Răsărit • Ανατολή, Editura Ideea Europeană, 2022. Huzurul Huzururilor
Astă-noapte, într‑un vis frumos, parcă am intrat şi noi în Ierusalim, ori parcă ne pregăteam să o facem. M‑am trezit doar cu o stare, fiindcă în ultimul timp, de când Alexandru a plecat, arareori ţin minte ce visez. Şi totuşi, noi doi am intrat în Ierusalim de‑adevăratelea. În 2011, păşeam în Cetatea Sfântă pe întuneric şi era luna februarie, luna când iubitul meu a trecut la Domnul. Starea aceea n‑o voi putea uita niciodată, căci între zidurile înalte se lăsase tăcere adâncă, negustorii plecaseră toţi pe la casele lor, iar la Biserica Sfântului Mormânt se pregătea slujba de noapte, Liturghia Învierii, ca întotdeauna între sâmbătă şi duminică. Şi noi înaintam ca în transă pe străzile înguste, ca într‑un vis, desprinşi de timp, de lumea noastră strâmtă şi meschină, de grijile noastre de zi cu zi. Ne aflam, dintr‑odată, departe de tot ce trăiserăm până atunci şi inima mea se dezmorţea. Era straniu şi, totuşi, atât de familiar locul acela unde păşeam pentru prima dată. În faţa Bazilicii Învierii, în piaţeta de piatră unde soseau necontenit pelerini, în contrast cu întunericul din cetate, strălucea o lumină blândă. Am vrut să intru în biserică şi n‑am putut, de parcă ceva din mine îmi înmuia picioarele şi ele nu mai puteau înainta. Şi în acelaşi timp, o altă forţă, blândă şi tare milostivă m‑a purtat în interior, la Golgota, la Piatra Mirungerii şi apoi la Sfântul Mormânt.
L‑am zărit, în transa mea, pe un părinte plângând în faţa Pietrei Mirungerii. Mirosea atât de puternic a mir. Piatra aceea ne‑a îngenuncheat pe amândoi şi am simţit atunci ceva pentru care nu s‑au inventat cuvinte. Nu mai puteam grăi nimic, stăteam la rând ca să intrăm să ne închinăm la Sfântul Mormânt unde călugărul grec în rasă sărăcăcioasă păstra, fără căutare la faţă, buna rânduială a pelerinilor. Imaginea lui Alexandru prăbuşindu‑se în genunchi în faţa intrării, când i‑a venit rândul, cu mersul lui în genunchi până în interiorul mormântului Mântuitorului, nu mă va părăsi niciodată. Masivitatea i s‑a surpat dintr‑odată, într‑un gest de supremă umilinţă, nedisimulată, profundă, definitivă. Apoi am participat, între sute de pelerini, unii gălăgioşi, alţii exuberanţi, câţiva adânc smeriţi, la Sfânta Liturghie din faţa Sfântului Mormânt. Am stat mai mult într‑un picior, purtaţi de colo‑colo de mulţimea ce se vălurea, dar n‑am mai simţit nici oboseală, nici sete, nici foame. Aşteptam, noi, nevrednici şi muritori, să fim primiţi la Cina Împărătească, să ne cuminecăm cu Trupul şi Sângele Mâtuitorului, jertfite nouă chiar acolo, în centrul lumii, în buricul pământului, pe piatra Sfântului Mormânt. Şi împărăteşte am fost primiţi, într‑adevăr. Când am fost chemaţi să ne apropiem cu dragoste şi frică de Dumnezeu de Sfântul Potir, s‑a iscat o îmbulzeală nemaivăzută. Era cât pe ce să fim striviţi de mulţime. Am crezut că nu vom reuşi să primim Sfintele Taine. Am strigat la cei ce împingeau să nu se mai înghesuie, să respecte buna cuviinţă, fără să‑mi dau seama că vorbeam româneşte şi n‑avea cine să mă înţeleagă. Am reuşit să nu ne despărţim unul de altul, adică Dumnezeu nu ne‑a lăsat să ne rătăcim şi, la un moment dat, am văzut o bătrână înghesuită, gata să fie călcată în picioare. Ne‑am aşezat în spatele ei şi am încercat să o protejăm, înaintând aşa cu greu, nu ştiu cât, până când am urcat pe nişte trepte şi, dintr‑odată, în faţa noastră a apărut unul dintre preoţii care împărtăşeau, cu Sfântul Potir în mâini. Fără nici o poticnire, de parcă doar noi şi bătrânica mai rămăseserăm în biserică, în pace, am
primit Sfânta Împărtăşanie.
Pe drumul de întoarcere de la mănăstirea Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, duminica, după ce primiserăm Sfânta Împărtăşanie de la Sfântul Mormânt, mergeam călare pe un măgăruş smerit ce‑mi purta osteneala, fiindcă picioarele mele se înmuiaseră de tot din pricina drumului, a căldurii şi a nesomnului. Acasă, în birou, lângă fotografia lui Alexandru la Cetatea Troiei, e fotografia aceea a mea, făcută de el, cu mine călare pe măgăruş, în Ţara Sfântă. Copiii beduinilor râvneau bomboane şi eu n‑am avut decât una să le dau. Aş vrea, Doamne, de vei vrea şi Tu, să mai ajung odată acolo, cu un rucsac mare, burduşit cu bomboane, pentru puii de beduin!
Alexandre, Dumnezeu mi‑a auzit rugăciunea şi mi‑a împlinit gândul în noiembrie 2016. Dorinţa asta mi‑o ştiai şi tu. Visam să mai ajungem o dată în Israel, să ne îngăduim un timp mai lung pentru a explora Ierusalimul, iar eu să le duc bomboane copiilor de beduini. Unul dintre ei, la primul nostru hagialâc, cel care mă purta pe măgăruşul lui pe drumul de întoarcere de la Hozeva, m‑a înduioşat adânc spunându‑mi cum îl chema pe blândul ce‑mi purta pe spinarea lui muncită osteneala şi rugându‑mă să‑l mângâi pe urechiuşe şi să‑i spun câteva vorbe, că el înţelegea şi cuvintele de mângâiere, nu doar pe cele de ocară.
Ştiam că, până nu voi ajunge din nou la Sfântul Mormânt, nu‑mi voi putea încheia mărturisirea despre împreună petrecerea noastră în această lume, despre căutarea Răsăritului şi despre huzururi. La sfârşitul călătoriei am aflat răspunsul. Bănuiam că, dintre toate huzururile dăruite oamenilor dornici să le trăiască, există un Huzur mai presus decât toate. L‑am trăit împreună şi fizic, fără a conştientiza atunci că el este. Mai era nevoie de o despărţire temporară, de timp, de multe lacrimi, de salturi bruşte de la deznădejde la speranţă, de dorinţa vie, însă mereu împiedicată în tot felul de obstacole, să‑mi pot duce la bun sfârşit mărturisirea.
4 Noiembrie. Ziua când paşii mei au fost purtaţi din nou în punctul zero al credinţei în mântuire, pe locul cel mai sacru de pe pământ, unde parcă şi metabolismul intră într‑un fel de letargie, unde rugăciunile pe care le‑am deprins în timp şi pe care le rostim mereu devin palide, unde umanitatea căzută a primit un „restart” pe care nici acum, după mai bine de 2000 de ani, nu‑l pricepe în adevărata lui dimensiune.
Mă ţin după un grup de călugări catolici care se opresc la fiecare staţie de pe Drumul Crucii, cântă şi se roagă. Bucuria lor e molipsitoare. Sunt zone din bazar unde încerc să‑i depăşesc, dar e aşa de mare îmbulzeala încât reuşesc cu greu. Ştiu că vreau să trec, ca prima dată cu Alexandru, prin mănăstirea coptă, spre bazilica Sfântului Mormânt. Nu‑mi pun problema cum o să şi reuşesc. Paşii îmi sunt purtaţi în mod cert de altcineva. Mă trezesc chiar în mănăstirea coptă. Călugării negri sunt tot aici, ca acum cinci ani, şed la fel, nemişcaţi, cu câte o carte de rugăciune în mână, în câte un ungher. Par să fie la fel de absenţi la tot ce‑i în jur, ca atunci. Îl impresionaseră mult pe Alexandru. Îşi amintea mereu cu drag de ei.
Fac o încercare. Îi zâmbesc unuia dintre monahii negri şi‑mi înclin uşor capul. Uluire! Mă binecuvântează râzând cu gura până la urechi. E tot numai o inimă mare, primitoare, gata să cuprindă în ea orice inimă care simte la fel.
Îngenunchez la Piatra Mirungerii. Parfumul ei, care pe tine te‑a însoţit multă vreme, şi după ce te‑ai îndepărtat, e tot aici, nemişcat, mereu prezent, la fel ca monahii copţi din mănăstirea învecinată. Cumpăr tămâie şi lumânări de ceară curată. Le aprind în dreptul ediculei. Când te pomenesc pe tine, Alexandre, clopotele încep să bată cu putere. Sunt cu tine în cel mai sacru loc al lumii, sub mantia Atotputernicului, mai în pace ca niciodată, şi chiar nimic rău nu mi se poate întâmpla.
Între cele două pelerinaje de la Sfântul Mormânt, la distanţă de o zi între ele, trăiesc alte două momente irepetabile. Unul dorit şi prevăzut, întâlnirea cu copiii de beduin pe drumul spre Hozeva, altul total nebănuit: vizita de la Qumran şi Marea Moartă. De mână m‑ai adus, Alexandre, şi aici. Vizităm una dintre cele mai puternice mărturii ale credinţei din care creştinismul îşi trage rădăcinile. Păşim pe pământul esenienilor, pe treptele săpate de ei în stâncă acum 2200 de ani, vedem cu ochii noştri bazinele pentru purificările ritualice, atelierele de ceramică şi cuptoarele unde se ardea lutul şi de unde ieşeau vasele menite să ocrotească papirusurile cu textele sacre ale Vechiului Testament, grotele din care beduinii scoteau la lumină Manuscrisele de la Marea Moartă acum mai bine de o jumătate de veac. Ziua se termină la Marea Moartă şi, târziu de tot, ajungem şi la mănăstirea Sfântului Gherasim.
Mă scald în apa sulfuroasă, sărată, uleioasă a ciudatei ape, cu sentimentul trăit, pe când citeam romanul „Gaspar, Melhior, Balthazar” al lui Michel Tournier, că, într‑adevăr, pe tărâmul acesta ar putea fi o gură a iadului. „Pescuiesc” cu degetele de la picioare bulgări de sare de pe fundul acestei mări în care nu trăieşte nimic, nici măcar o bacterie. Îmi trece prin minte că Tărâmul Făgăduinţei îmbină două toposuri antagonice: cel de jos, de sub nivelul mării continentale, un spaţiu al căderii şi al nimicirii, locul Sodomei şi al Gomorei, şi cel de sus, al ridicării, al mântuirii, Cetatea Sfântă, Cetatea Păcii, Ierusalimul.
Pe 5 noiembrie ajungem şi la Hozeva. Şi aici, urcând spre moaştele Sfântului Ioan Iacob, spre grota Sfântului Ilie, îmi vine iar în minte un fragment din romanul lui Tournier: cina oferită de Taor, cel de al patrulea rege mag, copiilor mai mari de doi ani, într‑o grădină de la marginea Betleemului, pe când frăţiorii lor mai mici erau ucişi de soldaţii lui Irod. Nu câţiva pui de beduin, ca prima oară, îmi ies în cale, ci zeci. Unii, mici de tot, sunt purtaţi de părinţii lor în braţe, în cârcă sau în desagi atârnaţi de gât. Cei mai măricei sunt duşi de mână. Toţi coboară de la mănăstirea ce se zăreşte maiestuoasă, săpată în stânca din faţa mea. Sunt negricioşi, cu părul inelat, desăvârşit de frumoşi. Îmi descarc rucsacul cu bomboane. Le împart tuturor. Nimeni nu mă refuză. Primitu‑le‑a Domnul! Şi Sfântul Ioan Iacob, pentru că o pungă o păstrez pentru călugării de sus.
Şi, în ultima zi de pelerinaj, ajung pentru a doua oară la slujba din noaptea de sâmbătă spre duminică, de la Bazilica Învierii. Taxiul ne debarcă, pe Maria, prietena mea, şi pe mine în Cetate, lângă Poarta Leilor. De aici pornim pe jos spre Sfântul Mormânt. Bazarul e pustiu, nici ţipenie. O linişte desăvârşită. Ajungem, ne instalăm în Biserica Învierii, lângă Omphalos, Buricul Pământului, Centrul Lumii, locul unde primiserăm, acum cinci ani, Sfânta Împărtăşanie, gătită şi pentru noi pe piatra Sfântului Mormânt. Grecii slujesc în taină, fără nici un fel de amplificare, câţiva psalţi îmi înmoaie genunchii şi inima cu cântarea lor smerită. S‑a adunat deja destul de multă lume, e coadă şi la Sfântul Mormânt. Pentru că Maria n‑a reuşit să se închine aici, o îndemn să se aşeze la rând, fiindcă e foarte aproape de biserica unde se slujeşte, promiţându‑i că nu mă mişc din locul unde stau. Încerc să‑mi ţin promisiunea, dar e tot mai greu pe măsură ce biserica se umple de lume. Mulţi ruşi, ca şi data trecută. În momentul când preoţii se îndreaptă spre Sfântul Mormânt pentru cel mai tainic moment al Sfintei Liturghii, Prefacerea pâinii şi a vinului în trupul şi în sângele Domnului, îmbulzeala devine de nedescris. Reuşesc o vreme să stau pe treapta unui scaun arhieresc, dar curând mă ridică de aici un preot pus să facă ordine în mulţimea de pelerini, care vorbeşte răstit şi ruseşte şi greceşte. Ne împinge cu brutalitate în dreapta şi în stânga, în intenţia de a crea nişte culoare pe care, la sfârşit, preoţii cu Sfintele Potire să poată să ne împărtăşească. Aşa deduc eu, înainte de a mă trezi, la rândul meu, luată şi împinsă câţiva metri mai încolo. Şi, ciudat tare, eu cea aşa de reactivă, n‑am nici o reacţie. Îmi spun doar că e bine ce face omul acesta, că altfel n‑ar putea ţine piept puhoiului.
Aud cu greu slujba oficiată acum chiar în interiorul ediculei, dar înţeleg când e momentul Crezului. E rostit în toate limbile „ortodoxe”, dacă le pot numi aşa. Îl rostim şi în româneşte. Şi rugăciunea Tatăl Nostru la fel. Mă încearcă un fel de spaimă că Maria nu se va descurca prin îmbulzeală şi că nu va reuşi să se împărtăşească. Mă rog fierbinte Domnului să‑i arate şi ei drumul spre unul dintre Sfintele Potire.
Se apropie momentul ieşirii preoţilor cu Sfânta Împărtăşanie. Chiar în faţa mea o femeie leşină. Cei din jur încearcă s‑o trezească. Am la mine o jumătate de sticluţă cu apă, păstrată pentru ieşire, în caz că‑i va fi vreuneia dintre noi sete. O dau pentru pelerina leşinată şi cei de mai aproape o stropesc. Îşi revine puţin şi iar leşină. Intervine pentru a rezolva situaţia preotul care mai devreme ne îmbrâncise. Acum vorbeşte clar şi curat româneşte. O ia pe femeie de subsuori şi o scoate din mulţime. Astfel mă trezesc eu, iarăşi, la doi paşi de preotul care împărtăşeşte. Sunt în faţa Dumnezeieştilor Taine. În câteva secunde voi gusta şi eu din Trupul şi Sângele Mântuitorului, jertfite chiar aici, în centrul lumii, pe piatra Sfântului Mormânt.
Primesc Mărgăritarul Duhovnicesc, Hrana Învierii mereu pregătită pentru noi, cea mai dulce din câte există, zaharicala pentru care Taor şi‑a părăsit bogata lui împărăţie, a străbătut mări şi ţări şi a băut doar apă sărată într‑o ocnă de la Marea Moartă, timp de 33 de ani, exact cât a petrecut Mântuitorul cu oamenii, pe acest pământ. Taor a fost, cum relatează o legendă preluată de Michel Tournier în romanul dedicat regilor magi, ultimul ajuns la Cina cea de Taină şi primul care a primit cuminecătura. A fost primul muritor împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos. I‑au urmat, mai bine de 2000 de ani, alţii şi alţii, mereu în şiruri nesfârşite, aşezate la rând cum stăm şi noi acum în Biserica Învierii. Aşa va fi până la a Doua Venire.
Trupul meu întreg primeşte cuminecătura, sufletul meu întreg tresaltă, înţelegând acum, în sfârşit, ceva ce intuia în străfundurile lui demult: că, da, aceasta, Sfânta Împărtăşanie, e Marele Huzur! Că mi‑a îngăduit Mult Milostivul să mai ajung aici încă o dată, spre a pricepe că, împreună cu tine, Alexandre, tot căutând Răsăritul şi huzururile lui pământeşti şi duhovniceşti, suntem iarăşi în centrul lumii, în Biserica Învierii, ca să gustăm, şi împreună, şi separaţi printr‑o vremelnică moarte, din Huzurul Huzururilor.
Fragment din vol. Răsărit • Ανατολή
Editura Ideea Europeană, 2022
■ Critic de arte plastice, scriitor, eseist
Luiza Barcan
