikovskian adaptat pentru orchestră de cameră, aria lui Lenski din Evgheni Oneghin „metalizată” instrumental şi orchestrată… Mi‑amintesc cu nostalgie emoţia şi neastâmpărul într‑o sală de teatru, ca înaintea unei revelaţii.

Programele de ştiri începute invariabil cu cele mai recente victime ale virusului, precum rapoartele cu morţi şi dispăruţi în război, efectele devastatoare ale bolii, criza economică indusă, educaţia fără centre ale culturalizării adaugă fiecare tuşeuri la un apocalips în care au devenit problematice şi utopia, şi distopia. Ne încearcă o stare de dezamăgire, de scepticism scientist, ca în vremea lui Erasmus şi a Nebuniei lui cu scufă: atâtea Premii Nobel şi niciun vaccin…

■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător

Maria‑Ana Tupan