În vederea serbărilor de încoronare, din vara anului 1920 s‑a constituit o Comisie sub preşedinţia generalului Constantin M. Coandă, preşedintele Senatului. Din aceasta mai făceau parte Mitropolitul-primat Miron Cristea, Nicolae Titulescu, fost ministru şi Prim‑delegat şi semnatar al Tratatului de la Trianon din 4 iunie 1920, ing. Anghel Saligny, profesorul N. Iorga şi Octavian Goga, ministrul Cultelor şi Artelor, toţi trei membri ai Academiei Române. Comisia avea misiunea de a stabili programul şi de a dirija pregătirile legate de solemnităţi, sediul ei fiind la Palatul Senatului României. În acest scop, printre instituţiile centrale chemate să contribuie la organizarea evenimentului un rol esenţial îl avea să joace Ministerul Afacerilor Străine, aflat în anii 1920‑1921 sub conducerea lui Take Ionescu, dar şi Ministerul Finanţelor, în frunte cu Nicolae Titulescu, până în decembrie 1921, iar după venirea la putere a Guvernului Ion I.C. Brătianu (1922‑1926), de fratele acestuia, reputatul economist Vintilă I.C. Brătianu, la Departamentul Externelor fiind I.G. Duca. Documentele diplomatice şi alte mărturii contemporane dezvăluie cu amănunte intensa şi laborioasa activitate desfăşurată.
Trebuie să subliniez de la început că, la acel moment istoric, imediat după semnarea Tratatelor de Pace de la Paris (1919‑1920), România, putere acum medie, victorioasă în Marele Război al Naţiunilor şi recunoscută pe plan internaţional în noile sale frontiere întregite prin hotărârile din 1918, se bucura de un prestigiu extern nemaiîntâlnit până atunci. Acesta era consolidat prin forţa eficientă a armatei sale – care barase ofensiva bolşevică din centrul şi estul continentului – ca şi printr‑o acţiune diplomatică dinamică concretizată de punerea bazelor Micii Înţelegeri (1920‑1921) şi a alianţei defensive cu Polonia lui Józef Piłsudski (1921).
În acelaşi timp, în pofida bătăliilor politice interne, Ţara se reconstruia după grelele pierderi umane şi materiale înregistrate în anii de război, în paralel cu un amplu proces de reorganizare structurală, administrativă şi instituţională.
Pregătiri
Guvernul General Alexandru Averescu avea să aibă ca model al Programului Încoronării festivităţile de la Londra din 22 iunie 1911 prilejuite de încoronarea lui George al V‑lea şi a soţiei sale, Mary, ca Rege şi Regină ai Marii Britanii şi ai Imperiului Britanic. Eveniment la care participaseră, în numele Regelui Carol I al României, Prinţul moştenitor Ferdinand şi Principesa Maria, verişoara primară a regelui britanic.
Pentru o documentare detaliată a autorităţilor centrale de la Bucureşti erau date, prin Ministerul român al Afacerilor Străine, instrucţiuni precise privind strângerea de către misiunile diplomatice, nu numai din capitala britanică, a informaţiilor legate de organizarea şi desfăşurarea festivităţilor. Totodată, s‑a cerut contactarea publicaţiilor şi a unor ziarişti străini, care să fie invitaţi în România pentru a reflecta o imagine cât mai completă asupra evenimentului şi, în general, asupra stării şi evoluţiei generale a statului. Aceasta cu atât mai mult cu cât o anumită propagandă şovină şi activă lansase ştiri şi comentarii false ce trebuiau să fie energic combătute. Se evidenţia mai ales intensa acţiune de agitaţie ungară cu precădere în ţările scandinave, Italia şi Germania, dar şi în Franţa şi SUA, dar şi insistenţa cu care chestiunea Încoronării era comentată prin tensiunile politice interne, ce puteau duce la o criză de guvern şi o separare morală între forţele „credincioase” statului unitar şi cele din „opoziţia ardeleană”.
Fără a intra în analiza stării de fapt politice, subliniem că tocmai respectivele contradicţii, neînţelegeri în evaluarea semnificaţiei momentului Încoronării şi reacţiile negative (semnalate prompt chiar şi de unii prieteni – Robert W. Seton‑Watson) aveau să determine, în septembrie 1921, decizia şefului guvernului român, generalul Averescu, înaintată Regelui Ferdinand I, de amânare a serbărilor din toamna acelui an la o dată ce urma să fie anunţată ulterior.
De menţionat că, încă din primele luni de la anunţarea organizării festivităţilor importante societăţi de publicitate, precum Keystone View Company sau FOX Film, ca şi numeroase ziare şi reviste străine din Europa şi Statele Unite ale Americii şi‑au exprimat intenţia de a trimite corespondenţii lor (reporteri, fotografi) la evenimentele din România (unele au cerut şi bilete de liber parcurs pe căile ferate). Într‑o notă diplomatică comunicată la Bucureşti se aprecia că la acea vreme „ziarele ilustrate au o răspândire mult mai mare decât cele politice”, subliniind că din punctul de vedere al propagandei acestea au o înrâurire mult mai puternică, îndeosebi la nivelul publicului anglo‑saxon.
Din corespondenţa acelor ani pregătitori reiese atenţia acordată activităţii de procurare a materialelor, pentru care au fost delegate persoane şi firme specializate, care s‑au deplasat în străinătate (Viena, Paris, Praga) atunci când se constata, în temeiul informaţiilor primite la Bucureşti, că „preţurile din ţară sunt mai mari”. Este vorba nu numai de obiecte şi materiale destinate confecţionării, de exemplu, coroanei şi mantiei Reginei Maria, sau a veşmintelor preoţeşti (în acest caz cu acordul Mitropolitul-primat), dar şi de acele materiale necesare pavoazării clădirilor, străzilor, cortegiilor istorice, etnografice, economice şi ocupaţionale etc., ce urmau să defileze în faţa suveranilor, a autorităţilor române, ca şi a misiunilor străine invitate la ceremonii. Cu insistenţă s‑a cerut de către organizatori un control permanent şi eficient al tuturor cumpărăturilor (rapoarte periodice amănunţite); în acelaşi timp, prin legaţiile diplomatice s‑au pus la dispoziţie fondurile aprobate pentru diversele achiziţii (deschiderea de credite).
Tot reprezentanţele noastre diplomatice au primit instrucţiuni precise pentru a mijloci pe lângă guvernele din ţările respective expedierea în timp util a vagoanelor încărcate cu materialele comandate de Comisia Încoronării.
De asemenea, Comisia desemnată a adresat invitaţii unor personalităţi deja consacrate din domeniul artei (pictori, sculptori, arhitecţi, muzicieni etc.) pentru a‑şi alătura talentul şi strădaniile în complexa activitate pregătitoare (Costin Petrescu, Artur Verona, Victor G. Ştefănescu, Petre Antonescu, George Enescu).
Ultimele pregătiri
Revenirea la cârma ţării a unui puternic cabinet liberal, în frunte cu Ion I.C. Brătianu (19 ianuarie 1922 – 29 martie 1926), la departamentul Afacerilor Străine fiind numit apropiatul său colaborator I.G. Duca, în timp ce Finanţele au fost încredinţate lui Vintilă I.C. Brătianu, a accelerat pregătirile pentru ansamblul de măsuri destinate realizării evenimentului în toamna lui 1922.
Sub conducerea renumitului inginer Anghel Saligny, a fost constituit un nou şi mai larg Comitet al Încoronării format din personalităţi recunoscute: alături de Mitropolitul‑primat Miron Cristea, prof.univ. Nicolae Iorga, Octavian Goga (fost ministru al Cultelor şi Artelor), ministrul Casei Regale Nicolae Mişu, generalul Paul Angelescu, prof. univ. Alexandru Lapedatu, dr. Aurel Sava (primarul oraşului Alba Iulia), George Enescu, sculptorul Ion Jalea, pictorul Costin Petrescu, acad. Ion Bianu, Virgil Cioflec (directorul general în Ministerul Cultelor şi Artelor) au intrat înalţi specialişti, precum ing. Gh. Popescu, ing. Nicolae Ştefănescu, arh. Petre Antonescu, arh. Victor Gh. Ştefănescu, arh. Cezar Popovici.
În paralel, miniştrii plenipotenţiari români din capitalele europene, precum Nicolae Titulescu la Londra şi Victor Antonescu la Paris, au reluat convorbirile la nivel înalt privind participarea statelor respective la serbările de la Alba Iulia şi Bucureşti. Acestea au vizat, pe de o parte, rangul de reprezentare, cu o atenţie aparte pentru Aliaţii din Marele Război şi Casele Regale din Vechiul Continent înrudite cu Familia Regală română, iar pe de alta, forma şi modalităţile de marcare a marelui eveniment în respectivele capitale, printre care săvârşirea unui Te‑Deum (unde era posibil la Biserica Ortodoxă Română sau cea Greco‑Catolică, precum la Roma) şi o recepţie oficială oferită guvernului, autorităţilor centrale, personalităţilor politice şi culturale, ca şi Corpului Diplomatic.
Centrala Ministerului român al Afacerilor Străine mai decidea ca membrii misiunilor diplomatice să rămână prezenţi la post, la oficiile lor, deşi mulţi dintre diplomaţi solicitaseră aprobarea de a lua parte la festivităţile din ţară. În zilele următoare, toţi şefii legaţiilor noastre aveau să transmită, prin ministrul Afacerilor Străine, mesajele lor de felicitare şi de devotament faţă de suverani şi faţă de Ţară.
De relevat scrisorile expediate de Biserica Greco‑Catolică română din Roma, care îşi exprima voinţa de „a lua parte la bucuria întregului neam românesc”, şi, respectiv, de Comitetul Israelit Ortodox din Bucureşti, care comunica faptul că va serba „acest mare eveniment printr‑un serviciu divin solemn – Te‑Deum – duminică 15 octombrie, ora 10 ½ dimineaţa, în Templul Sinagogii Mari”.
Detaliile protocolare au constituit o prioritate, de la ordinea de precădere a misiunilor din străinătate, sosirea la Bucureşti, apoi deplasarea lor mai întâi la Sinaia şi apoi la Alba Iulia, cazarea, ca şi întreţinerea pe tot timpul prezenţei la festivităţi (mic-dejun, prânz, cina, recepţii), persoanele de însoţire (cărora li s‑au dat instrucţiuni precise, inclusiv privind ţinuta acestora) etc.
Ministrul Casei Regale Nicolae Mişu aducea la cunoştinţă, la 7 octombrie, dispoziţiile finale cu privire la desfăşurarea serbărilor Încoronării. Astfel, miniştrii străini la Bucureşti, acreditaţi ca ambasadori speciali, urmau să fie primiţi, împreună cu personalul misiunilor lor, la Castelul Peleş din Sinaia, în ziua de 13 octombrie, pentru prezentarea scrisorilor de acreditare, în conformitate cu ceremonialul obişnuit în asemenea împrejurări.
A doua zi, la 8 octombrie, se trimitea spre publicare şi informare generală Programul definitiv al serbărilor Încoronării din toate cele trei zile, 15‑17 octombrie 1922.
O Proclamaţie a Regelui Ferdinand I Întregitorul dată cu acest prilej solemn urma să fie publicată în 200 000 de exemplare, din care 5 000 în limba germană, 3 000 în maghiară, 2 000 în rusă şi 2 000 în ruteană (!). Cităm din acest document:
„Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa Naţională am moştenit Coroana României, după glorioasa domnie a Regelui întemeietor.
Suindu‑mă pe Tron, am rugat Cerul să dea rod muncii, ce, fără preget, eram hotărât să închin iubitei mele Ţări, ca bun Român şi Rege.
Pronia cerească a binecuvântat şi prin bărbăţia poporului şi vitejia ostaşilor ne‑a dat să lărgim hotarele Regatului şi să înfăptuim dorul de veacuri al Neamului nostru.
Am venit astăzi cu Regina, care ne‑a fost tovarăşă în credinţa neclintită la răstrişte şi la bucurie, ca printr‑această sărbătoare să consacram în faţa Domnului şi a scumpului nostru Popor legătura ce ne uneşte de‑a pururea cu dânsul.
Punând pe Capul Meu, într‑această străveche cetate a Daciei Romane, Coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioase lupte au făcut‑o pe veci Coroana României Mari, Mă închin cu evlavie memoriei celor cari, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională şi salut cu dragoste pe acei cari au proclamat‑o într‑un glas şi o simţire de la Tisa până la Nistru şi până la Mare.
Într‑aceste clipe gândul meu se îndreaptă cu recunoştinţă către viteaza şi iubita noastră armată. Pentru răsplata trudelor trecutului, rog Cerul ca poporul nostru să culeagă în pace roadele lor binecuvântate şi să propăşească în linişte, frăţie şi muncă harnică.
Cu inima plină de dragoste şi credinţă mărturisesc dorinţele sufletului meu:
Vreau ca ţărănimea, stăpână pe veci pe ogoarele ce le‑a dobândit, să le dea toată puterea de rodire în folosul ei şi al binelui obştesc.
Vreau ca muncitorimea, credincioasă patriei, să‑şi afle soarta tot mai prosperă într‑o viaţă de armonie şi de dreptate socială.
Vreau ca, în hotarele României Mari, toţi fiii buni ai ţării, fără deosebire de religie şi de naţionalitate, să se folosească de drepturi egale cu ale tuturor Românilor, ca să ajute cu toate puterile statul în care Cel‑de‑Sus a rânduit să trăiască împreună cu noi.
Vreau ca Românii din toate straturile sociale, însufleţiţi de năzuinţa unei depline înfrăţiri naţionale, să se folosească toţi de legitima ocrotire a Statului.
Vreau ca în timpul domniei Mele, printr‑o întinsă şi înaltă dezvoltare culturală, patria noastră să‑şi îndeplinească menirea de civilizaţie ce‑i revine în renaşterea Orientului european, după atâtea veacuri de cumplite zbuciumări.
Sunt sigur că, în îndeplinirea marei noastre datorii, voi avea sprijinul tuturor bunilor fii ai ţării, nedespărţiţi în gând şi în faptă în jurul Tronului.
Acestei sfinte misiuni, în neclintită unire cu poporul nostru, voi închina toate puterile mele de om şi de Rege şi asupra ei chem, în această zi solemnă de înălţare sufletească, binecuvântarea celui A‑Tot‑Puternic!”
Cu ocazia Încoronării s‑a mai hotărât punerea în circulaţie a unei serii de timbre poştale dedicate evenimentului, imprimate la Institutul de Arte Grafice Brukmann din München şi expediate în lăzi metalice, prin curier diplomatic, la Bucureşti.
În ţară, în zilele următoare, s‑au intensificat măsurile pe linia transporturilor, în principal cele feroviare, în scopul de a nu se produce blocaje şi întârzieri în circulaţia trenurilor, deopotrivă de călători şi de marfă (urmele distrugerilor de război erau încă vizibile). Pentru siguranţă, Comandamentul Corpului 2 Armată a asigurat o supraveghere aeriană. De adăugat că la dispoziţia oaspeţilor au fost puse, totodată, un număr de automobile pentru transportul lor de la hoteluri sau reşedinţe la locurile unde urmau să se desfăşurau diversele manifestări. La fel, s‑au precizat măsurile luate pentru întoarcerea tuturor delegaţiilor în Capitală, până la momentul încheierii ceremoniilor şi al plecării lor din ţară.
În acelaşi timp, din a doua jumătate a lunii septembrie 1922, guvernul de la Bucureşti, prin misiunile sale diplomatice, şi acestea printr‑o legătură apropiată cu organele Ministerului de Interne de la noi, ca şi din ţările de reşedinţă, a introdus restricţii la acordarea de vize de intrare în România, până la terminarea serbărilor, în scopul de a se evita posibile acţiuni provocatoare, ostile şi chiar teroriste (au fost observate foarte atent trupele de artişti din Viena sau Praga, considerate ca fiind în serviciul Siguranţei ungare). Astfel, la 3 octombrie 1922, într‑un mesaj confidenţial şi foarte urgent transmis la Paris, Berlin, Roma, Viena, Varşovia, Praga, Belgrad şi Sofia, Centrala MAS cerea „să se intervină la autorităţile competente pentru supravegherea persoanelor suspecte, în special anarhişti şi comunişti terorişti”. Trei zile mai târziu, Legaţia română de la Budapesta informa despre deplasarea în ţară (via Oradea), prin trecerea clandestină a frontierei, a unor grupuri de 10‑12 persoane, în scopul organizării de atentate cu ocazia Încoronării.
Desfăşurarea serbărilor Încoronării suveranilor Unirii Românilor
Duminică 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, în cetatea Marii Uniri a Românilor din 1918, profeţia rostită de admirabilul om politic Nicu Filipescu, cu puţin timp înainte de declanşarea Războiului de eliberare şi întregire naţională, avea să fie consacrată solemn: „Mărirea pe care ţi‑o dorim, Sire, este să te încoronezi la Alba Iulia ca Rege al tuturor românilor sau să mori pe câmpia de la Turda ca Mihai Viteazul”.
După ce, la ora 9.15, în noua gară a oraşului sosea trenul regal, Regele Ferdinand I şi Regina Maria fiind întâmpinaţi de membrii cabinetului, în frunte cu premierul Ion I.C. Brătianu, de faţă cu cele 25 de misiuni străine prezente la festivităţi, armata a dat onorul sub faldurile tricolorului şi în sunetul sublim al Imnului naţional. Primarul oraşului le‑a oferit tradiţionala pâine şi sare. Apoi, aşezaţi în caleştile regale, urmate de un impresionant cortegiu, cei doi suverani s‑au îndreptat spre cetate, străjuiţi de trupe şi de o mare mulţime de oameni entuziastă. Ploaia măruntă ţesută sub un soare palid de toamnă însemna, poate, lacrimile cereşti pentru cei peste un milion de fii şi fiice ale ţării întregite. „Întregul drum de la gară la cetate şi tot oraşul era pavoazat încă din ajun cu uriaşe steaguri tricolore, superb montate, purtând toate armele României Noi”, citim într‑una din publicaţiile de atunci. De altfel, presa din epocă, ca şi numeroase alte mărturii documentare, inclusiv fotografice şi filmice, printre care Însemnările Reginei Maria, descriu cu multe amănunte trăirile şi desfăşurarea evenimentului Încoronării.
La ora 10.00, festivitatea solemnă a fost deschisă cu liturghia Mitropolitului-primat al României din Catedrala ortodoxă a Neamului, construită în anii 1921‑1922 şi având hramul Sfintei Treimi şi al Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, sfinţită cu o săptămână înainte de acelaşi înalt ierarh. O minunată replică a Coralei Carmen din Bucureşti a însoţit serviciul divin oficiat, cu participarea a patru mitropoliţi din provinciile străbune acum reunite la Ţara‑mamă. Apoi, pentru a respecta unele reguli cerute de religia suveranilor, ceremonia solemnă şi unică a Încoronării s‑a petrecut sub baldac
hinul ridicat pe o estradă în afara bisericii, în prezenţa preşedinţilor Corpurilor Legiuitoare: Mihail Pherekyde (Adunarea Deputaţilor) a adus Coroana de Oţel a Regelui (realizată în 1881), completată acum cu trei pietre preţioase, reprezentând provinciile reunite la România: Basarabia, Bucovina şi Transilvania, şi Mihail Orleanu (Senatul), care purta coroana din aur masiv a Reginei Maria (1,8 kg, executată la celebra Casă de bijuterii Falize din Paris).
Redăm din nou din presa epocii: „În glasul clopotelor şi al tunurilor şi în uralele mulţimii M.S. Regele ia în mâinile sale coroana de oţel a Regelui Carol, făcută din oţelul tunurilor capturate la 1877‑78 şi o aşează pe capul său. Îndată după aceea – în vreme ce clopotele îşi cântau mai departe versul luminos, iar tunurile răspundeau ca un ecou îndepărtat şi înfricoşat –, inimile mişcate ale tuturor fură izbite de o emoţie şi mai puternică, şi duioasă până la lacrimi”: Regele o sărută pe Maria, care îngenunchează cu smerenie, primind din mâinile sale coroana de aur, de Regină a tuturor Românilor. „Eu am îngenuncheat în faţa lui Nando, care a pus greaua coroana pe capul meu, în vreme ce toate clopotele au sunat şi acele salve de salut regal au fost trase”. S‑a intonat Imnul regal, după care momentul a fost marcat cu urale şi 101 salve de tun.
Ceremonia solemnă a Încoronării a constituit o expresie elocventă a voinţei şi puterii Statului român unitar, independent şi suveran, iar parada militară ce avea să închidă festivităţile de la Alba Iulia în după‑amiază acelei zile istorice, în prezenţa a peste 50 000 de oameni, o demonstraţie a capacităţii şi deciziei României de a juca un rol însemnat în stabilitatea regională şi în apărarea statu‑quo‑ului european rezultat după semnarea tratatelor de pace din 1919‑1920.
A doua zi, luni 16 octombrie 1922, manifestările sărbătoreşti au continuat la Bucureşti, în capitala României, cu o trecere semnificativă pe sub Arcul de Triumf (arh. Petre Antonescu), un emoţionant Te Deum la Mitropolie, urmat de o nouă defilare prin Piaţa Universităţii, în faţa statuii lui Mihai Viteazul, Primului Domn Unificator al Ţărilor Române la 1600. Seara, la Cercul Militar, Regele a oferit o cină oficială în onoarea demnitarilor români şi a misiunilor străine prezente la festivităţi.
Marţi, 17 octombrie, suveranii aveau să fie salutaţi şi aclamaţi la Arenele Romane din Capitală de 10 000 primari din toate regiunile României întregite.
Ecouri internaţionale
În zilele care au urmat misiunile diplomatice româneşti au înaintat rapoarte privind modul în care au marcat, împreună cu autorităţile din capitalele de reşedinţă, „evenimentul istoric al Încoronării primilor suverani ai României Mari”. La Paris şi Londra, la Belgrad şi Praga, la Varşovia, Atena şi Roma, în statele aliate, dar şi în ţările scandinave sau la Constantinopol, la Viena şi la Vatican, la Sofia, la Washington sau în Brazilia, România a fost sărbătorită prin prezenţa unor înalţi demnitari, cadre universitare şi personalităţi culturale, precum şi a Corpului Diplomatic acreditat (cu excepţia celui ungar). La bisericile române, ca şi la capelele ortodoxe s‑au oficiat Te‑Deum‑uri, iar coloniile române şi‑au trimis reprezentanţii la recepţiile organizate de Legaţiile noastre.
Toate aceste manifestări au fost înregistrate în ziarele vremii, de la cele oficioase la cele ale presei de diverse opţiuni, în timp ce alte relatări aveau să fie transmise din România datorită celor peste 40 de corespondenţi străini sosiţi aici. Majoritatea acestora, ca şi a interviurilor au reflectat pozitiv organizarea, spiritul şi caracterul naţional în care festivităţile au avut loc, remarcând, printre altele, acordarea de medalii din argint ale Încoronării tuturor membrilor misiunilor străine.
Serbările de la Alba Iulia au marcat, simbolic, procesul de recunoaştere a Unirii Românilor din 1918 de către comunitatea internaţională, un moment de reală mândrie naţională şi de prestigiu pentru Dinastia şi Statul român.
Dumitru Preda
