Ţara pe care o iubesc este o mărturie sfâşietoare şi, totodată, plină de frumuseţe şi emoţie, scrisă în timpul răboiului de Regina Maria a României în dorinţa de a alina durerea şi de a le da soldaţilor români deznădăjduiţi motive în plus să lupte. Cartea a apărut progresiv, fiind iniţial tipărită capitol cu capitol, o dată la două săptămâni, în cel mai citit ziar Neamul românesc, ce ajungea în tranşeele şi în cătunele cele mai îndepărtate din România. Ulterior, textele au apărut într‑un mic volum, devenit pentru fiecare suferind de pe front un dar preţios, la care se întorcea ori de câte ori avea nevoie de speranţă şi putere.
Marele Nicolae Iorga a fost cel care a încurajat‑o pe Regină să scrie această carte şi tot el a tradus textele din engleză, pe măsură ce le scria autoarea, pentru ca ele să ajungă la oameni. Aşa a apărut Ţara pe care o iubesc – o carte scrisă din pasiune şi din datoria faţă de ţară, ce a atins inimile oamenilor şi va continua să o facă mult timp de acum înainte. E o carte în care o regină de neam străin a reuşit să portretizeze într‑un mod remarcabil frumuseţile României, din vârfurile munţilor şi pădurile dese până la malul Mării Negre, de la palatul şi mânăstirea Cotroceni, la ruinele aşezărilor străvechi.
Regina începe cartea într‑un mod cât se poate de dramatic şi emoţionant, oferindu‑le celor de pe front sprijin moral, încurajându‑i să lupte şi iubindu‑i necondiţionat. E o lecţie de istorie această carte‑eveniment. Un dar făcut naţiunii române de Regina Maria a României.
Librex
Cred că este nevoie de câteva cuvinte pentru a explica împrejurările şi motivul pentru care a fost scrisă această carte. La un moment dat, m‑am gândit să‑i aduc unele modificări, dar recitind‑o, în calitate de autor, mi‑am dat seama că acea notă sfâşietoare de suferinţă reprimată care o străbătea alcătuia structura care unea tot textul. Dacă ar fi existat cumva modificări, s‑ar fi pierdut o mare parte din menirea cărţii, pot spune chiar şi din farmecul ei.
La Iaşi, după ce ne‑am refugiat, cu toată durerea şi suferinţa firească în această situaţie, am trăit un timp cea mai intensă şi mai cumplită criză. Fuseserăm loviţi puternic, foarte puternic. Trei sferturi din ţara noastră erau în mâinile duşmanului. Iarna venise şi, odată cu ea, foametea, lipsurile şi ciuma. Eram cu moralul la pământ, iar în minţile noastre domnea confuzia.
Mă aflam în mijlocul acestei situaţii, eu însămi o refugiată, o regină cu mâinile goale, o mamă care abia îşi îngropase cel mai mic copil, una dintre primele victime ale epidemiei ce izbucnise cu violenţă – la început simţeam din plin această criză, fiind prea zdrobită de durerea personală pentru a‑i putea ajuta pe alţii. Treptat, suferinţa intensă din jurul meu m‑a smuls din propria tristeţe, mi‑a insuflat dorinţa arzătoare şi intensă de a fi de folos poporului meu şi, prin el, ţării mele, într‑un moment în care părea că ne pierduserăm şi ultima speranţă.
Era ceva în mine care îmi spunea că glasul meu, menit să se ridice deasupra tuturor, era acum necesar celorlalţi. Deveniserăm atât de neînsemnaţi, atât de tulburaţi, atât de neajutoraţi, iar în ţinuturile noastre mai primitive, ideea unei mame pe care să o ştii aproape, pe care să se bizuie toţi, însemna o mare alinare, poate cea mai mare. Dar cum să ajungi aproape de inima poporului? Cum aş putea eu, ca regină, să‑mi fac glasul auzit de mii şi mii de oameni? Apoi, într‑o bună zi, a venit în vizită un bătrân profesor, el însuşi scriitor – un prieten. Şi el pierduse totul, dar, la fel ca Regina lui, simţea că trebuie să facă ceva, un efort, un semn exterior care să demonstreze că inimile credincioase veghează asupra celor prea loviţi de soartă, prea săraci, prea nenorociţi ca să‑şi ridice capetele şi să lupte. Acest vechi prieten tocmai citise Ţara mea, publicată în Anglia. I‑a plăcut şi mi‑a spus că trebuie să scriu mai mult, că era un început bun, dar că au rămas multe frumuseţi demne de descris, că românii erau fericiţi, măguliţi că eu, Regina lor, prinţesa născută într‑o ţară îndepărtată, am fost atât de atrasă de farmecul ţării mele de adopţie, încât am reuşit s‑o descriu atât de precis. „O voi traduce eu“, a spus, „dar trebuie să mai scrieţi câteva capitole. Atât de mulţi oameni şi‑au părăsit casele, au fost smulşi de lângă tot ce au iubit, încât veţi fi aproape de inimile lor vorbindu‑le despre zonele îndrăgite pe care au fost siliţi să le părăsească.“
„Vom publica fiecare capitol în ziarul cel mai citit de toată lumea, cel care îşi găseşte drum în tranşee şi în satele cele mai îndepărtate. Astfel, glasul Majestăţii Voastre va ajunge până la cei care nu v‑au văzut niciodată. Veţi deveni o realitate pentru ei, vă vor simţi inima bătând împreună cu a lor, sufletul suferind împreună cu al lor – un lucru minunat pentru ei şi pentru Majestatea Voastră deopotrivă.“
„Nu mulţi suverani sunt înzestraţi cu acest har, folosiţi‑l. Trebuie să începeţi chiar acum, lăsaţi deoparte orice şovăială, orice teamă, orice stânjeneală. Eu voi traduce ceea ce scrieţi pe măsură ce scrieţi şi cu cât veţi prezenta mai multe locuri, cu atât veţi fi mai sigură că veţi ajunge la inimile cititorilor care se trag chiar din acele locuri. Credeţi‑mă, este datoria Majestăţii Voastre să folosească acea forţă a exprimării ce v‑a fost menită – poate fi un lucru neobişnuit pentru o regină, dar situaţia în care ne aflăm nu este, în mod tragic, neobişnuită? Nu este datoria fiecăruia să ajute când poate, aşa cum poate…?“
Atât a avut de spus bătrânul patriot şi, considerându‑i argumentele satisfăcătoare, am lăsat deoparte orice timiditate şi am început să‑i vorbesc poporului meu. La început am scris câteva pagini, mărturisindu‑le cum inima mea bate pentru ei, cum le împărtăşesc durerea, neliniştea, umilinţa, încurajându‑i să înfrunte adversităţile prezentului cu intenţia fermă de a rămâne de neclintit, de a nu se lăsa pradă disperării. Odată ce le‑am răscolit emoţiile şi i‑am convins să mă asculte, le‑am păstrat viu interesul, publicând o dată la două săptămâni câte un capitol ce descria un ţinut care ne fusese smuls cu cruzime. Se obişnuiseră să aştepte cu nerăbdare apariţia acestor capitole, care mai târziu au fost tipărite într‑un volum mic, pe hârtie oribilă de război, cu o cerneală şi mai oribilă. În cel mai scurt timp au fost tipărite cincisprezece mii de asemenea volumaşe urâte, iar când rătăceam printre bolnavi şi răniţi, prin sute de spitale, ei întrebau neîncetat de „cărticica reginei“, pe care fiecare biet suferind voia să o aibă sub pernă ca pe o comoară preţioasă.
Aceste pagini n‑au fost publicate niciodată în limba lor originală, engleza, singura în care pot scrie.
Desigur, nu mă aştept ca ele să trezească, în zilele noastre lipsite de emoţii de după război, măcar un sfert din interesul pe care îl trezeau atunci în inimile bieţilor mei români, dar, este posibil, chiar şi astăzi, să placă unora. Aici nu sunt descrise scene de război – pe acelea le‑am adunat într‑un alt volum –, dar suferinţa acelor vremuri răzbate printre rânduri şi asta le face pline de emoţie pentru autor. Sper să fiu iertată că am lăsat intactă nota tragică simţită la fiecare rând.
Volumul original se încheie după capitolul despre Iaşi, dar, fiind publicat mulţi ani mai târziu, am simţit că poate ar fi interesant dacă aş adăuga câteva pagini despre zilele de după război, vorbind despre bucuria întoarcerii acasă, o bucurie amestecată cu multă durere, aşa cum vă puteţi lesne imagina. Totuşi, este o poveste cu final fericit şi asta înseamnă ceva…
Maria, Regina României
***
Oare ce aş putea face eu, Regina voastră, ca să vă susţin moral în acest ceas îngrozitor, când tuturor ne‑a fost smuls ceea ce ne aparţine? V‑am văzut disperarea şi, odată cu ea, am simţit acea agonie care sfâşie sufletul după înfrângere şi retragere. Am trăit‑o împreună cu voi, cunosc efortul de care e nevoie ca să‑ţi ridici capul din nou şi să priveşti viitorul în faţă.
Cum să mă fac auzită, cum să ajung la inimile voastre, cum să vă vorbesc şi despre ce anume? Condeiul meu ezită – sunt prea multe de spus, durerea este prea mare –, frica ne atârnă deasupra capului ca un nor, dar cineva trebuie să îndrăznească să‑şi facă vocea auzită, cineva trebuie să aibă curajul să sfâşie acea tăcere infernală care ne striveşte, făcându‑ne să ne simţim ca şi cum am fi deja morţi, uitaţi, excluşi din rândul celor vii.
Odată cu venirea primăverii, o nostalgie imensă, de nestăpânit îmi umple sufletul. Ca o prizonieră care se uită printre gratiile temniţei, în căutarea unui colţ de cer, încerc să‑mi amintesc locurile pe care le‑am părăsit atât de brusc şi de tragic. Fiindu‑ne smulse în clipe de întuneric, cu atât mai strălucitoare par ochilor noştri plini de lacrimi, cu atât mai preţioase – nici nu ştiam cât de mult le iubim. Au devenit dintr‑odată Paradisul pierdut, după care tânjim cu toţii. Aşa că m‑am gândit că, în aceste vremuri sumbre şi pline de încercări, măcar condeiul meu i‑ar putea îndruma din nou pe unii dintre noi către casele de care ne este dor.
Menirea pe care mi‑am asumat‑o este dulce‑amară şi dacă, probabil, cuvintele mele ar ajunge la sufletele unora dintre cititorii mei, îi rog, dacă intonaţiile mele li s‑ar părea cumva prea tragice, să ţină minte că sunt scrise cu sângele meu.
Dacă sunt mai înclinată să vorbesc despre munţi, câmpii şi şesuri decât despre oraşe şi străzi, dacă zugrăvesc sate, biserici şi locuri singuratice, este pentru că sufletul meu de artist a fost cel care m‑a învăţat să iubesc această ţară. Întotdeauna m‑am simţit cel mai profund atrasă de cei umili, de ţărani. Tradiţiile şi obiceiurile lor, bucuriile şi durerile lor mă emoţionau în mod ciudat, simţeam dorinţa să‑i cunosc, să‑i înţeleg, să fiu acceptată fără ezitare în mijlocul lor. Îndrăgeam întinderile nesfârşite în mijlocul cărora trăiau, mirosul pământului roditor pe care îl arau. Înţelegeam poezia colbului aşternut peste munca lor, acel efort neîncetat către un ideal inefabil, nezămislit încă.
Nu există nimic din România pe care să nu‑l fi iubit. Mai profund decât majoritatea celor născuţi aici, m‑am simţit una cu întinsele ei câmpii, cu nesfârşitele sale drumuri, cu apusurile, cu răsăriturile ei acoperite de rouă, cu pădurile întunecate şi cu lanurile aurii de grâu. Am iubit până şi mărăcinii deşiraţi care‑şi împrăştie prin bolovănişuri frumuseţea inutilă a ramurilor lor spinoase. Am ajuns, în timpul rătăcirilor mele, în locuri atât de singuratice, încât îmi păreau la capătul lumii şi acolo mă opream contemplând ultima strălucire a soarelui, înainte ca acesta să se scufunde în odihnă. Şi am iubit singurătatea din jurul meu. Mi‑au plăcut culorile strălucitoare ale cerului, melancolia stranie a nopţii care se aşternea, aburul parfumat de rouă ce se înălţa din pământ, vălul de colb ce plutea peste lume… Am iubit România întru totul, am iubit‑o profund… am iubit‑o mult!
Nu aveam nevoie să‑mi fie smulsă ca să‑mi dau seama cât de aproape era de inima mea. Cu toate acestea, privind pe fereastra temniţei mele, fiecare tablou care zace adormit în sufletul meu mi se înfăţişează limpede, ca o minune; dar sunt atât de multe, încât abia dacă îmi dau seama pe care ar trebui să‑l zugrăvesc mai întâi…
***
Întrucât gândurile mele se îndreaptă firesc, înainte de toate, spre locul unde a trebuit să‑l abandonez pe micuţul pe care l‑am iubit atât de profund, trebuie să mă opresc un moment pentru a vorbi despre căminul care m‑a găzduit cu generozitate mulţi ani.
Drag cămin al Cotrocenilor, eşti pustiu acum! Dacă mă voi întoarce vreodată la tine, cum te voi găsi? Mă vei primi cu bucurie sau încă vei fi cutremurat de tot ce ai văzut?
Ce mult te‑am iubit, Cotroceni!
Iarna vedeam din pat soarele răsărind peste oraş. Obişnuită să mă trezesc devreme, savuram în fiecare zi această sărbătoare de culori. În splendoarea strălucitoare a oraşului, copacii desfrunziţi îşi întindeau ramurile acoperite cu stoluri de ciori. Uneori, această invazie întunecată se ridica în aer ca un nor de furtună, înconjurând în zbor văzduhul portocaliu cu linii negre.
Primăvara mă trezeau păsările cu ciripitul lor, sau goarnele garnizoanei care‑mi aminteau de ceasurile zilnice de călărie. O, cât de bine cunoşteam fiecare.
Am iubit România întru totul, am iubit‑o profund… am iubit‑o mult! Sunet de goarnă; după notele diferite îmi dădeam seama cu uşurinţă ce regiment trecea! În anii tinereţii, regimentul meu cânta mereu o anumită melodie, ca să ştiu că trece prin apropiere.
Sunetele Cotrocenilor! Le cunosc pe toate şi, dacă acum, deodată, aud un sunet asemănător, inima îmi bate mai tare şi îmi dau lacrimile. Nopţile de primăvară şi de început de vară rezonau mereu cu sunetul goarnelor şi cu lătratul îndepărtat al câinilor. De Paşte ascultam glasurile fetelor cântând în cor: „Hristos a înviat, a înviat din morţi“. Dinspre oraş, acordurile însufleţite ale valsurilor pătrundeau uneori până în grădina noastră liniştită, amestecându‑şi ciudat melodiile cu trilurile privighetorilor care cântau până târziu în noapte. Aerul era plin de parfumul florilor… Dar acum toate astea sunt doar trecut! Da, trecut…
Încă aud paşii grăbiţi ai copiilor mei fugind spre mine pe potecile acoperite cu nisip, cu braţele pline de flori, cu pletele blonde fluturând în vânt. Întotdeauna, la orice vârstă, alergau astfel spre mine, cu mâinile pline de flori, cunoscându‑mi dragostea pe care o port şi celor mai modeste dintre ele. Îi văd venind unul după altul şi întotdeauna era câte un micuţ care îi lua locul celui care crescuse mare; anul trecut a fost micul Mircea; şi mereu veneau aşa, cu braţele pline de flori…
Florile erau diferite, în funcţie de anotimp. Mai întâi erau toporaşii, sau ciuboţica‑cucului, sau o anemonă albă micuţă, apoi veneau narcisele de culoarea soarelui, urmate de lalele şi de irişi, liliac şi trandafiri, până când, în miezul verii, îmi aduceau crini, albi ca zăpada, mirosind puternic şi aproape la fel de înalţi precum copilul care mi‑i dăruia.
Dar toate astea aparţin trecutului… Mircea zace în mormânt, iar soldaţi care nu sunt ai noştri stau de strajă în faţa uşilor casei noastre…
Cotroceni a fost cândva o mănăstire, ascunsă de păduri ce aproape o despărţeau de oraş. Vechea sa biserică încă străjuieşte în mijlocul curţii, înconjurată de castani, care, când sunt înfloriţi, par împodobiţi cu mii de lumânări, atârnate de ramuri ca pentru o sărbătoare. Toamna frunzele li se transformă în aur preţios, dar iarna copacii sunt desfrunziţi şi tremură pe lângă zidurile bisericii.
Acest sanctuar străvechi nu a fost profanat de nicio restaurare neinspirată. Biserica se înalţă neatinsă, păstrându‑şi farmecul de odinioară, dar, din păcate, atunci când locuinţele au fost reconstruite în jurul ei, nimeni nu s‑a gândit să o clădească după frumoasele modele ale vechilor mănăstiri din alte părţi ale ţării. Au vrut să ne clădească un „palat“, neştiind că prinţesa care venise de departe va deveni într‑o zi admiratoarea înflăcărată a unui stil pe care mulţi îl uitaseră, din cauza influenţelor mai recente, venite din ţări străine. Astfel încât arhitectura casei e lipsită de frumuseţe, cu excepţia unei mici părţi pe care am înălţat‑o mai târziu.
Deşi am petrecut multe momente fericite în acea locuinţă care ani întregi a fost casa mea, acum tot dorul meu se îndreaptă spre biserica de acolo, unde o parte din inima mea sângerează.
În tăcerea sa mistică, mulţi prinţi şi‑au găsit odihna veşnică, prinţi ale căror nume sunt sculptate pe străvechi lespezi funerare. Lângă acele morminte există o lespede fără nume, mică şi solitară, care zace acolo aşteptând întoarcerea celor care nu au avut timp să‑i sculpteze numele în marmură.
Poate ne vom întoarce într‑o zi. Apoi, pe ea va fi gravată o inscripţie, conform obiceiului străvechi – nu vor fi necesare multe cuvinte, pentru că doar patru ani prea scurţi a fost oaspete pe pământ, până când Dumnezeu l‑a chemat în Paradis. Aproape de lespedea fără nume se află o alta, care poartă această inscripţie: „În floarea vârstei, în floarea tinereţii, moartea cruntă l‑a smuls din onorurile ce i se cuveneau pe prea tânărul Constantin, fiul cel viteaz al lui Radu Hanai, Marele Spătar. Avea douăzeci şi doi de ani, iar nefericitei sale mame i‑a lăsat o mare durere în suflet. O! Demnă de lacrimi este pierderea lui. După ce a dobândit un loc nemuritor în neamul Cantacuzinilor, a fost îngropat cu cinste aici, astfel încât amintirea lui să rămână de neuitat. Era în anul lui Hristos 1723. Multe suspine le va fi lăsat în urmă rudelor, dar în ceea ce o priveşte pe mama sa, adâncă i‑a fost întristarea, iar lacrimile, fără de sfârşit. Doamne Dumnezeule, Mântuitorul nostru, fie ca harul Tău să rămână de‑a pururi cu El, să se odihnească în pace şi mântuirea să fie a Lui în vecii vecilor. 1729.“ Cuvinte emoţionante cu un pitoresc sunet arhaic, pline de ecoul emoţiilor străvechi. O vreme, acestea pot depune mărturie şi pentru celălalt mormânt ce n‑are încă nume.
Unul se numea Constantin, celălalt – Mircea. Primul a ajuns la douăzeci şi doi de ani, peste capul celuilalt nu au trecut nici măcar cinci veri. Durerea unei mame este aceeaşi în toate epocile, indiferent cât de mult sau cât de puţin a durat fericirea ei, suferinţa ei nu poate fi măsurată în ani!
Primăvara asta Mircea nu‑mi va aduce flori. Grădina noastră va înflori în zadar, narcisele se vor ofili, lalelele se vor scutura, trandafirilor le vor cădea petalele şi nicio mână iubitoare nu va depune crini pe lespedea fără de nume…
Privighetoarele vor cânta, miresmele vor pluti prin văzduh, dar goarnele ce vor suna nu vor fi ale armatei noastre!
„De aceea i‑am slăvit pe morţii ce sunt deja morţi, mai mult decât pe viii care sunt încă în viaţă.
Da, mai bun este cel care încă n‑a fost, care n‑a văzut nenorocirea ce se înfăptuieşte sub soare.“
***
Chiar înainte de căderea Bucureştiului, s‑a dat o mare bătălie în apropierea ruinelor de la Comana. Cândva, mândra mănăstire trebuie să fi asistat la scenele morţii, luptei şi suferinţei, uimită şi îngrozită de invenţiile moderne ale omului.
Ce mai rămâne acum din vechea mănăstire? Să fi distrus oare obuzele civilizaţiei ultima frumuseţe care, asemenea unui vis ce apune, aproape nici nu mai aparţine acestor vremuri? Oare pridvorul cu coloane, mândria clădirii, să se fi prăbuşit precum atâtea altele în acest război nemilos? Mă întreb cu nelinişte oare câţi fii ai mamelor înlăcrimate din atâtea ţări au murit singuri, fără ajutor, în umbra acelor ziduri? Sângele lor a înroşit apa care oglindea atât de paşnic chipul marcat de timp al mănăstirii? Aceleaşi ape pe care, în seara apusă de demult, le văzusem înroşite de apusul soarelui, ape ce păreau doar fantezia unui pictor, un cadru pentru un tablou de pace şi odihnă!
Să fi auzit oare din mormântul său Şerban Radu Vodă bubuitul tunurilor, atât de diferit faţă de cele folosite pe vremea lui, şi să se fi îngrozit? Sau, în mijlocul tuturor frământărilor, a zâmbit înţelept la tot zgomotul inutil al acestei lumi, găsind dincolo de Marea Umbră un adevăr pe care niciunul dintre noi nu‑l cunoaşte? Sau, cel mai cumplit dintre toate, să fi sfâşiat obuzele prietenilor sau duşmanilor locul în care, după atâtea rătăciri, Şerban Vodă se gândise că‑şi găsise, în sfârşit, odihna veşnică?
Toate întrebările rămân deocamdată fără răspuns, căci în prezent Comana aparţine unor ţinuturi care nu mai sunt ale noastre.
Suntem în anotimpul în care irişii galbeni plutesc lin deasupra mlaştinilor, dar nimeni nu‑mi poate spune ce siluetă se oglindeşte acum în apele line ale pârâului, care în ultimul timp au absorbit un altfel de roşu decât acela al apusului!
Nu departe de Comana se află un loc al cărui nume e bine cunoscut de toţi românii: Călugăreni, un sătuc nu departe de râul Argeş. În vremuri de demult, Mihai Viteazul a câştigat aici o bătălie împotriva turcilor.
Legenda spune că vitejia marelui erou a fost cea care a câştigat bătălia. Cu securea în mână, s‑a aruncat în cel mai sângeros conflict, răspândind groaza în rândurile duşmanului! Valahi, unguri, transilvăneni şi chiar cazaci se aflau sub comanda lui Mihai Viteazul şi toţi nobilii ţării au luptat alături de el. În acea bătălie memorabilă, multe căpetenii turceşti şi‑au pierdut viaţa, printre care Paşa din Caramania, iar Marele Vizir Sinan, comandantul oştilor turceşti, a fost grav rănit şi doborât de pe cal.
Dar o altă bătălie, şi mai cumplită, s‑a dat mai târziu în apropierea satului Călugăreni. Nu îi cunoaştem amănuntele şi nici nu ştim câţi soldaţi curajoşi şi‑au pierdut vieţile tinere.
O cruce veche, cenuşie şi bătută de vreme, de dimensiuni impresionante, a fost ridicată aici. Datorită frumuseţii sale sumbre, am ajuns adesea să‑i contemplu inscripţiile cioplite pe laturile ei. O legendă este incrustată pretutindeni, pe frontispiciu, pe partea posterioară şi pe braţele ei întinse, dar lipseşte relatarea ultimei bătălii de la Călugăreni. Nu ştiu cine o va scrie, nici în ce cuvinte, dar ştiu un singur lucru – este o istorie pe care românii noştri vor fi scris‑o deja, cu lacrimile şi cu sângele lor…
Traducere din limba engleză de Edith Negulici
Fragment din vol. Ţara pe care o iubesc, Editura Librex, 2022
www.librex.ro
Regina Maria a României
