Veronica Micle la Viena
Sejurul vienez a facilitat poate acea schimbare interioară hotărâtoare care a influenţat apoi în mare parte creaţia eminesciană ulterioară: întâlnirea de mai târziu cu prietena sa pe viaţă, Veronica Micle, ea însăşi poetă şi soţie a profesorului Ştefan Micle, rector al Universităţii din Iaşi. În primăvara lui 1872, Veronica Micle a venit la Viena la un consult medical. Pentru a ajunge cât mai repede pe urma lui Eminescu, s‑a cazat la pensiunea Löwenbach, unde locuise şi poetul o vreme.
În literatura de specialitate, despre Eminescu şi Veronica Micle părerile cu privire la prima întâlnire a celor doi sunt împărţite. Multe amănunte însă fac credibilă varianta unei prime întâlniri la Viena. Astfel, Veronica Micle îi scrie lui Eminescu într‑o scrisoare din 20 august 1879: „Cunoscându‑te la Viena, modestia şi mai ales darul de a povesti vesele întâmplări din viaţa marilor gânditori m‑a făcut să‑ţi port respect. Şase luni, cât am stat în capitala austriacă, mi s‑au părut şase zile. Îţi aduci aminte când te‑am cunoscut pentru întâia oară la doamna Löwenbach, gazda mea…”
Rămâne neclar, totuşi, dacă Eminescu a trecut din întâmplare pe la pensiune, cu care ocazie a cunoscut‑o pe Veronica Micle, sau dacă poetul a mers acolo cu intenţia de a o reîntâlni pe doamna Micle, în cazul în care s‑ar fi cunoscut deja. E posibil şi ca Veronica să fi dorit să‑l revadă pe poet. Ar mai fi o posibilitate, şi anume aceea ca patroana pensiunii, doamna Löwenbach, să i‑l fi recomandat pe Eminescu Veronicăi drept însoţitor în oraşul străin ei. Este posibil, de asemenea, ca însuşi profesorul Micle să i‑l fi recomandat pe Eminescu drept însoţitor tinerei sale soţii în timpul şederii ei la Viena. Ştefan Micle îl aprecia pe Eminescu şi i‑a fost ulterior şef, când poetul devenise director al bibliotecii centrale din Iaşi (1874) şi inspector şcolar. Eminescu a fost inclus de Ştefan Micle în diferite comisii de examene, de exemplu, în comisia de la Şcoala Normală Vasile Lupu, la 26 decembrie 1874 (Preşedintele comisiei era Samson Bodnarescu). În comisia pentru concursul de ocupare a posturilor vacante ale liceului din Botoşani, Eminescu figura alături de Ştefan Micle şi alţii. Ioan Slavici remarcă în Amintiri următoarele: „Aflasem încă de la alţii că [Eminescu, n. H.D.] i‑a fost recomandat unei doamne de la Iaşi ca însoţitor la vizitarea oraşului”.
Încă înainte de a‑l cunoaşte personal pe Eminescu, Veronica Micle trebuie să‑l fi văzut undeva. Poeziile lui Eminescu îi erau cunoscute. Avea şi o fotografie cu el. Astfel nu mai surprind versurile Veronicăi Micle din poezia M‑am gândit…:
„M‑am gândit cu drag la tine până nu te‑am cunoscut
Te ştiam numai din nume, de nu te‑aş mai fi ştiut.
Şi‑am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,
Să‑ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu.”
Ambii aveau aceeaşi vârstă, 22 de ani. Amândoi scriau poezii, chiar dacă la nivele spirituale diferite, şi amândoi se bucurau de acelaşi sentiment care îi lega: iubirea. Pe cât era de intimă această relaţie, pe tot atât era de marcată de destin în chip dramatic – ambii vor muri în acelaşi an 1889: la 15 iunie Eminescu şi la 3 august Veronica Micle.
Ceea ce a început la Viena ca un entuziasm reciproc avea să intre prin singularitatea sa în istoria literaturii române, preocupând şi fascinând nenumăraţi cercetători până azi.
■ Scriitor, publicist, profesor, traducător
Hans Dama