Poeme de Ignatie Grecu
Norii
Norii ca nişte meduze
Pâlpâie în mările serii.
Pe sub copaci au poposit
Mari turme ale tăcerii.
Drumuri se duc şi revin
Aceleaşi întotdeauna.
Abia noaptea tainic ţin
Sfat cu plopii şi luna.
Gândul tânăr străbate
Mari spaţii până la Tine.
Împovărat de singurătate
Fericit şi luminos revine,
Încât poate iarăşi să cânte
Sufletul – harfă biruitoare.
Făcând să răsară insule
Solare din mare. Din mare…
Un nor şi înserarea
Nu prea departe-n pădurea-nverzită
O pasăre nu vrea să tacă.
O albă fluturare-n văzduh,
Cireşul de lumini se dezbracă.
Ceaţa vălurind, mi se pare,
În iarbă o ploaie de lacrimi!
Călătorul se opreşte din drum
Şi fermecat ascultă, ascultă.
Un nor şi înserarea adumbră
Copacul nalt-rămuros sub care
Pelerinul acum încet se-ndreaptă
Şi-şi pune sub cap de culcare
O piatră. Apoi murmură rar, în şoaptă
Un stih învăţat dintr-o carte.
O stea licărind se arată
Printre ramuri lin clătinate.
Vom trece iar
Frunza cade din nou ca şi atunci mereu
Când noi ne plimbam fericiţi împreună.
Copacii, deşi trişti că li se risipeşte
veşmântul,
Se bucură când ne văd ţinându-ne
de mână.
Pe străzi fără capăt, în lină înserare,
Pe sub ploaia de frunze calde, aurii,
Vom trece iar fără a ne spune un cuvânt,
Doar în gând numărând sfinte, clipele
rare…
Cu ochii plini de aurul răsfrânt în amurg,
Când primele stele încet printre crengi
se-nfiripă,
Unde oare vom merge fără să ştim
vreodată
Că fericiţi şi potopiţi de iubire vom ajunge?
Acolo ne-aşteaptă alte zări, poate mări line,
Sau grele de valurile mereu zbuciumate.
Munţi cu crestele în cer, prea luminate,
Şi văi largi cu turme de aur păscând
pe coline!…