Lucrările dedicate genului homo m-au preocupat mai mult din perspectiva formării raselor, modelării biologiei noastre de către izolarea geografică a vechilor continente şi a factorilor climatici specifici. Sincron cu acest fenomen este de interes şi dezvoltarea psihicului uman, care a dezvoltat metode de adaptare uimitoare, omul fiind singurul animal care a colonizat şi apoi modelat în funcţie de confortul său toate zonele planetei. Dincolo de biologie intervine factorul cultural, apărut ceva mai târziu în evoluţia noastră, dar care, şi astăzi, continuă să fie un serios factor de presiune, modelându-ne cu fiecare generaţie.
Am citit o serie de cărţi despre acest minunat vehicul biologic numit om. Interesantă este şi naraţiunea holitistică a lui Yuval Harari. Sau lucrări mai specifice pe o anumită perioadă cum ar fi Omul de Neanderthal. O poveste rescrisă de ştiinţa modernă (Dimitra Papagianni şi Michael A. Morse, Editura Corint, 2018) sau Ascensiunea omului (Jacob Bronowski, Humanitas, 2018).
De câteva zile am descoperit şi citit rapid o sinteză a fenomenului, un eseu foarte documentat desigur, adus în atenţia marelui public. Călătoreşti relativ uşor, repede şi fără piedici ale înţelegerii; eseul este completat cu cele mai noi descoperiri în domeniu. Mă refer la lucrarea Sapiens. Cele mai recente descoperiri, semnată de Silvana Condemi şi François Savatier (Editura Humanitas, Bucureşti, 2020). Sinteza hominizării este descrisă de autoare astfel: „Homo ar fi apărut în rândul descendenţilor australopitecilor făuritori de unelte, din îmbinarea poziţiei verticale şi a culturii”, coroborată cu „exploatarea teritoriului în grupuri”, intrându-se astfel pentru prima oară într-o „formidabilă buclă feedback generată de presiuni selective în mod esenţial sociale. Iată cum evoluţia timpurie spre poziţia bipedă a produs forme preumane. Biologia (pre)umană şi cultura (pre)umană au evoluat împreună încă înainte de Homo”.
Ca urmare a colaborării în grup pentru supravieţuire şi înlocuirea „îngrijirii sociale” a primatelor cu primele forme de limbaj, se dezvoltă „o particularitate care explică în parte impresionanta
noastră dezvoltare cognitivă”. Astfel încât „creşterea creierului uman continuă până la aproximtiv 25-30 de ani, iar creierul nostru suportă la orice vârstă o remodelare constantă în funcţie de experienţa trăită”. Şi aici apare o realitate diferită de alte animale: dezvoltarea lentă a creierului nostru nu ar fi deplin posibilă „decât dacă părinţii trăiesc mult”. Drept urmare, succesul adaptării noastre constă în „asocierea unui număr redus de naşteri cu o solidă investiţie parentală” încă din preistorie. Fenomenul prezenţei constante şi frecvente a indivizilor vârstnici în comunităţile preistorice ar fi fost posibil, începând cu paleoliticul superior (acum 40.000-10.000 de ani î.e.n.), iar „aportul acestora la creşterea şi educarea copiilor, precum şi experienţa lor ar fi jucat atunci un rol crucial în evoluţia demografică a oamenilor”. Este perioada în care dobândim şi prima „maşină-unealtă programabilă”, şi anume propria mână. Aceasta deoarece „poziţia bipedă a eliberat mâna. Evoluţia ei sub influenţa culturii, în special a făuririi de unelte, a făcut din ea o veritabilă maşină, ale cărei isprăvi sunt spectaculoase”. Poziţia bipedă a determinat dispariţia pilozităţii corpului, iar vărul nostru îndepărtat, omul de Neanderthal, „a fost primul alb din Europa, cu mult înainte de apariţia lui Sapiens, a cărui piele închisă la culoare se va depigmenta în cursul următoarei glaciaţiuni, la foarte mult timp după ce s-a pigmentat pentru a rezista sub soarele Africii”.
Revenind la eliberarea mâinii, ea a devenit capabilă „să transmită emoţii prin contact”, iar făurirea obiectelor cu ajutorul ei „a contribuit din plin la condiţia noastră”. Genul homo a trecut astfel de la „îngrijirea socială” la „limbajul corporal, limbaj manual şi limbaj articulat, iar noi suntem singurele primate care ştim să le folosim independent unele de altele”.
„Marea Aventură” a început în urmă cu două milioane de ani, când biologia lui Homo îi oferea acestuia toate mijloacele – poziţie integral bipedă, unealtă, limbaj etc. – pentru o exploatare socială mai amplă a teritoriului. Este momentul începerii colonizării întregii planete.
Vehiculul de deplasare şi de evoluţie pentru genul homo (erectus pentru început) au fost cetele. Omul trăia atunci în cete, iar „această primă formă de societate i-a marcat profund structura psihică, dându-i un puternic sentiment de apartenenţă la grup, mari calităţi empatice şi o anumită tendinţă spre altruism”. Prin aceste vehicule sociale nu s-a declanşat doar o migrare constantă pe toate continentele, dar au reprezentat în acelaşi timp şi un proces de creştere demografică.
Unde se ascunde, de fapt, eficienţa extraordinară a speciei noastre? În capacitatea de creştere demografică, de origine socială. Altfel spus, „sapiens investeşte mai mult decât oricare altă specie în urmaşii săi”. Dacă bebeluşul unui neanderthalian era adult la 12 ani, bebeluşul de sapiens „continuă să crească şi mai ales să înveţe încă mult timp. Această perioadă s-a tot prelungit pe măsură ce au crescut speranţa la viaţă şi complexitatea culturală a societăţii”. Creierul nostru îşi încheie perioada de creştere la 25 de ani, iar perioada de învăţare poate dura până la 30 de ani şi chiar mai mult.
Succesul migraţiei Sapiens, eficientizarea demografică şi economică a acestui fenomen „ar trebui căutat în repartizarea sarcinilor între indivizi şi sexe”.
Revenind la paleoliticul superior, acum 40.000 de mii de ani şi până acum 10.000 de ani, Sapiens a colonizat întreaga planetă, iar creşterea demografică a determinat trecerea lui Sapiens de la o economie de colectare la o economie de producţie. Hoardele dezvoltate din străvechile cete ajung pe o nouă treaptă de autoguvernare, exploatând un teritoriu mult mai întins decât cel locuit şi cunoscut în mod frecvent, atingând astfel treapta de formare a primelor triburi de vânători-culegători, triburi pe care le găsim şi în Antichitatea timpurie, statul roman fiind la începuturi o uniune de triburi latine.
Experienţa tribală, care cerea coerenţă şi coerciţie, a însemnat o mulţime de constrângeri: „Fiecare trebuia să lucreze în comun, să respecte diferite straturi sociale, să se supună riturilor, să nu încalce anumite tabuuri, să împartă cu alţii resursele după reguli complicate, să respecte reguli conjugale în cadrul unui sistem de înrudire etc. Fiecare membru al unui trib este întrucâtva un animal domesticit de către grup!”
O altă noutate a demersului cărţii este cea a domesticirii omului de către om, alături de domesticirea primului animal cunoscut – câinele. Cum s-a produs această „domesticire”, care nu trebuie tradusă cu „exploatare”, cum obişnuiau marxiştii să spună cândva? Ei bine, şi astăzi singurul aliment care se împarte la masă este carnea, chiar dacă, să spunem, îl avem din abundenţă. Dar nu a fost mereu aşa. Abundenţa a apărut datorită stocării şi economiilor făcute pentru vremuri grele. Astfel, în perioada paleoliticului „stocurile trebuiau constituite şi supravegheate, apoi trebuia reglementată folosirea lor, ceea ce duce la un fel de control, de privatizare chiar. Asta presupune că se exercită puterea într-o societate în consecinţă mai puţin egalitară decât una în care totul este evident şi colectiv”, cum era în perioada cetelor şi a hoardelor. Aceste societatăţi tribale erau cel mai probabil structurate în grupuri sociale diferite. Este embrionul statului.
Stocurile în perioade de abundenţă nu au însemnat numai acumulare de bogăţie şi de statut social privilegiat pentru posesorii şi administratorii acestor stocuri, care devin treptat state şi temple, cel mai adesea asociate, ci îşi face apariţia şi competiţia pentru resurse, şi de aici războiul şi clasa războinicilor de profesie. Economia de război este întreţinută în primul rând din aceste stocuri şi apoi din prăzile de război (stocurile învinşilor).
Făcând un mare salt în timp, astăzi cultura a depăşit biologia şi posibil, în viitorul mediu, să o şi domine. Realitatea prezentului este opusă succesului demografic din trecutul îndepărtat, astfel încât, în ţările bogate, „oamenii fac mai puţini copii şi o mare parte din ceea ce se produce se află acum în spaţiile virtuale ale Internetului şi ale culturii. Plăcerea de a trăi şi nevoia de a da un sens existenţei joacă astăzi un rol esenţial. Modul de viaţă indus de lumea virtuală este ales în proporţie covârşitoare”. Astfel, în ceea ce-l priveşte pe Sapiens, povestea continuă, iar în continuarea ei puteţi eventual trece la o altă lectură, cum ar fi Homo Deus sau Cosmosapiens.
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Adrian Majuru
