Idee dinastică și arhitectură eclezială: posteritatea Curții de Argeș
Există în istoriografia tradiţională a veacurilor medievale ale Ţării Româneşti o lectură a evenimentelor politice prin prisma rivalităţii celor două ramuri ale dinastiei domnitoare a Basarabilor – ştiute şi dincolo de hotarele muntene şi oltene, comparabile cu branşe suverane contemporane de pe alte meleaguri –, cea a Drăculeşilor şi cea a Dăneştilor.
Voi adăuga de îndată că fiecare ramură şi‑a construit propria ctitorie eclezială ce devenea – fapt esenţial în tumultul epocii – o necropolă dinastică. Primul caz, limpede ştiut – după domneştile locuri de îngropăciune de la Câmpulung, Argeş şi Cozia – este cea a descendenţilor lui Vlad Dracul în cea de a doua biserică de la Dealu, ridicată între 1499 şi 1501, cea mai importantă necropolă voievodală a veacului al XVI‑lea la sud de Carpaţi, ctitor fiind Radu cel Mare, fiul lui Vlad Călugărul, fiu, la rându‑i, al lui Vlad Dracul.
La Dealu, în pronaos, în buna tradiţie de la Cozia, erau astrucaţi alţi Drăculeşti, Vlad cel Tânăr în 1512, fiu nelegitim al ctitorului Radu Bădică în 1524, nepotul său de frate Vlad Înecatul în 1532, Pătraşcu cel Bun, nepotul său drept, în 1557. Şi tot la Dealu şi tot în pronaos, era adus capul fiului nelegitim şi postum al lui Pătraşcu vodă, Mihai Viteazul – un Drăculesc târziu coborâtor la a 4‑a generaţie din Radu cel Mare şi la a 7‑a din Mircea cel Bătrân, adus în necropola târgovişteană de Turturea postelnicul din Glina şi aşezat, în 1603, sub o lespede de Radu Buzescu.
După necropola drăculească de la Dealu a fost rândul rivalilor Dăneşti – coborâtori din Dan I, fratele lui Mircea cel Bătrân, din Dan al II‑lea, din Basarab Laiotă şi din Basarab Ţepeluş – de a ivi
propria lor necropolă, iar faptul s‑a realizat în 1517 prin construcţia principalului sanctuar din Mănăstirea Curtea de Argeş, o continuare stilistică a Dealului, la câţiva ani distanţă. Această a cincea necropolă de la miazăzi de munţi era datorată evlaviei şi gândirii dinastice a celui ce a fost fiul nelegitim al lui Basarab cel Tânăr Ţepeluş, crescut în sânul familiei de mari boieri ai Craioveştilor, Neagoe Basarab cel de la care prenumele istoric avea să se transforme în nume de familie.
Era cel care în prima pisanie a bisericii argeşene îşi arăta – într‑o tonalitate vecină cu textul faimoaselor Învăţături… – legătura cu toţi înaintaşii ctitori de lăcaşuri: „Cu dorinţă şi osârdie am poftit către sfintele şi dumnezeieştile biserici a le zidi şi a le înălţa şi a le înfrumseţa, cum le‑au făcut şi le‑au înălţat şi înfrumseţat sfânt răposaţii noştri moşi şi strămoşi şi s‑au făc
ut ctitori, cinstite biserici au ridicat şi au înfrumseţat”.
La Argeş, în nartexul devenit „mausoleu al noilor Basarabi” prin crearea unui nou spaţiu liturgic mărginit de icoane – aşa cum strălucit a demonstrat‑o acum 54 de ani neuitatul meu magistru şi mai vârstnic prieten Emil Lăzărescu – şi‑a aflat mormântul, în 1521, marele ctitor pe care îl comemorăm astăzi, ca şi soţia sa de neam despotal sârbesc, Despina Miliţa, fiicele sale Stana – soţia moldoveanului Ştefăniţă vodă – şi Anghelina sau fiii Ioan şi Petru, ca şi ginerele său, Radu de la Afumaţi, cel cu lespedea funerară plină de menţiuni istorice, care, deşi fiu al ctitorului de la Dealu din ramura Drăculeştilor, a fost aşezat, după asasinarea sa în 1529, în ctitoria socrului său princiar descendent al Dăneştilor. Acest detaliu, ca şi faptul că Neagoe vodă se dorise, în 1514, continuator al unor lucrări la Dealu ne indică o probabilă diminuare a vechilor rivalităţi feudale ale celor două ramuri basarabeşti în preajma stingerii uneia dintre ele, aceea dănească a lui Neagoe Basarab.
Am putut demonstra, cred, cu ceva timp în urmă că modelul bisericii monastice de la Argeş – cu pronaosul lărgit pentru a primi mormintele neamului domnesc care se înfiripa cu fiecare nouă domnie, într‑o statalitate precară, fundamentală pentru trecutul nostru – a fost adoptat timp de 200 de ani, aproape neschimbat, de domni şi arhitecţi ale căror gânduri le putem bănui în limitele generoase ale ipotezei, chiar şi în absenţa unor trimiteri directe la ctitoria neagoeană.
Primii ce par a se fi inspirat din aceasta au fost aşa-numiţii Mihneşti, urmaşi ai Drăculeştilor, care ridică în noua reşedinţă domnească de la Bucureşti (şi acesta un soi de fief drăculesc) biserica mănăstirii Sf. Troiţă, devenită a şasea necropolă princiară munteană, ctitoria lui Alexandru al II‑lea Mircea – nepot de fiu al lui Mihnea cel Rău – şi a urmaşului acestuia, Radu Mihnea (care a dat noul nume al lavrei, „Radu vodă”).
Va fi urmată pe o altă colină bucureşteană, „dealul podgorenilor”, de biserica lui Constantin vodă Şerban, fiu nelegitim al lui Radu Şerban, care era descendent al Craioveştilor, rudă cu Neagoe vodă – lăcaşul amintind frapant de Curtea de Argeş, ne spune Paul din Alep – devenită înainte de 1668 noua mitropolie munteană cu un vast pronaos plin cu morminte.
Pe o a treia colină, biserica mănăstirii Cotroceni, cu acelaşi pronaos dezvoltat, era ridicată în 1679, de Şerban Cantacuzino – nepot al lui Constantin Şerban, la a cărui ctitorie fusese ispravnic ca boier – nartexul primind trupurile altor membri ai acestui neam de arhonţi ce tindea să devină o dinastie – fraţii domneşti aga Matei, spătarul Iordache şi alţii. Mai mult, acest Cantacuzin cu năzuinţe imperiale e cel care, în 1682, i‑a trimis la Curtea de Argeş pe „boiarinul” Dona Pepano şi pe „nemişul” moldav Gligorie Cornescu spre a restaura biserica lui Neagoe, acţiune aproape modernă de „arheologie” cu substrat ideologic. Era un manifest – primul în vechea noastră cultură – întru respectarea, invocată de pisania pusă la intrarea în lăcaş, a trudei înaintaşilor de felul lui Neagoe voievod care era pentru Şerban voievod „despre mumă strămoşul domniei mele” – aluzie la legătura Radu Şerban – Constantin Şerban –, filiaţia genealogică fiind limpede dublată de filiaţia arhitectonică.
Nepotul de soră al Cantacuzinului domnesc, Constantin Brâncoveanu, descendent din Neagoe Basarab la a şaptea generaţie prin Radu din Brâncoveni şi Vâlsan din Caracal, doritor de a‑şi întemeia şi el 
o dinastie, va fi gândit spaţiul catoliconului de la Hurezi ca o necropolă de tipul Curţii de Argeş, cu pronaosul unde era zugrăvită „dunga cea mare şi blagorodnă a neamului său”, în care figura şi Neagoe, lucru împiedicat de sângeroasa dramă din august 1714; dar tot un lăcaş aflat în succesiunea arhitectonică argeşeană, biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti, i‑a fost menit „prinţului aurului” ca mormânt tăinuit.
Încheierea tipologiei noastre o făcea, între 1716 şi 1722, dispăruta biserică a mănăstirii Văcăreşti, a primului fanariot Nicolae Mavrocordat, care, prin tată, indirect, cobora din Radu Mihnea, iar prin mamă din ultimii Bogdăneşti, unind simbolic, la sfârşitul lor istoric, cele două dinastii româneşti.
În unele detalii ale pronaosului de la Văcăreşti găsim, din vechea reşedinţă basarabească a Argeşului, deopotrivă sugestii ale bisericii lui Neagoe Basarab şi ale bisericii Sf. Nicolae Domnesc, necropola voievozilor care au deschis în Ţara Românească o istorie medievală pe care Mavrocordaţii, la aproape patru secole distanţă, o încheiau la rândul lor. O istorie în care ctitoria neagoeană a fost o prezenţă artistică învestită, pas cu pas, cu înţelesuri politice.
■ Istoric al culturii şi al artei, profesor universitar, membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al acesteia
Răzvan Theodorescu
