Apărarea civilizaţiei europene
Românii au participat din plin, alături de toţi creştinii, la apărarea civilizaţiei europene în faţa asalturilor otomane venite dinspre sud‑estul continentului. Efortul de apărare a „Republicii creştine” europene a fost susţinut, în secolul al XV‑lea, sub egida papalităţii, deopotrivă de puterile catolice şi de cele ortodoxe, mai ales de ţările şi popoarele plasate în estul şi sud‑estul Europei: greci, bulgari, sârbi, români, albanezi, croaţi, unguri, saşi, secui, polonezi şi altele. Printr‑un ultim efort tardiv, la 1439 s‑a încercat reunificarea continentului, prin semnarea actului unirii de la Florenţa, pe baza celor patru puncte deosebitoare dintre cele două biserici. Pentru câteva decenii, a mers iluzia înlăturării schismei şi a funcţionării unitare a lumii creştine europene. În acel timp, doi lideri români, unul catolic – Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei şi guvernator al Ungariei – şi altul ortodox, Ştefan cel Mare, principele Moldovei – au ajuns să fie simboluri ale rezistenţei creştine, declaraţi de papă „atleţi ai lui Hristos”, adevăraţi cruciaţi europeni.
Treptat însă, în chip dureros, a ieşit la iveală marea tragedie a Răsăritului creştin, îngenuncheat sub puterea islamică a sultanilor otomani. Din secolul al XVI‑lea, după începutul Reformei religioase al marilor descoperiri geografice, se afirma tot mai clar succesul civilizaţiei occidentale europene, în contrast cu decăderea modelului răsăritean bizantin, supus Semilunii, asaltat de nevoi, condamnat la o existenţă precară. Stimulat de etica protestantă, Occidentul devine pragmatic, individualist şi concurenţial, încurajând eficienţa, îmbogăţirea, dezvoltarea sistemului bancar, producţia manufacturieră şi apoi de fabrică, destinată schimbului etc. Expansiunea europeană care a urmat descoperirilor geografice a contribuit la multiplicarea modelului occidental, reprodus în forme mai mult sau mai puţin fidele în Lumea Nouă (America), Asia, Africa, Australia. Jumătatea de răsărit a Europei, supusă asalturilor extraeuropene, a fost condamnată la stagnare şi subdezvoltare. Oamenii, jefuiţi continuu de bunurile lor şi izolaţi de marile drumuri comerciale, au învăţat cu timpul să producă doar pentru subzistenţă şi să se bucure de faptul că trăiesc o viaţă modestă, pândită de felurite pericole. Orice schimbare le aducea dezastre personale şi colective, războaiele şi molimele deveniseră endemice, iar speranţa de mai bine era legată doar de viaţa viitoare prevestită de biserică. Ţara Românească a plătit pentru prima oară tribut Porţii Otomane la finele domniei lui Mircea cel Bătrân (1417), iar Moldova în timpul domniei lui Aron Vodă (1456), tributul fiind considerat atunci, pentru mai bine de un secol, un fel de răscumpărare a păcii. La 1541, Ungaria se destramă sub loviturile sultanului (centrul ţării devine paşalâc turcesc pentru circa 150 de ani; vestul ajunge ocupat de Habsburgi, iar răsăritul, adică Transilvania şi Părţile Vestice, devine principat autonom sub autoritatea sultanului), Polonia încheie pace cu otomanii, ceea ce lipseşte Ţările Române de vechii lor aliaţi creştini. Părţi relativ întinse din Ţara Românească, Moldova, Banat şi Crişana ajung sub ocupaţie turcească directă, în vreme ce presiunile asupra regiunilor rămase neocupate cresc. Principatul autonom al Transilvaniei (1541‑1688) a fost un stat pragmatic, aflat pe drumul spre modernitate, condus de principi protestanţi (calvini) maghiari, bazat pe un sistem politic şi religios sui generis: ţara era condusă de trei naţiuni (maghiarii, saşii şi secuii) şi patru „religii” (de fapt, confesiuni: calvină, luterană, unitariană şi catolică). Românii, cei mai numeroşi locuitori ai ţării, erau excluşi de la exercitarea puterii, iar credinţa lor ortodoxă era doar lăsată să funcţioneze, în anumite locuri şi condiţii. Principii transilvani, ca şi cei români de la sud şi est de munţi, erau aleşi de adunările ţării şi confirmaţi de sultan.
Astfel, din a doua jumătate a secolului al XVI‑lea, treptat, toate cele trei ţări care aveau să formeze România – Ţara Românească, Moldova şi Transilvania – au intrat în sfera suzeranităţii otomane efective (reale), fiind asimilate unor provincii privilegiate ale Imperiului Turcesc. Sub aspect juridic, regimul era identic, dar, de fapt, apăsarea otomană era mult mai lejeră în Transilvania decât în celelalte două ţări româneşti. Pe de altă parte, exista o mare diferenţă de percepţie a statului Ţărilor Române în raport cu puterea turcească, în funcţie de unghiul de analiză a acestui statut. În timp ce otomanii plasau Ţările Române între provinciile privilegiate supuse lor, românii şi creştinii europeni ştiau că supunerea era formală, că principii munteni, moldoveni şi transilvani se supuseseră „nu ca învinşi, ci ca învingători” (după mărturia lui Filippo Buonaccorsi Callimachus). „Supunerea” acestor ţări de baza pe tratate bilaterale (inegale, este drept, după obiceiul otoman) – numite ulterior capitulaţii sau, în limbaj turcesc, ahd‑namé‑le – în care figurau drepturi şi obligaţii reciproce. Ca preţ al „protejării” Ţărilor Române de către otomani, acestea trebuiau să accepte confirmarea principilor lor de către sultan, o politică externă subordonată intereselor Porţii, plata tributului anual, derularea unui comerţ preferenţial cu Imperiul Otoman etc. În schimb, principii erau creştini (aleşi de ţară şi doar confirmaţi de Poartă), clasa stăpânitoare rămânea cea locală, se conservau toate instituţiile şi rânduielile statului, inclusiv proprietatea şi biserica creştină, turcii nu se puteau aşeza statornic în Principate, nu puteau dispune de bunuri imobiliare şi nu puteau face propagandă islamică şi nici construi lăcaşuri de cult islamice etc. Evident, un asemenea regim era net superior faţă de cel al ţărilor foste creştine de la sud de Dunăre (şi al paşalâcurilor şi raialelor de la nord de fluviu), ocupate efectiv, conduse de guvernatori otomani, cu clasa boierească desfiinţată, cu proprietăţile date fruntaşilor turci, cu biserica prigonită, cu populaţiile creştine parţial islamizate etc. Poate şi de aceea, în condiţiile situaţiei privilegiate a Ţărilor Române, energiile neamului se strângeau uneori, sub sceptrul câte unui conducător remarcabil – cum au fost unii, de la Mihai Viteazul până la Matei Basarab, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu sau Dimitrie Cantemir – şi aminteau lumii de gloria de odinioară, trezind speranţe de emancipare pentru viitor. Aşa, Mihai Viteazul (1593‑1601) a înţeles să formeze un bloc puternic antiotoman – sub egida împăratului romano‑german – reunind pentru o clipă cele trei ţări care aveau să formeze în finalul epocii moderne România. Principele a rămas, de aceea, un adevărat simbol naţional, revigorat în secolul al XIX‑lea ca prototip al unificatorului de ţară. Matei Basarab (1632‑1654) era privit drept „general al întregului Răsărit”, potenţial eliberator al Balcanilor şi al Constantinopolului. Şerban Cantacuzino (1678‑1688) a prezidat, cu ajutorul cărturarilor din cele trei ţări române, la traducerea şi publicarea Bibliei în româneşte, la Bucureşti, iar Constantin Brâncoveanu (1688‑1714), aflat în legături cu lumea occidentală, a apărat, cu preţul vieţii sale, sub forma martirajului, identitatea creştină şi românească a familiei şi ţării sale.
Totuşi, regimul suzeranităţii otomane (secolele al XVI‑lea – al XVIII‑lea) şi influenţa civilizaţiei balcanice şi orientale au creat în rândul românilor o situaţie de grav handicap în raport cu Occidentul prosper şi dinamic. Dependenţa străină şi lipsa perspectivelor viabile de dezvoltare au condus la o mentalitate defetistă, letargică şi imobilistă. Speranţa se punea tot mai mult în viaţa de apoi, în ajutorul credinţei şi al bisericii, în concepţia isihastă, în aşteptarea mântuirii dumnezeieşti. Se închinau tot mai multe locaşuri Domnului şi se aşteptau semne de izbăvire. Românii din Transilvania au receptat primele îndemnuri la redeşteptare, fiind plasaţi geografic mai spre Apus, de unde, începând cu secolul al XVI‑lea, se întorceau studenţii saşi şi unguri cu învăţături noi, comercianţii sau călătorii străini cu veşti despre prosperitatea occidentalilor şi despre starea de libertate a jumătăţii celeilalte de Europă. Unul dintre aceşti primi exponenţi ai ideilor europene a fost transilvăneanul Nicolaus Olahus sau Nicolae Românul (1493‑1568), ajuns arhiepiscop primat al Ungariei şi regent al Ungariei Habsburgice. El, care s‑a mândrit toată viaţa cu originea românească, cu viţa romană a românilor şi cu descendenţa din casa domnitoare a Ţării Româneşti (care a ţinut stavila în calea turcilor), a adus în ochii străinilor latinitatea neamului său, limba sa moştenită de la romani, adică din cei mai glorioşi făuritori ai lumii civilizate occidentale. Din mărturiile clare ale unor autori (străini mai ales), din secolele al XIV‑lea – al XVI‑lea, reiese că românii (anumiţi români) aveau în Evul Mediu conştiinţa originii lor romane (ştiau, vag şi mitic, că se trag din romani, de la „descălecatul dintâi” al împăratului Traian), îşi numeau limba română, iar pe sine se chemau „rumâni” sau „romani”, spre deosebire de străini, care îi chemau „vlahi” (cu variante). Spre finele secolului al XVI‑lea, cele trei ţări care au format ulterior România au păşit, timid la început, pe calea modernizării, în cadrul circuitului european de valori. Cam în acelaşi timp (circa 1500‑1600), la sfârşitul epocii Ming, se produc în China importante transformări social‑economice, se accentuează urbanizarea şi se înregistrează mari creşteri ale activităţilor meşteşugăreşti şi comerciale.
În secolul al XVII‑lea, unii fii de boieri moldoveni au ajuns – după studii strălucite la şcolile umaniste din Polonia – să scrie cronici (letopiseţe) în limba română, în care să demonstreze romanitatea românilor şi latinitatea limbii, să vorbească plini de mândrie despre numele de român, moştenit din latinescul Romanus, despre cel dintâi „descălecat”, al lui Traian, venit de la Roma, regina oraşelor lumii. Aceştia au fost Grigore Ureche şi Miron Costin. La fel, Constantin Cantacuzino stolnicul, din Ţara Românească, devine student la Padova, adică „în cuibul dăscăliei”, unde funcţiona una dintre cele mai vechi şi prestigioase universităţi europene, unde se împărtăşeşte din ideile clasicismului greco‑latin, ale umanismului târziu. Aşa, află şi el de la sursă despre marea civilizaţie romană, care, prin români, mai dăinuia la Dunăre şi la Carpaţi. Scrie o „Istorie a Ţării Rumâneşti”, unde vorbeşte documentat despre originea romană şi despre unitatea tuturor românilor (spune că, indiferent de provincia în care se află, valahii se numesc pe sine români şi „toţ aceştia dintr‑o fântână au izvorât cu cură”, adică de la Roma şi din Italia). Cam tot atunci, pe la jumătatea secolului al XVII‑lea (1644), începe afirmarea în China a dinastiei manciuriene Ch’ing, ceea ce a însemnat crearea treptată a unei pături dominante manciuriene, care ocupă posturi birocratice însemnate; imperiul avea să fie împărţit în 18 provincii chineze şi 3 provincii manciuriene, într‑un stat aşa‑numit confucianist.
Un pas important pe drumul reintegrării românilor în Europa a fost făcut de Dimitrie Cantemir, prinţ al Moldovei (1710‑1711), adevărat polihistor şi poliglot. Cantemir, ajuns istoric, geograf, literat, muzician, osmanist, teolog, filosof, om de ştiinţă, înscris în curentul european al pre‑iluminismului, a fost prieten cu Leibniz, devenind primul român membru al Academiei din Berlin. Scriind „Descrierea Moldovei” (în latineşte) şi „Hronicul vechimei a romano‑moldo‑vlahilor (în latină, cu traducere românească), prinţul a fixat definitiv locul românilor în Europa. Unitatea şi romanitatea românilor apar exprimate clar în cea de‑a doua lucrare menţionată, încă înainte de Prolegomena, loc în care se arată, de fapt, titlul dezvoltat al lucrării: „Hronicon a toată Ţara Româniască (care apoi s‑au înpărţit în Moldova, Munteniască şi Ardealul) din descălecatul ei de la Traian înpăratul Râmului. Aşijderea pentru numerele carele au avut odată şi carele are acmu. Şi pentru romanii cari de atunce într‑însa aşăzindu‑să, într‑aceiaşi şi pănă acmu lăcuesc”. Lucrarea îi aşază pe români între popoarele romanice, în cadrul lor european firesc. Cantemir a fost primul savant român de dimensiuni europene, convins de valoarea şi superioritatea civilizaţiei occidentale şi de apusul puterii otomane (a şi scris primul tratat de istoria turcilor, intitulat „Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane”, publicat în latină şi în limbi de circulaţie mondială). Spre finele vieţii s‑a retras în Rusia, la ţarul Petru I, convins că acest suveran avea să transplanteze în Europa răsăriteană ortodoxă instituţiile de succes ale Occidentului.
Prin cărturarii secolului al XVII‑lea şi prin Dimitrie Cantemir, biruinţa scrisului în limba română (deocamdată cu litere chirilice) era asigurată. Dar începuturile culturii scrise în limba română se produc în secolul al XV‑lea, graţie unor texte religioase rotacizante (transformarea consoanelor „l” sau „n” intervocalice în „r”), elaborate tot în Transilvania, regiunea cu cele mai puternice influenţe occidentale. Tot aici apar şi primele şcoli româneşti, primele traduceri de cărţi în româneşte, aici se trece la primele tipărituri româneşti, ca şi la scrierea cu caractere latine. Din secolul al XVI‑lea începând, influenţa Occidentului latin şi neolatin devine tot mai puternică (cu precădere în Transilvania) şi odată cu aceasta se restrânge aria slavonismului cultural la români. Cronicarii secolului al XVII‑lea scriu, cum s‑a văzut, în limba română, ca şi Dimitrie Cantemir, care foloseşte mult latina şi româna.
Fragment din vol. Istoria României moderne, Editura Ideea Europeană, 2019
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop