„România trebuie să‑şi impună valorile culturale şi ştiinţifice”
Un precursor al lui Dimitrie Cantemir
Mihaela Helmis: De numele dvs., domnule academician Valeriu Matei, se leagă, citându‑vă împreună, atât de multe nume din cultura română. Dacă e să mă gândesc la gimnaziul Mihai Viteazul, dacă e să mă gândesc la Mihai Eminescu, numele Institutului Cultural Român şi al premiilor obţinute, dacă e să mă gândesc la Bogdan Petriceicu Hasdeu şi – nu în ultimul rând – la Spătarul Neculai din Mileşti. V‑aş putea caracteriza drept cărturar, drept enciclopedist, om politic al cetăţii, al lumii. Dvs. cum vă caracterizaţi, în primul rând?
Valeriu Matei: În primul rând, sunt un român preocupat de destinele limbii şi ale literaturii române, ale culturii româneşti. Toate preocupările mele vin din necesitatea recuperării fondului nostru identitar, de care am fost lipsiţi. E o urmare a sfâşierilor istorice pe care le‑au suportat românii, eu născându‑mă în condiţiile captivităţii sovietice.
Există acest râu, Prutul, care nu ne desparte din punctul de vedere al evoluţiei dvs., al creşterii dvs. personale şi profesionale. Cum simţiţi tot acest spaţiu? Cum l‑aţi dus cu dvs. atunci când aţi făcut şcoală la Moscova, dar n‑aţi uitat de unde şi pentru ce aţi plecat?
Întâi de toate am învăţat de la părinţii mei, care aveau şcoală şi carte românească, s‑au născut cetăţeni români; am crescut într‑o localitate cu o natură frumoasă şi cu oameni demni; în satul meu rar cine ştia ruseşte mai mult de două‑trei fraze, şi acelea venind din sfera injuriilor, cel mai des folosite de ocupanţi. Nu aveam în şcoală profesor de rusă, profesoara de limbă şi literatură română era cea care preda şi rusă, dar în măsura în care şi ea o
cunoştea, astfel încât ceea ce moşteniseră părinţii, consătenii mei din perioada interbelică – limba română frumoasă, vorbită cu acurateţe, cu nuanţe din Ion Creangă şi Vasile Alecsandri, cu nuanţe eminesciene – am moştenit‑o, firesc, şi eu. Am făcut şcoală în limba română în satul meu, apoi şcoală tot în româneşte pe malul Prutului, în oraşul Leova, eu excelând la istorie, la limba şi literatura română şi la franceză. Am făcut studii superioare, iniţial la Facultatea de istorie a Universităţii de stat din Chişinău, transferându‑mă apoi la Universitatea de stat „M. Lomonosov” din Moscova, unde am urmat specializarea în etnologie, susţinând o teză de licenţă despre valoarea istorico‑etnologică a operei Spătarului Nicolae Milescu.
Legat de această personalitate care s‑a numit Spătarul Milescu, care s‑a numit în multe feluri, dar pe care nu l‑am cunoscut destul, prin Bogdan Petriceicu Hasdeu şi istoricii noştri, dvs. aţi deschis o nouă cale. Cum să‑l vedem?
Ca pe un mare precursor al lui Dimitrie Cantemir, primul enciclopedist român, autorul a circa 42‑43 de opere literare, istorice, geografice, cartografice, pedagogice, teologice şi omiletice, opere cu caracter enciclopedic, Spătarul Nicolae fiind familiarizat cu Encyclopaedia (1630) lui Johann Heinrich Alsted – ultima mare enciclopedie în limba latină –, cu lucrările cu caracter enciclopedic ale lui Nicolae Reusner Leorin sau ale lui Joachim Camerarius, la care face trimiteri în Arifmologhion‑ul său, dar şi în alte opere: Cartea despre sibile, Cartea celor nouă muze şi a celor şapte arte liberale, sau cu istoriografia poloneză şi europeană a secolului al XVII‑lea care se reflectă şi în operele sale cu caracter istoric – Hrismologhion, Vasileologhion, dar, mai ales, în Prefaţă la o carte de istorie scrisă din porunca şarului Teodor Alekseevici. Sigur că în spaţiul nostru cultural sunt cunoscute mai mult Jurnalul său de călătorie de la Tobolsk până la Nercinsk şi la frontiera chinezească, care e şi prima, în literatura şi cultura universală, descriere literară a Siberiei, Descrierea Chinei, care e, de fapt, Descrierea primei părţi a lumii numită Asia în care se află şi împărăţia Chinei – operă din care a fost desprins ultimul capitol, al 59‑lea, care formează acum o lucrare aparte, păstrată în vreo 26 de copii, Descrierea marelui fluviu Amur, de la izvoare şi până la vărsarea în oceanul Pacific. Spătarul e primul călător european care semnalează existenţa unor popoare precum ghiliacii, orocii sau ainu. El a făcut şi primele hărţi ale acelor regiuni, incluzând şi sudul peninsulei Sahalin. Milescu Spătarul, se ştie, a tradus primul text filosofic în literatura română: Raţiunea dominantă, anexat traducerii Vechiului Testament, texte apărute în Biblia de la Bucureşti (1688), fiind, şi în acest domeniu, un precursor al lui Cantemir. Spătarul Nicolae este şi primul cercetător al arhivelor medievale româneşti, el descriind, în tinereţea sa, Icoana făcătoare de minuni de la mănăstirea Neamţului, scriere păstrată într‑o copie din secolul al XVIII‑lea, subiectul constituindu‑l icoana adusă la 1401 de patriarhul Constantinopolului în momentul în care a venit în Moldova, pentru a recunoaşte autocefalia Bisericii ortodoxe din Moldova şi a‑l înscăuna pe Iosif I Muşat, fratele domnitorului Alexandru cel Bun, drept mitropolit al Moldovei.
La toate acestea adaug şi faptul că Spătarul Nicolae (botezat Milescu de B.P. Hasdeu) a fost şi figura centrală a primei acţiuni de laicizare a învăţământului în Rusia, iniţiată de A.S. Matveev, unchiul ţarinei Natalia Narâşkina, acţiune numită Stroenie knig (Facerea cărţilor), operele cu caracter enciclopedic şi pedagogic scrise de Milescu în acei ani (1673‑1675) constituind nucleul fenomenului numit de academicianul D.S. Lihaciov literatura barocului moscovit.
Ca pe apă ni le spuneţi pe toate şi mă bucură foarte mult această fervoare de a ni‑l prezenta pe acest cărturar, enciclopedist cu atâtea deschideri, şi acum cred că vine rândul să ne gândim la ceea ce aţi acumulat dvs. în timp, aşa încât, cu toată zestrea dDvs., să fiţi omul de cultură şi omul cetăţii potrivit pentru dregătorii dintre cele mai importante. Se întâmpla la noi la începutul secolului al XXI‑lea acest model, şi iată că într‑un fel, abordând atât de multe domenii, vă pregăteaţi să fiţi director al unui Institut Cultural Român, cel de la Chişinău, sau al Muzeului Memorial B.P. Hasdeu. Şi, iată, acum al Editurii Academiei Române. Ce v‑a pregătit, în primul rând, pentru toate acestea?
Viaţa. Am o experienţă de activitate în instituţii de cultură de peste 30 de ani, aproape 22 de ani fiind în funcţii de conducere. La începutul anilor ’90 am fost ales directorul celei mai mari, pe atunci, edituri în întreg spaţiul românesc, Editura Hyperion de la Chişinău, pe care am condus‑o până în primăvara anului 1994. Se realizau, atunci, tiraje impresionante – de 150.000 sau 200.000 de exemplare, astfel că tirajul total al cărţilor editate timp de un an a depăşit 4,7 milioane exemplare. Ediţiile apărute nu stăteau în depozite, se vindeau destul de repede. Am ţinut cont, în politica editorială, de modificarea sistemului de învăţământ preuniversitar şi universitar din Republica Moldova, de trecerea la învăţământul românesc şi la cel european. Şi fiindcă în Basarabia, după ocupaţia sovietică din 1940 şi 1944, nu au mai fost publicate cărţile multor clasici ai literaturii române, am avut datoria să edităm pentru prima dată în spaţiul de la răsărit de Prut operele lui Tudor Arghezi sau Lucian Blaga, ale lui George Bacovia sau Liviu Rebreanu, ale lui George Călinescu, Cezar Petrescu sau Marin Preda, precum şi ale altor mari personalităţi ale literaturii şi culturii române. Am avut şi datoria să publicăm clasicii literaturii universale, pornind de la autorii antici, trecând pe la Miguel de Cervantes, Voltaire sau Umberto Eco, sau autori din alte literaturi ale lumii – nuvela chinezească a secolului al XVII‑lea, poezie persană ş.a. Am editat toate volumele de debut ale tinerilor scriitori şi opere ale celor mai importanţi scriitori din Basarabia: Grigore Vieru, Vasile Vasilache, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija ş.a., tratate de istorie, studii europene. Am fost o vreme şi redactor‑şef de ziar şi, răstimp de aproape şapte ani, am condus şi o editură privată, am realizat mai multe ediţii importante, între care cele 11 Elegii ale lui Nichita Stănescu, traduse în ucraineană şi în rusă, având, pentru traducerea ucraineană, o bună colaborare cu cel mai important poet al generaţiei ’60 din literatura ucraineană, Ivan Draci. Am editat în colaborare cu doamna academician Georgeta Filitti discursurile parlamentare ale lui Nicolae Iorga, o ediţie impresionantă din opera politică a celui mai mare istoric al românilor.
Specificul Editurii Academiei Române
Găsim astfel o parte a biografiei dvs. profesionale care stă la baza acestei noi dregătorii, a acestei noi funcţii în care vă aflaţi. L‑aţi pomenit şi pe Eminescu, l‑aţi pomenit şi pe Nichita Stănescu, care sunt, de altfel, legaţi de numele dvs şi prin cele patru premii ce le poartă numele: Premiul Mihai Eminescu, Premiul Nichita Stănescu şi un important Premiu al Academiei Române. Cum veniţi în întâmpinarea nevoilor impresionante ale Academiei Române, pentru că, spre deosebire de ceea ce făceaţi într‑o editură literară şi istorică, acum domeniile sunt mult mai diverse şi trebuie să acopere toată plaja de preocupări prin cele 14 secţii pe care le are în alcătuire?
Specificul Editurii Academiei Române acesta este: editatrea unor opere rezultate din activitatea tuturor secţiilor, filialelor şi instituţiilor de cercetare ale Academiei Române, editarea operelor marilor personalităţi ale literaturii, culturii şi ştiinţei româneşti. Nu sunt multe editurile care publică astăzi lucrări de cercetare în matematică, fizică, chimie sau biologie, opere în domeniul ştiinţelor agricole, lucrări de lingvistică, istoriografie, cercetări de filosofie sau sociologie, dicţionare de profil sau studii de critică şi istorie literară. E salutar să se ştie că fără astfel de ediţii o cultură devine sterilă, societatea se degradează şi consecinţele pot fi nefaste. Din păcate, nu toţi cei care au acces la pârghiile puterii înţeleg acest lucru. Academia Română, la fel ca şi Academia de Ştiinţe de la Chişinău, e supusă, în ultima vreme, unor atacuri vehemente, nefondate, ce vin atât din partea unor grupări de veleitari fără acoperire intelectuală, cât şi din partea unor politicieni vexaţi, prizonieri ai culturii de masă.
Acest specific al Editurii Academiei Române îi conferă nobleţe. Cercetările în domeniile fundamentale, apărute la editură, cele 85 de reviste ştiinţifice ale Academiei, sunt elemente de bază în realizarea contractelor internaţionale de colaborate ştiinţifică şi culturală pe care Academia Română le realizează în cadrul Uniunii Europene, dar şi în colaborare cu instituţii de prestigiu din SUA, Canada, Jaoponia sau alte state ale lumii.
Viaţa culturală şi ştiinţifică în societatea de astăzi are un caracter de diversitate, tineretul studenţesc şi cadrele
universitare au nevoie de astfel de ediţii pentru a cunoaşte cele mai bune realizări în domeniul ştiinţelor umaniste, în ştinţele exacte şi în cele ale naturii. Academia Română cuprinde, prin institutele de cercetare şi filialele sale de la Iaşi, Cluj, Timişoara, prin centrele de cercetare de la Craiova, Târgu Mureş, Sibiu, prin relaţiile speciale cu Academia de Ştiinţe de la Chişinău, întreg spectrul de preocupări ale savanţilor români, iar Editura Academiei este obligată să pună la dispoziţia societăţii româneşti operele rezultate din aceste activităţi.
Păstrarea identităţii naţionale
Vorbim despre identitate până la urmă, despre păstrarea identităţii naţionale prin toate domeniile şi, în primul rând, prin intermediul limbii române sau al cercetătorilor care sunt crescuţi în limba română şi se exprimă prin ea.
Desigur că identitatea noastră ţine, în primul rând, de păstrarea, perpetuarea şi asanarea limbii române, de promovarea valorilor literaturii române, de cunoaşterea istoriei naţionale, a tradiţiilor şi obiceiurilor. Realizările în domeniile ştiinţelor exacte sunt, de asemenea, parte ale identităţii naţionale. Toate aceste domenii sunt mereu în atenţia Academiei Române. Au apărut, în ultimele decenii, dicţionare şi studii de sinteză de mare importanţă pentru cultura română, între care şi Marele dicţionar al limbii române şi Dicţionarul general al literaturii române, în două ediţii. Le‑am menţionat doar pe acestea din urmă, fiindcă suntem în preajma adoptării noii legi a învăţământului şi unii factori politici continuă să considere că literatura nu e decât o formă de comunicare, laolaltă cu gestica sau mimica, uitând că literatura este, în primul rând, o mare artă, prin care se formează şi se modelează nu doar gustul artistic, ci şi conştiinţa civică şi naţională a unui popor.
Vorbim despre lucruri importante, de care, dintr‑o datorie de patrimoniu, Editura Academiei trebuie să se achite: Gramatica limbii române, Atlasul istorico‑geografic, Atlasul etnografic – nu le mai publică nimeni. În plus, avem ceea ce se întâmpla prin proiectele din jurul anilor 2018‑2019, la centenarul Marii Uniri, marile istorii ale fiecărui domenii. Dvs. poate că aţi găsit deja lucrurile aşezate, din acest punct de vedere, dar ce vă propuneţi în continuare?
E important să fie dus la bun sfârşit Dicţionarul etimologic român. Cred că este necesar un nou Dicţionar enciclopedic român, adus la zi, fiindcă o naţiune care nu are aceste instrumente fundamentale de lucru este practic văduvită în bună parte de propria spiritualitate, de propria istorie. Sunt şi alte ediţii care‑şi aşteaptă rândul: trebuie să ducem la bun sfârşit editarea operelor integrale ale marilor scriitori, marilor savanţi români, albumele de artă ale marilor pictori din toate epocile, până la pictura ultimelor decenii. E important să avem grijă şi de realizarea unor ediţii ştiinţifice critice, precum e, spre exemplu, colecţia Opere fundamentale, iniţiată şi coordonată de regretatul academician Eugen Simion. Cred că este necesară o colaborare mai bună cu Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, pentru a continua aceste proiecte de primă importanţă pentru cultura română. Ediţii de popularizare se fac cu zecile, dar dacă nu există o ediţie ştiinţifică, o ediţie critică a unui autor important, nimeni nu poate garanta calitatea şi exactitatea textelor editate. E important ca toate aceste proiecte, ediţiile care s‑au făcut, documentele de istorie a românilor, colecţiile Civilizaţie românească, Documenta Romaniae Historica, Flora şi vegetaţia României, Histria, Călători străini despre Ţările Române,
O sută şi una poezii ş.a. să continue. Voi propune şi noi colecţii, de exemplu, Restituiri, care să includă opere ale scriitorilor reprimaţi de regimul comunist din România: Radu Budişteanu, Andrei Ciurunga, Ovidiu Cotruş, Paul Goma, Sergiu Grosu, Zorica Laţcu, Vasile Militaru, Zaharia Pană, Dinu Pilat, Constant Tonegaru, Petre Ţuţea, Pan M. Vizirescu, Vasile Voiculescu, precum şi de regimul comunist‑sovietic din Basarabia şi nordul Bucovinei: Gheorghe A. Rusu, Elena Malai‑Dobroşinschi, Alexandru Tambur, Cezar Stoica, Mihail Curicheru, Alexandru Terziman, Ioan Sulacov, Boris Baidan ş.a., opere ce ar întregi peisajul literaturii române şi ar contribui la o percepţie diferită a ceea ce a însemnat perioada interbelică în cultura, literatura şi spiritualitatea românească.
Dvs. vorbiţi despre această atât de importantă funcţie de tezaurizare prin scripta manent a unei culturi şi a identităţii acestei populaţii, a acestei ţări care se exprimă în limba română, dar nu e mai puţin adevărat că atunci când s‑a vorbit despre istoria fiecăruia dintre domenii s‑a vorbit şi despre cunoaşterea noastră peste hotare, deci despre traducerea acestor istorii a fiecăruia dintre domeniile importante de cercetare, cel puţin în limba engleză ca limbă de circulaţie internaţională. Cum staţi la acest capitol? Cum stă Editura Academiei în momentul acesta, cum aţi găsit‑o?
Opere româneşti importante în engleză sau franceză
Mi‑am propus în planul managerial fortificarea acestui aspect, însoţirea lucrărilor publicate de ample rezumate în limbile de circulaţie internaţională, mai multe colaborări şi realizarea de ediţii comune cu edituri de prestigiu de peste hotare, publicarea unor opere importante româneşti în engleză sau franceză.
Dacă opera lingvistică a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, bunăoară, ar fi fost tradusă la timp în limbile de circulaţie internaţională, teoriile sale – cea a circulaţiei cuvintelor sau a stratului şi substratului – ar fi devenit de referinţă în lingvistică. În absenţa acestor traduceri – chiar dacă aceste teorii sunt amintite – de cele mai multe ori nu este menţionată şi sursa sau numele celui care le‑a descoperit. Opera poetică eminesciană are nevoie şi astăzi de traduceri de bună calitate în engleză, franceză, germană sau spaniolă. Eminescu nu este cunoscut în măsura în care merită să fie, nu este prezent în multe din dicţionarele şi enciclopediile literare. Dacă opera filosofică a lui Lucian Blaga era tradusă la timp în limbile de circulaţie, nu cred că ar fi existat în generaţiile europene de filosofi cineva care să nu‑l fi citat pe acest mare poet, mare gânditor, mare filosof al culturii. Aserţiunea e valabilă şi pentru opera filosofică a lui Constantin Noica, proza lui Mircea Eliade, a lui Marin Preda, sau pentru opera poetică a lui Nichita Stănescu sau Marin Sorescu.
România, stat membru al Uniunii Europene din 2007, trebuie să‑şi impună valorile culturale şi ştiinţifice, atât în plan european, cât şi internaţional. Avem multe datorii, la acest capitol, faţă de marile personalităţi ale culturii, ştiinţei şi artei româneşti.
Din dubla calitate – să‑i spunem aşa, deşi nu ştiu dacă trebuie să‑i spunem dublă, de membru al Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi de membru de onoare al Academiei Române încă din anul 2011, premiat încă din 1996 de Academia Română prin premiile sale anuale – cum simţiţi că se poate îmbogăţi această legătură pentru a face din acest spaţiu cultural în care se vorbeşte limba română unul pe care Editura Academiei să‑l valorifice şi mai bine?
Unitatea spaţiului cultural şi spiritual
Trebuie să remarc faptul că unitatea spaţiului cultural şi spiritual nu a putut fi distrusă de actele de ocupaţie politică a teritoriilor româneşti ale Basarabiei, nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa. Fenomenele culturale au fost aceleaşi şi în anii ’40, şi în anii ’50, ’60, ’70, generaţiile care s‑au succedat, preocupările estetice şi în literatură, şi în artele plastice sau în muzică, la fel ca şi în alte domenii au rămas aceleaşi. A existat o comuniune spirituală indestructibilă, chiar dacă au fost impuse frontiere nedrepte, un „zid berlinez” de‑a lungul Prutului. Matricea stilistică a culturii române a rămas aceeaşi. Revigorarea politică din Basarabia de la mijlocul deceniului opt al secolului trecut şi‑a tras sevele din această unitate culturală, din rezistenţa spiritualităţii şi a culturii române, din credinţa în trăinicia poporului român, cum o definea Mihai Eminescu.
Avem datoria să‑i tratăm în mod egal pe toţi scriitorii, savanţii, artiştii români, fără a ţine seama de frontierele politice vremelnice. Aşa am procedat câtă vreme am condus Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” în Republica Moldova, la fel voi proceda şi în calitate de director general al Editurii Academiei Române. Cultura română e cu atât mai puternică şi cu atât mai demnă de respect cu cât îi poate integra şi cuprinde în „fruntariile” sale pe toţi creatorii de valori, indiferent de originea etnică, indiferent de religie sau limbă maternă, căci minorităţile naţionale îi conferă unei culturi diversitate şi vigoare, o fac mai frumoasă şi mai atractivă, aidoma unei grădini cu multe flori, unde îţi iluminezi privirea şi nu te plictiseşti vreodată. Cu cât gama sonoră e mai variată şi bogată, cu atât o creaţie muzicală ne încântă, ne cucereşte, ne înalţă.
Nu v‑am provocat pe dvs. poetul Valeriu Matei, dar iată‑vă cu imagini poetice! Menţinându‑ne acum la calitatea de director al Editurii Academiei Române, care este cea mai mare provocare? De ce vă temeţi, unde aţi avea nevoie de cel mai mare ajutor?
Am doar frică de Dumnezeu, în rest… oameni suntem şi nimic din ceea ce‑i omenesc nu ne este străin. Există
multe probleme la Editura Academiei Române, dar nu cred că este cazul să le etalăm sau, cu atât mai mult, să dăm vina pe cei care au fost la conducerea acestei instituţii de rang naţional. Le vom rezolva rând pe rând pe toate, şi pe cele de ordin administrativ, şi problemele economice sau comerciale. Contez, desigur, pe sprijinul conducerii Academiei Române, pe o bună colaborare cu toate secţiile şi filialele Academiei, cu institutele de cercetare şi colegiile de redacţie ale revistelor academice, cu alte instituţii de cultură din ţară şi de peste hotare şi, în primul rând, cu Academia de Ştiinţe de la Chişinău, astfel ca Editura Academiei Române să redevină una de referinţă în plan naţional şi, de ce nu, şi internaţional.
Sănătate, spor, pace şi să primiţi tot ceea ce v‑aţi pus în gând, în numele dvs. personal şi al acestei noi funcţii pe care o ocupaţi. Mult succes!
Vă doresc şi eu mult succes, cât mai mulţi cititori şi… Să nu uităm că nimic nu rezistă în faţa unei voinţe clar exprimate. Doamne ajută!
Martie 2023
■ Poet, istoric, editor, diplomat, Director General al Editurii Academiei Române
Mihaela Helmis în dialog cu Valeriu Matei
