…Volumul Caragiale-vizionarul (Editura Academiei Române, 2022), scrie academicianul George Banu, „este rezultatul unei comunităţi de o viaţă între regizor şi opera lui Caragiale. El o tratează ca pe un teritoriu complex pe care a reuşit să‑l traverseze în decursul timpului. Este o carte vie, o carte mărturie ce asociază contrastele lumii caragialeşti, o vizitează din perspective inedite, o luminează în colţurile ei cele mai ascunse. Nu e doar o carte de studii, ci o carte‑şantier cu toate surprizele pe care acest voiaj îl pune în evidenţă cu talent şi dăruire.
Caragiale iese din matca lui şi se revelă sfâşietor şi tragic fără a‑şi pierde însă resursele comice. Citesc şi răsfoiesc cu emoţie aceste pagini care sunt mărturia unei pasiuni şi a unei devoţiuni. Iată o piatră de hotar pentru moştenirea lui Caragiale”.
Alexa Visarion a lucrat Caragiale în teatru, film, televiziune şi la radio începând din 1967. A montat Năpasta la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, la Teatrul Giuleşti, o versiune la Televiziunea Română şi, în final, a realizat ca o sinteză filmul Năpastei. A regizat O noapte furtunoasă la teatrul radiofonic în 1976, la Teatrul Odeon în 1979 şi pe scena Teatrului de Artă din Moscova în 1982. În Islanda, la Reykjavik, la Teatrul Lindarbae a regizat, într‑o excelentă traducere, D‑ale carnavalului. A pus în scenă, la Teatrul Naţional Mihai Eminescu din Chişinău, în 2018, scenariul teatral Carnavalul, iar Nocturnele lu’ Leonida, la Teatrul Naţional Radiofonic, în 2015 şi la Teatrul Dramaturgilor Români, în 2020; de asemenea, lucrează în prezent o nouă premieră Caragiale într‑un serial de trei episoade dedicat amintirii artei interpretative a marelui actor George Constantin, la Teatrul Naţional Radiofonic. În acest volum publicat de Editura Academiei Române apare în premieră şi fantezia filmică Delir cu măşti şi idealuri…
Aşa a călătorit prin lume, călăuzit de Caragiale, regizorul Alexa Visarion.
Profesorul Gheorghe Ceauşu a menţionat în unul din volumele sale cât de importantă este pentru cultura română şi nu numai pentru cea spectacologică opera lui Alexa Visarion, încât permite recursul la o tautologie. „Alexa e Alexa”. Primul termen desemnează numele propriu, iar cel de‑al doilea opera lui, care e densă, vastă şi diversă. Nu‑mi propun decât o schiţă succintă de portret, căci într‑un discurs mai amplu ar trebui să analizăm raportul genetic şi sociologic dintre operă şi autor, având acum în faţă prin acest volum o sinteză a creaţiei sale. Ştim din diverse cazuri reductibile la două tipuri. Astăzi, când creatorul îşi adumbreşte opera prin faima lui ca om sau când opera îl asimilează pe autor, accentul în dezbatere este pe creator, pe datele sale caracterologice şi comportamentale, ceea ce a căpătat numele de biografism. Dar ca să ne spunem succint părerea despre aceasta, putem imagina un exerciţiu, şi anume: opera X fără autor şi „autorul” X fără operă, de unde rezultă că opera îl recomandă pe autor şi nu invers, deoarece ea poate fi culturalmente folositoare şi fără a i se cunoaşte autorul. Este de la sine înţeles că opera îşi are drumul ei propriu ca destin, aşa cum arăta Tudor Vianu, indiferent de intenţia şi stările de aşteptare ale autorului ei, căci e dependentă de fluctuaţiile titlului de sensibilitate estetică centrate pe gustul estetic. La urma urmei, examinând mai atent raportul acesta, aşa cum face Michel Foucault în cartea lui Ce este un autor?
În cazul Alexa Visarion, opera lui multiplă, densă şi originală, şi prin această nouă carte, ar putea fi mai bine cunoscută decât este până acum, iar autorul ei pus în lumina axiologică drept o personalitate exponenţială a vieţii spirituale româneşti. Având o poetică proprie din care rezultă că nu artistul produce opera, ci ea îl caută ca pe mărturisitor al ei, într‑o concretizare expresiv‑estetică a unei închipuiri, el s‑a afirmat plenar ca regizor de teatru şi film, ca pedagog în raport cu studenţii şi în calitate de coordonator de teze de doctorat ca teoretician şi scriitor prin cărţile publicate până acum. Toate acestea configurează o operă autentică, fiind unite printr‑un fluid, la rădăcina lor, pe care‑l recunoaştem ca stil personal.
În teoria sa poetică sondează adânc în plan ontologic spectacolul lumii ascuns, „scoţându‑l astfel din ascundere” (v. Heidegger), printr‑un demers cu altitudine teoretică admirabilă. Aici se dovedeşte un pasionat al conceptului luat ca instrument al construirii operei, fie ea artistică, fie teoretică. El este, dincolo de calitatea de artist, un gânditor plasat în spaţiul metafizicii operei de artă, în genere, şi al spectacolului în general. Ideea conform căreia în cazul marilor artişti operele următoare se află în stadiul de latenţă în prima se confirmă şi în cazul lui Alexa Visarion prin spectacolul de debut teatral Cartofi prăjiţi la orice, în 1970, sau debutul în film – Înainte de tăcere (1977). Toate creaţiile sale sunt străbătute obsesiv de aceeaşi viziune. Prin aceste creaţii îşi anunţă conceptual operele următoare şi se afirmă ca exponent al unei şcoli regizorale care a produs un câmp de creativitate de mare rezonanţă culturală.
Nu se poate explica complexitatea şi bogăţia artistic‑teoretică a lui Alexa Visarion numai referindu‑ne la biografia empirică a lui, ci luând în considerare şi climatul propice al şcolii, citadelă spirituală şi izvor roditor de sensuri artistice. Climatul la care ne referim implică şi măiestria marelui profesor pe care l‑a avut: Radu Penciulescu, pe care îl aminteşte de atâtea ori.
Imperativul timpului actual este acela de a rămâne ancorat în prezent şi a privi înapoi spre trecut, pentru a afla de unde venim, pentru a şti cine suntem şi spre ce orizont ne îndreptăm. Căci trecutul are funcţia simbolică şi puterea zeului grec Anteu, care nu putea fi ucis de nimeni decât în aer, adică dacă i se întrerupea legătura cu pământul, care în contextul nostru înseamnă trecutul. Cred că acesta este sensul şi raţiunea acestei cărţi, Caragiale-vizionarul. Un alt rost al volumului conceput de Alexa Visarion ar fi îndemnul spre cunoaşterea nemijlocită a integralităţii creaţiei caragialiene, care, neîndoielnic, este una de perpetuă iluminare. Datoria ne porunceşte să n‑o lăsăm pradă uitării, căci rădăcinile oricărui prezent sunt înfipte în trecut şi suntem prezentul unui trecut şi trecutul potenţial al unui viitor aproximativ, pe care îl dorim uman.
Profesorul Călin Ciobotari, câştigător în ultimii ani a două premii UNITER pentru critică teatrală, spune: „Citind volumul mi s‑a confirmat o bănuială mai veche: Alexa Visarion nu este doar un regizor de actori, ci şi un regizor de cuvinte. Când scrie un text, pare că face o distribuţie a cuvintelor pe care le foloseşte. Textul devine spectacol, iar cuvintele se comportă asemenea unor personaje care nu intră sau ies la întâmplare din scena paginii. Au roluri bine conduse, sonorităţi atent articulate, energii pe care nu le‑ai fi bănuit într‑un banal verb, sau într‑o ternă conjuncţie. Textul devine viu, freamăt, aglomeraţie impecabil organizată. Cuvântul este idee, cuvântul este gravid cu gând, cu noimă şi sens, iar Alexa Visarion are simţul acesta rar, înnăscut, de a cunoaşte limbajul secund, adânc, subteran al cuvintelor”.
Creaţia lui Alexa Visarion s‑a conturat cu robusteţe intelectuală, a dat sens vieţii spirituale româneşti, sens care, odată restituit, resemantizat şi reevaluat azi în baza unei reexaminări după o criteriologie a exigenţelor continuităţii, poate stârni elanuri creatoare în calitatea ei de model şi reper. Vrem să spunem altfel că pentru a ţine cumpăna dreaptă nicio generaţie nu trebuie să creadă că lumea se sfârşeşte cu ea sau că începe cu ea. Idolatria faţă de trecut ca o prosternare în faţa lui domoleşte elanul creator şi înnoitor, precum şi anularea sau discreditarea trecutului lasă în urmă un pământ pârjolit din care nu se ştie ce iarbă, bună sau rea, va mai creşte…
Opţiunile sale dramaturgice care îl reprezintă ca regizor de teatru şi film, după propria sa declaraţie, sunt Shakespeare, Cehov şi Caragiale. Opera sa, cum descoperim în acest volum, poate fi înţeleasă ca o constelaţie a nodurilor unui covor prin galeria conflictelor şi personajelor din scrierile lui Caragiale. Sau ca o reţea cu înfăţişarea pânzei de păianjeni caragialeşti. Personajele şi conflictele aruncându‑şi umbrele unele spre altele, ca liante caracterologice. Regizorul exercită itinerarii obsesive ale personajelor dintr‑o lucrare în alta, în baza identificării unor analogii caracterologice şi de conduită, din care rezultă acuitatea viziunii caragialiene. Precizez că aici avem în vedere raportul dintre parte şi întreg, partea dând seama de întreg şi întregul de parte, după principiile „pars pro toto, toto pro pars”.
Pentru el arta nu este meşteşug, dexteritate sau profesie şi nici prilej de delectare ieftină, ci idee, credinţă şi cale de mărturisire.
„Nu seamănă cu noi, cei care îl cunoaştem (dar îl cunoaştem cu adevărat?). Îl deosebeşte de cei asemenea nouă un neastâmpăr al întregii sale fiinţe, o stare de ne‑stare permanentă, producătoare de rost fiinţial. (…) Uităm, văzându‑l, că este autorul unor spectacole de teatru întemeietoare de gen şi abordare. Uităm că Alexa Visarion este autorul unor filme de artă unice în cinematografia românească. Cu prea multă uşurinţă, de ne place ori nu, ignorăm că a regizat câteva mari filme, de referinţă antologică. Nu ne dăm prea limpede seama că doar vitregia vremurilor a lipsit cinematografia românească de şansa ieşirii în lume. De mare mirare se arată înzestrarea – starea regizorului‑poet şi gânditor, născocitor al unor scenarii de film copleşitoare”, mărturiseşte criticul şi istoricul literar Sorina Bălănescu, în Alexa Visarion sau destinul vocaţiei. Ecourile amintirii – volum editat de Junimea (2022). Cei interesaţi află în această mărturie o doctrină estetică de o rigoare exemplară şi o originalitate izbitoare, traversată de principiul filosofiei clasice greceşti: Metron Ariston – Totul cu măsură.
Caragializând cu alura de întreg compact şi cu aerul de închis‑deschis, care provine dintr‑o structură poliedrică, artistul trimite reflexe care suscită receptorilor ei efecte afective iraţionale şi raţionale. Acest întreg cu margini flexibile în care sălăşluieşte ambiguitatea estetică este o constelaţie caleidoscopică în care se poate „citi” o rafinare inteligentă a ideii deţinute în temeiul unei imaginaţii explozive bine strunite. Omul şi arta lui de autor îşi corespund întru eleganţă şi sobrietate, aşa încât nu putem gândi una fără alta, iar darul său nativ ca talent şi vocaţie pentru artele spectacolului, odată întâlnit fortuit sau destinal cu un mediu (climat) spiritual propice manifestării lor, poate fi o explicaţie plauzibilă pentru existenţa in actu a fenomenului spiritual Alexa Visarion, aşa cum arătam mai sus.
Raportată la cultura spirituală românească, arta lui e rezultatul absorbţiei din aceasta, care odată asimilată s‑a convertit în creaţii spectaculare şi filmice, pentru ca apoi, restituite, s‑o îmbogăţească şi s‑o amplifice.
■ Economist, publicist, director economic al Editurii Academiei Române
Ion Prică
