Întotdeauna am crezut că o carte trebuie să captiveze pe cititor, să‑i placă, să i se strecoare în suflet, să păşească printre sentimente, să trezească pasiuni (ascunse sau numai adormite), să învălmăşească gânduri, să îngăduie reflecţii, să provoace întrebări, eventual, să stârnească nedumeriri.
Cartea Încă de atunci vulpea era vânătorul, scrisă de Herta Müller, nu îndeplineşte niciuna dintre condiţiile amintite; poate provoca, cel mult, nedumerire, cu privire la acordarea, de către Academia Suedeză, celei mai înalte distincţii literare: Nobelul. Cititorul se întreabă, firesc, de ce? Nu‑i nici frumoasă, în sensul clasic al cuvântului, nici emoţionantă, nici măcar interesantă (căci despre ce a însemnat comunismul pentru noi toţi au scris alţii mult mai adevărat şi mult mai bine, subliniind consecinţele grave ale regimului asupra întregului popor). E doar încă o carte – variaţiune pe aceeaşi temă – a unei autoare care a trăit pe un pământ pe care nu l‑a simţit deloc aproape, care i‑a rămas străin, cu oameni pe care i‑a privit cu indiferenţă (dacă nu cu dispreţ), într‑o ţară pe care n‑a cunoscut‑o, decât parţial, prin prisma vieţii ei de familie, o ţară ale cărei obiceiuri pitoreşti i‑au rămas străine, imaginându‑şi viaţa tuturor după aceea a cartierului modest în care trăia, neputându‑se adapta unei vieţi care nu era aşa cum visase.
În fapt, este o scriere subiectivă, care prezintă neşansa comunistă a vieţii noastre din perspectiva unei sensibilităţi angoasante şi maladive native. Aprecierea domnului Ernest Wichner despre această carte pe care o consideră „cartea cea mai românească (?) a acestei mari autoare (!) de limbă germană, care a reconstituit panorama crudă şi înspăimântătoare a unei societăţi distruse până la rădăcină, cu decăderea terifiantă a oamenilor” mi se pare deplasată, căci una e să citeşti anumite lucruri despre o ţară şi oamenii ei, cu totul altceva este să trăieşti efectiv în ţara despre care îţi permiţi să faci aprecieri; or, eu mă îndoiesc de faptul că domnul respectiv a ştiut măcar ceva despre România şi locuitorii ei pe care îi plasează la limita de jos a unei existenţe tribale (după „auzite”). Nu cred că România a fost doar o cloacă în care s‑au zbătut oameni inculţi, decăzuţi, dezechilibraţi, cu instincte animalice.
Pentru oamenii care au trecut demni prin comunism, fără să facă pact cu „diavolul roşu”, scriu adevărul meu cu privire la această carte; spun „al meu”, deci poate fi subiectiv, dar şi pentru că adevărul, după cum se ştie, este relativ. Una e să urăşti comunismul, alta este să urăşti o ţară şi pe oamenii acesteia.
Paginile cărţii se vor o demonstrare a ideii că viaţa trăită în frică anulează calităţi umane importante, inclusiv raţiunea. Dar somnul raţiunii naşte monştri, nu? Poate aşa se explică imaginea
monstruoasă a ţării pe care o construieşte autoarea şi pe care o prezintă prin intermediul personajului său, Adina.
Aceasta observă, constată, priveşte, acuză, dispreţuieşte şi, mai ales, se lamentează. Se lamentează, pentru că se simte urmărită (vânată) de securitate; dar, în mod instinctiv, vânatul se fereşte şi fuge din calea vânătorului, îl păcăleşte sau devine vânător, într‑un „joc” periculos „uite vulpea, nu e vulpea”, aceasta fiind vânat şi vânător, în acelaşi timp; orice vulpe‑vânat poate găsi mijloace de scăpare, iar orice vulpe‑vânător poate fi provocată şi păcălită.
Eroina ni se dezvăluie a fi o frustrată care a avut o copilărie modestă, într‑un cartier periferic, al unui oraş din vestul ţării (pe care, cu siguranţă, toţi cititorii l‑au identificat), care n‑a reuşit în carieră (fiindcă n‑a vrut sau n‑a putut, fiind profesoară la ţară), nici în dragoste (se mai sărută din plictiseală cu fostul prieten, în absenţa celui actual), nici în prietenie (cea mai bună prietenă intră într‑o relaţie cu un securist). Că este o bizară al cărei comportament nu poate fi motivat numai prin faptul că trăieşte în comunism ne e sugerat şi de următoarele fapte: poartă un colier făcut dintr‑o sfoară pe care o unge cu miere şi o tăvăleşte apoi printr‑un muşuroi cu furnici, acestea continuând să se zbată pe gâtul ei; mănâncă mărul cu viermi, pentru ca apoi să urmărească „traseul” acestora prin stomac şi intestine; îşi rupe o unghie cu dinţii, o mărunţeşte şi o înghite; aflată într‑o frizerie, scapă o bomboană în părul tuns, o ridică şi, fără s‑o cureţe, o bagă în gură şi o mănâncă, deşi avea păr lipit de ea.
Sufocată de existenţa monotonă şi modestă, Adina îşi doreşte altceva, dar nu face nimic pentru asta, complăcându‑se în existenţa dusă, în oraşul ce pare a fi desprins din zona crepusculară, alături de beţivi, curvari, bădărani, inculţi, prostituate (de nevoie sau de plăcere), hoţi, săraci, femei îndobitocite, îngălate, copii amărâţi şi murdari, intelectuali rataţi, meseriaşi nepricepuţi. Bărbaţii şi femeile trăiesc într‑un primitivism instinctual, acuplându‑se oriunde şi oricând, alături de câini şi de motani aflaţi în călduri; este o atmosferă de cumplită deşănţare, care te face să condamni nu numai comunismul, ci şi închipuirea bolnavă a personajului principal, atât de frustrat, încât îşi imaginează, grotesc, un tărâm stăpânit de chipuri ce par coborâte din Capriciile lui Goya; spun „chipuri”, şi nu „oameni”, pentru că de nicăieri nu reiese că personajele celelalte ar fi altceva decât nişte chipuri – fiinţe ce umblă şi vorbesc, dar cărora li s‑a anihilat calitatea de a gândi.
În carte sunt inserate fapte care nu‑şi găsesc locul, ţinând seama de scopul declarat al acesteia, acela de a arăta tragedia vieţii în comunism. Să amintim doar câteva. Ce relevanţă are scena în care Mara, secretară într‑o întreprindere oarecare, le arată colegelor vânătaia făcută pe coapsa interioară de gura pofticioasă a directorului (scenă demnă de salonul oval, nu? avem şi noi Monica noastră!). Ce semnificaţie poate avea prezenţa unui bărbat care o înjură golăneşte, pentru că‑i respinge avansurile? De ce trebuie să stăm la pândă, odată cu femeile dintr‑o altă întreprindere, pentru a‑i vedea pe bărbaţi la duş (e de mirare că într‑o ţară barbară, necivilizată, bărbaţii fac, totuşi, duş, după terminarea programului) şi a constata că cel mai mic are „bâta” cea mai groasă? Pe cine poate interesa cântecul mai mult decât obscen, licenţios, al unui bărbat cu chef, transcris întocmai (din păcate, în scris nu poate funcţiona semnalul sonor de acoperire a vulgarităţii crase şi a grosolăniilor de tot felul)? Ce ne spune despre comunism scena în care o pisică linge voma unei femei sau când frunza uscată de porumb folosită de prietenul Adinei în loc de hârtie igienică se rupe, punându‑l într‑o situaţie jenantă (dacă nu vulgar‑comică)? Ce semnificaţie are o altă scenă care prezintă contemplarea, de către eroină, a jetului de urină proprie pe care îl compară cu cel al prietenului (scena este absolut gratuită, chiar dacă Adina încearcă s‑o pună pe seama plictiselii, neputând să părăsească încăperea în care fuseseră găzduiţi de nişte prieteni după ce, temându‑se de securişti, au părăsit oraşul natal)? Există o sumedenie de amănunte scabroase, aş spune, din anumite scene (cum ar fi aceea a probei castităţii la care e supus un bărbat de către nevasta geloasă care îl bănuie de infidelitate sau a prezentării unui leac de dragoste preparat din sânge menstrual) pe care, oricât am vrea, nu le putem pune pe seama terorii comuniste şi care, în fond, distrug dramatismul cărţii (atât cât este).
Şi fiindcă am pomenit cuvântul „comunism” să vedem ce ne spune eroina despre acesta. Pentru cei care au trăit, au suferit şi au supravieţuit comunismului, faptele povestite nu sunt nici noi, nici aşa de tragice, cum au apărut în alte cărţi cu aceeaşi temă. Două întâmplări cumplite, care merită înfierate, se detaşează; prima, când într‑o sală de spectacol, în timp ce se cânta pe scenă un cântec ce părea subversiv, năvălesc forţele de miliţie, care evacuează sala, interpretul fiind dus la securitate, la camera 9 (unde se aud vaiete înăbuşite venind din alte camere destinate interogatoriilor, lucru terorizant şi inuman); a doua, de neconceput, prin cruzime, dar nu nouă, înfăţişează un bărbat cu chef care, aflat pe stadion, strigă împotriva puterii, a comunismului, asupra lui năpustindu‑se miliţieni însoţiţi de câini care îl atacă. Scena îngrozeşte, dar nimeni nu ripostează, frica de închisorile comuniste fiind mai puternică decât orice (despre ce se petrecea „acolo”, oamenii aflau de la cei care scăpau cu viaţă şi se întorceau acasă). În cartea Hertei Müller, se sugerează doar suferinţa prin vaiere auzite din anumite camere, autoarea prezentând ironic chipurile unor comunişti de „frunte”. Un reprezentant al Securităţii este numit „Aluniţa”, aşa cum Ceauşescu e numit „Onduleul”, aluzie evidentă la „freza” dictatorului. Acestuia i se schiţează, însă, un portret tragi‑comic‑grotesc, potrivit inculturii, prostiei agresive, infatuării, pretenţiilor ridicole ale cizmarului ajuns primul om în stat (trebuie să recunoaştem că, între timp, am devenit mai responsabili când am ales ca şef de stat un marinar cu lustru de cultură pe care l‑a asortat bine cu viclenia şmecherească de cartier şi că ne‑am deşteptat, în sfârşit, alegând în funcţia supremă un profesor de liceu; intelectual, deci deştept; neamţ, aşadar cu spirit practic; Reformat, deci neimplicat în probleme creştin‑ortodoxe; bogat (cu şase case, cumpărate, în mod cinstit evident, cu banii câştigaţi din meditaţii; e de mirare cum se plâng profesorii de salarii mici, când meditaţiile, cu puţin noroc, le oferă şansa nesperată a unor câştiguri fabuloase, bineînţeles după ce‑şi plătesc onest impozitele către stat), deci nu va mai fura din banii publici, aşa cum au făcut cei de dinaintea lui; în sfârşit, un preşedinte pentru toţi românii, cum o spune deseori, deşi precizarea este inutilă, pentru că e logic că nu poate fi decât al românilor care l‑au votat.
Revenind la comunism şi la tiranul alungat, aş observa că acesta este prezentat ca un personaj vrednic de bancurile cu Bulă, de care râzi – reţinut sau cu poftă – cu dreptul deşteptului de a se amuza de prostie şi de a condamna totalitarismul. Să vedem care sunt urmările comunismului, în viziunea scriitoarei.
Prin derulare cinematografică, pătrundem într‑o cameră de bloc în care miroase a ceapă prăjită şi în care soţul îşi apostrofează soţia, numind‑o „vacă”, în timp ce‑o bate, nu se ştie de ce; într‑o tinichigerie mizeră, cu oameni amărâţi, care spun, totuşi, bancuri şi râd în voie; într‑o frizerie, unde se discută de toate pentru toţi; pe terasa unui bloc transformată în plajă; în camera Adinei în care se găseşte blana de vulpe cu pricina, care indică prezenţa unei persoane străine, ce a intrat în cameră, lăsând în mod voit semne ale pătrunderii prin efracţie (locatara credea că a fost un securist, ceea ce este într‑adevăr condamnabil, insinuând o ameninţare nevăzută, ce poate înfricoşa fiinţa); în biroul unui director dedat unor plăceri impudice; în baia unui ofiţer; în camera ,,Aluniţei”, anchetatorul securist, onctuos şi crud; în vestita cameră 9, unde se desfăşurau interogatoriile celor bănuiţi de uneltire împotriva „ordinii” stabilite, mijloacele de aflare a „adevărului” fiind doar sugerate, nu descrise; într‑o unitate militară; pe câmp, unde elevii ajută la strângerea recoltelor.
Adunând detaliile unor descrieri/întâmplări frânte în secvenţe narative (de obicei) şi ordonându‑le, am obţinut – prin panoramare – imaginea unui oraş ale cărui repere sunt: o fabrică de bere (marca este recunoscută cu uşurinţă), un abator, un combinat de sârmă ghimpată, un râu – pe care plutesc în devălmăşie pisici moarte, cârpe murdare, gunoaie, ambalaje de carton, sticle de plastic şi, bineînţeles, peşti, pe care pescarii aşteptau să‑i prindă, pentru consum. Un verb drag autoarei este „a puţi”, pe care îl foloseşte în cele mai neaşteptate asocieri; de fapt, în oraşul în care trăieşte, totul pute (folosesc acest cuvânt, care îmi displace în mod absolut, căci apelând la un sinonim efectul nu ar mai fi fost acelaşi); aşadar, pute câmpul de porumb, pute apa, pute aerul, put pădurea şi noaptea (!), dresul ei, oala de noapte; aş zice că e vorba de o „putoare” dezlănţuită apocaliptic. În oraşul acesta, toţi oamenii sunt anormali şi „put”. Sunt săraci, deşi au locuri de muncă.
Apar în carte unele simboluri, destul de transparente de altfel; unul este cel al gândacilor ce mişună peste tot – dintre ei ajung la maturitate numai cei care devin „roşii”, devorând totul, neputând fi distruşi (comuniştii, evident); altul este cel al blănii de vulpe, semnificând ameninţarea nevăzută, dar simţită permanent, ameninţare ce ia sfârşit odată cu scufundarea blănii în apă, semn al eliberării de frică, în general, şi al eliberării eroinei de teroare, în special, datorită izbucnirii revoluţiei.
În atmosfera halucinant‑decăzută, se strecoară, uneori, câte o imagine ce încearcă infuzarea unui fel de lirism timid, dar şi acesta este „vătămat” de viziunea unic‑aspră‑condamnatoare, plictisit‑dispreţuitoare a autoarei: „la sud, unde Dunărea taie ţara, câmpia e netedă ca‑n palmă şi verile împietresc de uscăciune”; „în porumbul ce creşte înalt, iernile împietresc de frig”; „părul porumbului atârna jumulit şi aspru pe cocean”; „frunzele foşnesc uscat şi tulpinile se lovesc sec una de cealaltă”; „printre vârfuri creşte un cer fără culoare”.
Exagerările, voite sau întâmplătoare, cu privire la desfăşurarea vieţii oamenilor decăzuţi şi mizeri în existenţa lor, sunt rodul unei gândiri frânte şi al unei evidente dezordini sufleteşti ale eroinei, care şi‑a revărsat obida asupra tuturor locuitorilor; autoarea nu s‑a gândit, nicio clipă, că alături de minciună, de teroare, de tiranie, de o anume degradare umană, au continuat să existe speranţa, prietenia şi iubirea, în ciuda „paradisului devastat” în care am trăit cu toţii.
Mă bucură faptul că scriitoarea şi‑a găsit liniştea şi puterea creatoare în noua ei ţară, dar nu înţeleg gândirea ei absolut negativă pentru tot ce are legătură cu România. Nimeni n‑a comentat afirmaţia ei „dacă ar trebui să trăiesc în România, m‑aş sinucide”. Desigur, alegerea îi aparţine. Dar întrebarea care îmi vine deseori în minte este: „Dacă n‑ar fi fost scriitoare de limbă germană, ar mai fi primit Herta Müller Premiul Nobel pentru această carte?” Dintre toate răspunsurile posibile: „poate”; „de ce nu?”; „e posibil”; „cu siguranţă”; „categoric, da”; „categoric, nu” – cred eu. Dar n‑ar fi prima dată când hotărârea înaltului juriu a surprins prin decizia luată. În fond, „Deos fortioribus adesse”.
■ Scriitor, publicist
Maria Trandafir
