Theodor Codreanu se dovedeşte unul dintre puţinii critici vizionari din literatura noastră contemporană, prevestind declinul 
posmodernismului şi instaurarea transmodernismului. Până la prezentarea caracteristicilor acestuia, criticul porneşte cu o prezentare succintă a modernismului, una mai vastă a postmodernismului, cu care compară transmodernismul, pentru ca în finalul expunerii să realizeze câteva analize concrete de literatură transmodernă şi nu numai. Primele două noţiuni menţionate sunt utilizate pentru anumite etape istorice parcurse, ideologii şi curente artistice, iar a treia este propusă pentru următoarea, dacă omenirea va urma calea împăciuitoare propusă de aceasta. Specificitatea lor, în toate variantele, decurge din tipurile de antropocentrisme promovate.
Trebuie să stabilim linia de pornire a cercetării în antropocentrismul tradiţionalist, sprijinit pe: credinţă, naţionalism, tradiţie şi idealuri înalt umaniste.
Modernismul începe cu revoluţiile industriale care au condus la instaurarea capitalismului şi care, prin dezvoltarea tehnicii au oferit încredere omului în forţele sale. Filosofia empiristă şi iluministă au condus spre slăbirea credinţei, ajungându-se la Nietzsche care decretează moartea lui Dumnezeu. Omul începe să uzurpeze tronul divinităţii, naţiile continuă să devină tot mai puternice, până pe la mijlocul secolului XX. Structura liricii moderne a fost foarte exact caracterizată de Hugo Friedrich prin eul dictatorial, transcendenţa goală, fantezia neîngrădită, maladiv ostentativ.
Concentrarea industrială în mari concerne internaţionale, spijinite de naţiunile puternic dezvoltate economic şi financiar care doresc transformarea restului lumii în piaţă de desfacere (globalism), a condus la configurarea altei epoci istorice, denumită postmodernă.
Antropocentrismul postmodernist stipulează: ateismul/moartea lui Dumnezeu, abandonarea sacrului, moartea
naţiunilor, aşezând omului concret în centrul lumii. Lipsit de idealuri, de un centru al fiinţei sale, trăind un gol istoric, în spatele său şi al lumii stă nimicul/neantul. Şi totuşi postmoderniştii îl proclamă fericit, fiind lipsiţi de orice constrângere transcendentă. Trăind fără idealuri, omul postmodern nu pare supraom ci mai degrabă un om periferic/ subom întrucât tradiţiile au murit, arta e un simulacru, un joc steril, amuzant, eterniatea ei este o iluzie. Adevărul şi metafizica sunt forme goale, măşti de muzeu. Postmodernismul apare ca o formă goală, sterilă, chiar inumană. Lumea postmodernă nu e nici măcar haos ci haosmos, afirmă Theodor Codreanu. (Transmodernismul, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2011)
Alvin Toffler apreciază că întâi omul s-a raportat la Dumnezeu, apoi la univers şi acum la sine însuşi. Azi Occidentul a pierdut tradiţia pe care ar putea să o reînveţe din Orient. Guénon consideră că trebuie recuperată Tradiţia primordială a Omenirii.
Poezia postmodrnă a fost iniţiată în America, prin anii ’50-’60, de către Generaţia Beat (Allen Ginsberg, Jack Keronac, Lawrence Ferlinghetti), Şcoala de poezie de la New York (Frank O’Hara) şi Colegiul scriitoricesc de la Black Mountain (Charles Olson). La început, curentul postmodernist era foarte virulent nu numai împotriva tradiţiei, ci şi a tuturor idealurilor umaniste. Luând totul în răspăr, se promova cotidianul insignifiant, omul însingurat, lipsit de transcendent, trăitor într-o lume al cărei substrat este nimicul.
La noi postmodernismul e impus după 1980 de Marin Mincu şi apoi Nicolae Manolescu şi Eugen Simion. Postmodernismul coexista cu modernismul. Daniel Corbu descoperă, la noi, ascendenţe postmoderniste la avangardişii Urmuz, Tzara, Saşa Pană – pe linie absurdă, Bacovia – atmosfera mortuară, Caragiale – umorul. Poetul din Iaşi mai crede că postmodernismul s-a manifestat la noi, întâi ca avangardism de refugiu (cu toate că în Occident el a pus capăt avangardelor), apoi, în socialism, ca mod de rezistenţă la proletcultism. Paul Goma îl consideră un curent moleşit.
Theodor Codreanu consideră că la noi precaritatea postmodernismului provine din faptul că e lipsit de organicitate, fiind preluat sincronic şi epigonic, ceea ce e înalt pentru Occident a devenit caricatural pe malurile Dâmboviţei, în timp ce Liviu Petrescu afirmă că există postmodernism organic românesc, construit pe teme autohtone.
Capodopera postmodernismului liric românesc, Levantul lui Mircea Cărtărescu, despre care orgoliosul autor crede că a înmormântat sub o placă de plumb întreaga istorie a literaturii rpmâne de până la el, întrucât a parodiat toate stilurile poeţilor autohtoni, e caracterizată de Theodor Codreanu drept o invenţie verbală epidermică, lipsită de profunzime, afirmaţia constituind o caracteristică generală a postmodernismului, motiv pentru care: „Cei talentaţi s-au salvat însă pe cont propriu, fie părăsind paradigma, fie apropiindu-se de ethosul transmodern.” (Th. Codreanu)
Azi, postmodernismul promovează kitshul, pornografia, arta de tip „coca-cola” (desenele pe pereţi, pungi de plastic, lenjerie intimă – chiar cu chipul lui Iisus, tatuaje etc).
Adrian Dinu Rachieru consideră postmodernismul o formă fără fond. Stabileşte două faze evolutive după 1989, 
prima până prin 1995 pentru cucerirea funcţiilor în conducerea institiţiilor culturale şi a doua, a clasicizării când se cercetează fenomenul cu cărţi, lucrări de doctorat etc.
Şi totuşi, iată că ideologii postmodernismului îi cântă acum prohodul (seminarul de la Stuttgart, din anul 1991 a fost consacrat acestui fenomen, care la noi se afla pe culme). Chiar teoreticianul Gianni Vattimo îşi reconsideră poziţia, afirmând că arta nu moare, ci e într-un continuu amurg şi că omul nu poate trăi singur, fără Dumnezeu.
În replică la teoria neantului postmodernist, Theodor Codreanu se întreabă cum e posibilă creaţia din nimic, fără un Creator? Tot el remarcă faptul că, sub ameninţatea globalismului, naţiunile îşi cultivă mai puternic tradiţiile şi specificul.
În legătură cu naşterea conceptului de transmodernism, criticul porneşte de la observaţia filosofului Radu Enescu, cel care remarcând dezontologizarea postmodernistă propunea depăşirea ei prin transmodernism. În sprijinul reontologizării pe alte baze, Basarab Nicolescu a dezvoltat Transdisciplinaritatea, termen care l-a determinat pe Theodor Codreanu să lupte pentru impunerea denumirii de transmodernism pentru noul curent. Pentru Basarab Nicolescu, transdisciplinaritatea înseamnă „ceea ce se află în acelaşi timp şi între discipline şi dincolo de orice disciplină. Finalitatea sa este înţelegerea lumii prezente, unul din imperativele sale fiind unitatea cunoaşterii”.
În sprijinul curentului teoretizat de Theodor Codreanu (curent care se afirmă şi în Occident) se înscrie şi cartea lui Constantin Virgil Negoiţă – Împotriva lui mango (Ed. Paralela 45). Acesta, consideră că epoca premodernă începe în anul 325 prin Congresul de la Niceea când a fost recunoscută ca dormă fundamentală a creştinismului trinitatea divină (Theodor Codreanu consideră că acesta a fost momentul naşterii transmodernismului prin care logica trivalentă a pus capăt logicii aristotelice bivalente).
Transmodernismul, în concepţia criticului nostru acoperă toate manifestările spirituale: religia, ştiinţa, politica, arta.
În religie transmodernismul începe cu dialogul global între credinţe (mişcarea confesională mondială devine speranţa viitoarei ere). Viziunea lumii ca lumen, ca transparenţă a credinţei creştine care luminează universul spiritualizându-l. În fiecare lucru lucrează energiile divine (părintele Stăniloaie), se înscrie în transmodernism. În lumea-lumen, limba adăposteşte fiinţa şi aici „fiinţa ajunge să vorbească.” Unde e mişcare e şi scop. Şi cât e mişcare nu e desăvârşire moartă, e devenire. Mişcarea în lume e timp. Părintele Stăniloaie are o nouă concepţie asupra spaţiului şi timpului. Există un eon final care adună tot timpul şi unul iniţial care cuprinde deodată toate posibilităţile ce se vor desfăşura în timp. Acel deodată al primei zile devine acel deodată al celei de-a opta zi fără de sfârşit. Ieşirea din eternitate prin creaţiune şi intrarea în eternitate prin înviere. Timpul posedă o dublă săgeată: una este orientată spre moarte, cealaltă spre eternitate. Nu omul îl aşteaptă pe Dumnezeu, ci invers, omul e într-o continuă facere spre îndumnezeire, dar omul se află mereu în pericol de a rata ora astrală de iubire. Gloria dată omului de către Dumnezeu o reprezintă libertatea, aici sălăşluieşte antropocentrismul creştin. Omul de azi urmează individualismul lui Cain, îl paşte Complexul lui Iuda, cel care neputând suporta preţul trădării s-a spânzurat. Omul e centrat în lumea-lumen dar stă modest, la margine.
Lumea devine transparentă pentru om când „îl vede” pe Dumnezeu, ca şi „lumea-în-deschis” a lui Heidegger („luminişul Fiinţei”).
În zona de non-rezistenţă absolută e vidul plin al logicii cuantice, nimicul care produce lumi, Dumnezeu a creat lumea din nimic, Dumnezeul-Nimic cum zice Basarab Nicolescu. Taoismul îi zice Dao, unului primordial care însufleţeşte dualitatea yin-yang – logică triadică generând fiinţa. Lao Tzî: „Ceea ce Este dă folosul; ceea ce Nu-i, folosinţa” (plinul şi golul). François Cheng teoretizează armonia unui al treilea termen, Vidul mediu. Vidul plin de transparenţă ne duce cu gândul spre lumea ca lumen.
Theodor Codreanu observă o afinitate Eminescu – Nietzsche – Heidegger în ceea ce priveşte lumea ca transparenţă, luminiş al fiinţei.
În ontologia triadică (gândirea terţului inclus), Ştefan Lupaşcu (Logica dinamică a contradictoriului) concepe trei tipuri de universuri coexistente: realitatea macrofizică binară, fizică; realitatea biologică şi starea T, spirit/suflet/afectivitate/alegere. Universul cuantic integralist de tip bootstrap care stipulează interdependenţa tuturor particulelor în sistem, precum şi informateria concepută de Mihai Drăgănescu se încadrează în transmodernism. Diferenţa dintre triada lui Hegel şi cea a lui Lupascu este conferită de rolul timpului, la Hegel, termenii se succed, la Lupascu sunt simultani. La Blaga, Dumnezeu şi Natanail sunt fraţi. Istoria umanităţii e un tot, în noi trăieşte prima celulă din ziua Creaţiei.
Recuperarea religiei de către ştiinţă (Fritjof Capra), transfinitul lui Cantor (alt nume pentru infinit), principiul de incertitudine al lui Heisenberg, teorema lui Gödel (care afirmă imposibilitatea creării unei teorii viabile în logica binară), sunt noţiuni transmoderne întrucât includ antinomii iar contradicţia înseamnă viaţa (logica binară nu o poate exprima).
La Blaga dublarea categoriilor raţiunii cu cele abisale (matricea stilistică) – ţine de transmodernism. Arheul eminescian în care se cuprind toţi oamenii trecuţi, prezenţi şi viitori, se apropie de conceptul transfinitului cantorian. De asemenea termenul noician de fiinţa-ca-fiinţă (Devenirea întru fiinţă), viziunea pentamorfică elaborată de Alexandru Surdu şi noologia lui Ilie Bădescu, pot fi integrate transmodernismului.
La noi, termenul a fost îmbăţişat cu entuziasm de tinerii grupaţi în jurul revistei „Aisberg”, în anul 2005 marcându-se al doilea manifest al transmodernismului, la Cluj-Napoca, după care s-a instaurat liniştea transilvană. În schimb, gorjanul Ion Popescu-Brădiceni a sintetizat tabla valorilor moderne/postmoderne şi transmoderne, devenind un fervent teoretician al transmodernismului.
Transmodernismul este un curent tot mai activ şi în Occident, de pildă, în America, Paul H. Ray consideră că există 3 tipuri de percepţie a lumii: tradiţională, modernă, transmodernă.
Transmodernismul e considerat tolerant, antifundamentalist, acceptând toate religiile, toate ideologiile paşnice, tradiţiile, specificităţile. Primul Congres internaţional de Transdiciplinaritate a avut loc în anul 1994.
Theodor Codreanu nu a preluat termenul sincronic, ci a elaborat o adevărată doctrină care sintetizează teorii ştiinţifice, religioase, literare etc.
Pentru el pilonii de susţinere ai transmodernismului sunt: Creştinismul unităţii divine în trinitatea Tată, Duhul Sfânt şi Fiu. Păcat că în constituţia Europeană nu s-a introdus creştinismul ca religie a UE, Transdisciplinaritatea lui Basarab Nicolescu, Logica tripolară a lui Ştefan Lupaşcu, Împăcarea ştiinţei cu religia, Torenţa ideologică.
Cartea se încheie cu analize concrete de literatură postmodernistă. Criticul îl situează pe Nichita Stănescu în „luminişul finţei.” Teoria poetului despre imperfecţiunea cubului devenit frumos prin distrugerea unui unghi (Antimetafizica – lecţia despre cub) este clar postmodernistă. Volumul de versuri Călătorie spre transparenţă (1977), semnat de C. D. Zeletin se încadrează tot aici, ca şi poezia antinomică a lui Teleucă. Cartea Svetlanei Paleologu-Matta – Eminescu şi abisul ontologic se situează şi ea în luminişul cristalului.
Theodor Codreanu este convins că transmodernismul va marca un nou eon în istoria omenirii. Mie, toleranţa asta ideologică mi se pare cam idealizată. Adevărat că istoria se petrece prin repetiţie cu diferenţă. Avem cazul Renaşterii care a urmat Evului Mediu. Neagu Djuvara consideră că Europa trăieşte un nou Ev Mediu, datorită acceptării arabilor, negrilor, turcilor şi asiaticilor între autohtoni. Metisarea prin nomadism şi ştergerea naţionalităţilor are ca urmare scăderea nivelui de trai şi civilizaţie. Istoricul pare să pledeze pentru sfârşitul civilizaţiei umane. Cred că nu avem mult până decăderea noastră, în epoca actuală, atinge limitele instinctuale ale primitivului. Ar putea fi, într-adevăr sfârşitul umanităţii sau va urma o nouă Renaştere. Theodor Codreanu crede că aceasta va fi transmodernismul.
Lucian Gruia
