A fost un timp al începuturilor pentru ţara noastră, iar şansa i‑a surâs cu primii paşi făcuţi. Acest volum, despre o astfel de şansă doreşte să vorbească. Un grup de străini, veniţi în Valahia şi apoi în mica Românie, şi ataşaţi cumva de Bucureşti, au sosit pe rând la mijlocul secolului al XIX‑lea. Ulysse de Marsillac a fost unul dintre ei, însă, în timpul episodului său românesc, au mai sosit şi mulţi alţii, între care Carol Popp de Szathmary, Amedeo Preziosi şi, ulterior, Frédéric Damé. Dar şi pionierul fotografiei austriece, Ludwig Angerer, care şi‑a exersat, la Bucureşti mai ales, primii ani de carieră. I‑am amintit aici pentru că îi veţi regăsi în acest proiect editorial, cu toţii prezentând lumea românească, explorată şi descrisă de Ulysse de Marsillac. Înaintea lor, cu aproape două decenii, Valahia şi Bucureştiul au fost descrise de tânărul pictor secui Barabás Miklós, care a trăit timp de doi ani în Bucureşti, în timpul Regulamentelor Organice.
Aceşti străini au ataşat de viaţa şi cariera lor Valahia şi Bucureştiul. În portofoliul lor internaţional de azi, Bucureştiul este punctul de plecare şi nu poate fi ignorat. Pentru Barabás Miklós, pentru Ludwig Angerer, pentru Carol Popp de Szathmary şi Amedeo Preziosi. Ce i‑a atras aici pe aceşti oameni feluriţi, mai ales că unii dintre ei n‑au mai plecat, cum au fost cei doi francezi, Ulysse de Marsillac şi Frédéric Damé?
Dacă te‑ai fi născut atunci, către 1850‑1860, ai fi fost, de fapt, cetăţean al Imperiului Otoman. Europa descoperea treptat Orientul European şi părea să fie cucerită de această nouă frontieră, unde se afla uitat un fragment de Europă medievală, conservată în structura unui imperiu, la rândul lui rămas aproape medieval, cum era Imperiul Otoman. Cu trei decenii mai devreme de Marsillac, elita culturală a Angliei se ataşase deja de Grecia şi civilizaţa ei clasică, iar cultura franceză, mai ales, se îndrepta pe linia Dunării, spre marginea spaţiului european. Această fascinantă lume a fost de mare atracţie pentru clasa de mijloc vest-europeană, aflată şi în căutarea unui loc mai bun pentru continuarea profesiei sau pentru o nouă afacere.
Această carte este o poveste despre Bucureşti, mărturisită şi imortalizată de străini iubitori ai oraşului nostru din primele clipe ale modernităţii. O carte despre noi scrisă de alţii, veniţi pe neaşteptate, fiecare pe drumul lui, cu visurile fiecăruia de împlinire, iar acest oraş le‑a trasat, în viteze diferite, următorii paşi prin viaţă. Se deschidea o perioadă foarte interesantă, de mare explozie a emigraţiei de profesionişti occidentali către oraşele şi târgurile României mici, care se desprindeau de un timp medieval, pentru a micşora decalajul de civilizaţie faţă de cealaltă lume, care o aştepta. Este o carte a primilor exploratori ai spaţiului românesc după 1830, atraşi tocmai de această frontieră unică, a desprinderii dintr‑o lume străveche pentru a modifica întreaga societate, cu mari eforturi, în ceea ce va urma să fie peste un secol România modernă.
Pentru Ulysse de Marsillac, primul răspuns pe care‑l căuta se referea la întrebarea: „Ce este în realitate România?”. Era întrebarea oprită pe buzele tuturor celor care au ales să se apropie de lumea noastră, necunoscând‑o decât din poveşti, puţine cuvinte găsite în memoria celor cunoscuţi şi prea puţine cărţi. Astfel, se întreba Ulysse de Marsillac la 1869, căci „iată un nume care nu figurează în nici un dicţionar, pe nici o hartă geografică şi pe care limbajul diplomatic nu şi l‑a însuşit încă”. Deşi numele ei „a fost repetat de toate ziarele Europei”, cu variate subiecte de consumaţie, precum şi astăzi, „viaţa sa intimă, obiceiurile, bogăţiile şi frumuseţile sale de orice fel sunt în general ignorate”.
Ulysse de Marsillac a descoperit cum „moartea şi voluptatea sunt două surori apropiate la români”. România a oferit publicului occidental un spaţiu al experimentelor interesante care puteau fi urmărite în timp, atent observate şi minuţios descrise, definite, comentate. România, de pildă, era locul unde puteai „studia mica burghezie. Mamele care au mai multe fete de măritat nu lipsesc niciodată” din spaţiul oferit arătării de sine, prezentării modei. Totul se petrece pe un spaţiu redus ca întindere, la apele feruginoase din mahalaua Dobrotesii. Găsit destul de „primitiv” de Marsillac, pentru promenadă, totuşi aici, în Bucureşti, se etalau „toalete exagerate, chiar ţipătoare”, în contradicţie cu înfăţişarea locului. Aşa cum astăzi mulţi îşi hârbuiesc jeepurile pe drumuri de ţară sau îşi colbuiesc costumele extravagante pe străzi aglomerate şi prost întreţinute. Adesea asistăm la spectacole ridicole cu maşini oprite aiurea, cu portiera deschisă de unde lălăie o manea, iar proprietarul mucos, abia trecut de 18 ani, se crede cel puţin rajah. Avem o mulţime de „rajahi” de mahala! Importul de modele făcut anapoda, doar pentru epatare, este un obicei vechi, s‑a născut odată cu România modernă. La 1870, Marsillac consemna cu amărăciune faptul că „surugiii români au un aspect ciudat. Un pretins reformator (câţi nu se dau reformatori azi? n.m.) a avut strania idee să le îndepărteze specificul naţional şi să‑i transforme în surugii francezi. „Costumul lor se compune dintr‑o vestă, pantaloni şi jambiere de lână albă, cu şireturi bogate” şi înzorzonaţi cu accesorii orientale precum brâul, care înfăşoară mijlocul, brodat cu perle albe, „căciula din piele de oaie sau o pălărie largă de fetru negru, împodobită cu panglici lungi, viu colorate” alături de pantofii europeni „din piele, fără toc”.
În ciuda acestui efort de adaptare la Europa, nu era uşor să descoperi că distanţa dintre Paris şi Bucureşti era de „trei secole”. Adică, deşi unii se îmbrăcau în haine pariziene, la modă şi costisitoare, obiceiurile, mersul legănat, lentoarea gesturilor, gândirea întortocheată, şmecherească, se afla tot prin colbul Orientului.
Era foarte greu să împaci moda cea nouă cu moda veche, căreia şi uliţele strâmbe continuau să‑i fie tributare. Uneori erau adevărate spectacole groteşti, cu fetele mahalagiilor gătite în rochii scumpe chiar şi pentru elegantele parizience, încercând să travereseze o stradă, iarna, spre renumitul bal de mahala. Pentru că iarna nu‑i ca vara, „un lampagiu mergea înainte cercetând drumurile pe care întunericul le făcea şi mai periculoase; al doilea servitor punea o scândură pe pământ, alţi doi sprijineau trecătoarele de braţ; un al cincilea ridica poalele lungi ale rochiilor; un al şaselea purta o altă scândură care o înlocuia pe prima şi tot aşa, schimbând scândură cu scândură, când cealaltă, se înainta, exact cum îşi rostogoleau egiptenii obeliscurile până în mijlocul deşertului. Toate acestea sunt adevărate. Oraşul Bucureşti este aşa cum vi l‑am descris”… Parcă vedem inundaţiile de moment la o ploaie torenţială, cum apar inventivii servitori de acum 150 de ani, ajutând maşinile să treacă prin bălţile adânci din mijlocul străzilor.
Nefiind legat de Orient, dar neaparţinând nici Europei, Bucureştii au atras comercianţi, meşteşugari, muncitori specializaţi, liber-profesionişti din întreaga Europă; alogeni care treptat devin locuitori ai oraşului şi care în ultimă instanţă vor da Bucureştilor particularitatea elementului de legătură dintre cele două mari spaţii culturale, care se confruntau permanent în cadrul său restrâns: Europa şi Orientul. Bucureştii absorbeau, aşadar, elemente sociale de o mare diversitate etnică, confesională şi culturală. Această realitate a contribuit substanţial – alături de elita politică şi intelectuală – la modernizarea societăţii bucureştene în particular şi a celei româneşti în general.
Societatea valahă recupera în salturi elementele modernităţii, preluate pentru început de clasa aristocratică prin coabitare cu alogenii, fapt subliniat adesea de numeroşi călători străini. De cele mai multe ori, aceste preluări se realizau cu stângăcie şi cu o grabă nejustificată care a generat numeroase paradoxuri, ce aveau drept conţinut o formă hibridă între vechi şi nou. În acest sens au scris, în memoriile lor, Raoul Perrin şi Saint Marc Girradin între 1830‑1831. Cu toate acestea, procesul de modernizare a societăţii bucureştene a fost o constantă istorică, timp de 150 de ani; începând cu 1800, acest proces are un ritm mai accelerat. Raportul dintre centru şi periferie capătă o altă dimensiune. Periferia se transformă dintr‑un spaţiu exclusiv marginal într‑unul tranzitoriu; dintr‑un spaţiu suburban într‑unul preurban, unde modernitatea îşi face simţită prezenţa – deşi mai greu – dar modelul centrului devine pentru „periferici” un ax determinant de conduită.
Apare o ierahie urbană pe verticală, un model central în permanentă transformare şi înnoire, pe care periferia îl preia şi îl imită adesea cu succes. În urma acestor schimbări, periferia intră într‑un proces de urbanizare, de modernizare, iar locuitorii regiunilor de margine, înglobate în oraş cu timpul, capătă o conştiinţă urbană. Cei care vin în oraş respectă modelele: costumul şi cămaşa albă şi batista la rever, sau cel puţin unul dintre aceste accesorii vestimentare, limbajul cenzurat, preocupări noi, precum teatrul, învăţământul gimnazial sau superior, biblioteca, plimbările prin parcuri sau bulevarde, frecventarea cluburilor, cafenelelor, restaurantelor, igiena personală, cinematograful etc.
Ulysse de Marsillac, deşi s‑a născut în Franţa, la 1821, alege s‑o părăsească definitiv pentru România, la 1852. A fost angajat ca profesor la Colegiul Naţional, apoi la Facultatea de Litere. În 1861 fondează gazeta bisăptămânală La Voix de la Roumanie, care va apărea până la 1866; a fost redactor-şef pentru Le Moniteur Roumain între 1868‑1870, editează între 1870‑1876 Le Journal de Bucarest. Se va stinge în plină forţă creatoare, la Bucureşti, în luna noiembrie 1877, cu inima zdrobită de pierderea tinerei sale soţii, Elise, în iunie acelaşi an. De cel din urmă cotidian este legat şi numele altui francez care alege România, şi anume Frédéric Damé. În Le Journal de Bucarest, ziar condus de Ulysse de Marsillac, Damé publica primele articole despre Bucureşti. Finalitatea acestui efort a reprezentat‑o lucrarea Bucarest en 1906, publicată în limba franceză, la Bucureşti, un an mai târziu. Este cea dintâi monografie realizată în timp real a oraşului Bucureşti şi singura rămasă din perspectiva detaliilor oferite privind administrarea oraşului.
Chiar dacă întrebarea „Ce este în realitate România?” rămâne un detaliu ce ţine de cotidian contemporan, foarte prezent în viaţa noastră, pentru aceia care au căutat un răspuns, alegerea a fost una singură: câţiva ani sau un rest de viaţă, trăită într‑o ţară nouă, tânără şi imprevizibilă. Fiecare dintre ei şi‑a găsit, probabil, răspunsul, dar operele şi faptele lor ne‑au rămas amintiri ai primilor paşi făcuţi dincolo de frontiera Europei Orientale. Aceasta este perspectiva pe care îşi propune s‑o recupereze proiectul editorial de faţă prin preluarea unui fragment din lucrările lui Ulysse de Marsillac (De Pesth à Bucarest. Notes de voyage si Guide de Voyageur à Bucarest, publicate în 1869 şi, respectiv, 1877) şi ilustrată cu acuarele de Amedeo Preziosi şi Carol Popp de Szathmary, precum şi fotografii de Ludwig Angerer. Aşadar, o carte despre Bucureşti făcută de adevăraţi exploratori ai culturii noastre, în primele decenii de modernitate.
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Adrian Majuru
