Dacă e să ne luăm după titlul filmului iranian care a câştigat recent Trofeul Transilvania, la TIFF – Ca peştele pe lună/ Like A Fish On The Moon – regizat de Dornaz Hajiha, putem spune că ediţia cu numărul 22 a marelui eveniment cinematografic clujean poate fi una „mai aproape de lună”. Nu e o joacă facilă cu vorbele, dacă ne gândim şi la faptul că Nae Caranfil, autorul unui lungmetraj care se cheamă chiar aşa, Closer to the Moon/ Mai aproape de lună, a fost prezent şi omagiat, cu ocazia lansării unei versiuni restaurate a debutului său E pericoloso sporgersi (1995). Metafora cu luna se referă şi la personajele „diferite”, lunatice, care au populat multe dintre filmele selectate, atât internaţionale, cât şi româneşti. La fel ca personajul copilului de patru ani din pelicula premiată, care refuză interdicţiile absurde din societatea în care trăieşte.
Dacă privim atent palmaresul, putem observa că multe dintre distincţii au fost oferite unor femei, fie ele autoare, scenariste, actriţe sau producătoare. În afară de regizoarea filmului iranian (primul în palmaresurile Festivalului Transilvania) Dornaz Hajiha, o importantă cineastă este Carolina Markowicz, câştigătoarea Premiului pentru Cea mai bună regie cu Mangal/ Charcoal (coproducţie Argentina‑Brazilia), o poveste cu iz de thriller despre felul cum se complică viaţa unei familii simple şi sărace din Sao Paolo, care trăieşte din microproducţia unui tip de cărbune cu destinaţie casnică, atunci când apare în căminul lor un traficant de droguri. Iar Premiul Special al Juriului a revenit lungmetrajului finlandez În familie/ Family Time, regizat de Tia Kouvo, care a reprezentat cu cinste tendinţele înnoitoare ale cinematografului nordic. Şi tot o femeie, actriţa iraniană Sepidar Tari, premiată pentru rolul mamei din Ca peştele pe lună a amplificat valoarea filmului deja remarcat oficial prin Trofeul Transilvania. La masculin, Premiul de interpretare a fost acordat tânărului Nacho Quesada, pentru rolul din coproducţia Argentina‑Franţa Barbarii de Andrew Sala.
Pentru a continua cu lista femeilor premiate la ediţia cu numărul 22 a TIFF, trebuie să observăm că, în cadrul Zilelor Filmului Românesc, în secţiunea Scurtmetraj au câştigat numai cineaste: Premiul principal de Exerciţiu de Concediu/ Our Summer Break, regizat de Lara Ionescu, iar cele două Menţiuni speciale de Berliner Kindl, regizat de Lucia Chicoş, şi de Toate neamurile/ Whole Family (regia Alexandra Diaconu). Desigur, nu a fost un palmares exclusiv feminin. De pildă, Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru Debut a fost acordat agreatului film Tigrul/ Day of the Tiger, regizat cu mână sigură de Andrei Tănase, care a intersectat interesant povestea de suspans a evadării unui tigru de la grădina zoologică cu povestea crizei unui cuplu din care face parte doctoriţa veterinară care îngrijeşte animalul (jucată excelent de Cătălina Moga). Filmul acesta vine să confirme un nou trend în cinematograful nostru, al acomodării unor convenţii de gen (mai ales thriller) în interiorul unor filme destul de personale, fără a absolutiza autorismul. Selectate, de asemenea, în cadrul Zilelor filmului românesc, deja lansatele şi în sălile obişnuite Oameni de treabă de Paul Negoescu (despre care am scris pe larg în paginile Contemporanului), Boss de Bogdan Mirică sau Spre Nord de Mihai Mincan sunt titluri incluse în selecţie semnificative pentru această tendinţă. De altfel, cei trei autori au luat parte la o interesantă conferinţă organizată în cadrul festivalului cu tema „film de public sau film de festival?”.
La capitolul premii obţinute în cadrul Zilelor filmului românesc trebuie menţionat, în primul rând, câştigătorul Premiului pentru cel mai bun lungmetraj documentar, Între Revoluţii/ Between Revolutions, în regia lui Vlad Petri. Folosind tehnici de found footage, autorul, cu o experienţă reportericească îndelungată, pune în paralel două destine feminine care s‑au cunoscut (şi poate iubit, cum ni se sugerează) în anii 1970 la Bucureşti, pe când studiau medicina. Este şi povestea unei mari prietenii, între o studentă română şi una din Iran, cea din urmă plecând intempestiv în timpul studiilor să ia parte la revoluţia islamică, aceea care l‑a gonit pe şahul dictatorial, dar a adus după sine instaurarea fundamentalismului islamic şi declanşarea unor procese sumare, unde mii de cetăţeni au fost condamnaţi la moarte pentru vini imaginare. Cealaltă poveste, a studentei românce, insistă pe deziluziile instalate după revoluţia din 1989, care afectează viaţa eroinei, dar nu atât de grav ca răsturnarea regimului iranian. Scris de Lavinia Branişte, comentariul dialogat are accente melodramatice şi sună destul de literar, ceea ce nu prea e o virtute a documentarului. Dar acelaşi lungmetraj de Vlad Petri a obţinut la TIFF şi Premiul FIPRESCI (al criticii internaţionale), după ce obţinuse acelaşi premiu, în secţiunea Panorama, la Festivalul de la Berlin.
Şi, desigur, nu se poate sări peste Premiul Publicului, acordat în urma votului spectatorilor producţiei din Republica Moldova Carbon, în regia lui Ion Borş. Un adevărat fenomen de popularitate şi acasă la el, lungmetrajul spune povestea unui tânăr care, în 1992, vrea să plece să lupte contra transnistrenilor după demantelarea Uniunii Sovietice. Cu situaţiile şi replicile sale extravagante (multe foarte antisovietice), filmul are o rezonanţă deosebită azi, când vechile conflicte s‑au reaprins şi „marele prieten” de la Răsărit devine o ameninţare globală. Dacă acest lungmetraj a fost votat ca cel mai popular lungmetraj din secţiunea competiţională, Premiul de popularitate în secţiunea Zilelor filmului românesc a revenit noului lungmetraj semat de Tudor Giurgiu (iniţiatorul TIFF‑ului clujean) Libertate, inspirat din confuzia post‑revoluţionară din România anului 1989‑1990, cu judecăţile sale sumare, schimbarea (aparentă) a centrilor de putere şi „noile valori” ale societăţii româneşti.
Mai mult decât la alte ediţii ale Festivalului Transilvania au interesat Premiile omagiale sau pentru întreaga activitate, acordate unor cineaşti cu adevărat fascinanţi pentru publicul nostru. Unul dintre ei este regizorul american Oliver Stone, figură emblematică a regiei în anii 1980‑1990, celebru mai ales pentru Trilogia Vietnamului (format din lungmetrajele Plutonul, Născut pe 4 iulie – Ursul de aur la Berlin – şi Heaven and Earth), prin acerbele critici la adresa capitalismului Wall Street (focusat pe cinismul băncilor) sau Născuţi asasini/ Natural Born Killers (un halucinant pamflet anticinismului mediatic, prezentat la TIFF). Cum bine spunea Mihai Chirilov, prezentând laudatio premiantului, Stone este controversat, „un cineast care riscă şi taie în carne vie” chiar şi acum, destul de degradat fizic, emană personalitate şi spirit critic, şi este – una peste alta – probabil cel mai important premiant Life Achievement de la TIFF. Şi celălalt premiant de anul acesta (cel mai aplaudat), australianul Geoffrey Rush este unul de marcă, un actor capabil de metamorfoze uimitoare (de şcoală britanică), prezent în filme de mare succes precum franciza Piraţilor din Caraibe, reţinut şi pentru compoziţiile de neuitat din Discursul regelui sau Shine, din 1996, prezentat la festival.
Şi, desigur, a fost apreciat Premiul de Excelenţă acordat actorului Horaţiu Mălăele, iubit deopotrivă pentru rolurile sale din teatru şi din filme, precum Moromeţii 2 de Stere Gulea, Amen de Costa Gavras sau Scara de Vlad Păunescu.
TIFF 2023 va fi rememorat şi pentru că s‑a putut vedea, în avanpremieră, noul lungmetraj al lui Cristi Puiu, MMXX, un lungmetraj experimental de aproape trei ore, compus din patru scheciuri inspirate de răsturnările lumii declanşate în pandemie, realizate cu actori profesionişti şi neprofesionişti, într‑o producţie realizată în cooperare cu producători din Republica Moldova. Deşi nu toate segmentele narative sunt la fel de valoroase şi interesante, primul şi ultimul (cu accente de thriller) acaparează mai ales atenţia publicului şi depun mărturie despre resursele unui mare cineast care a pus cinemaul românesc pe hartă graţie lungmetrajului său Moartea domnului Lăzărescu. Dacă aceste patru scheciuri sunt mai degrabă „exerciţii” datorate colaborării cu Şcoala de actorie iniţiată de Dragoş Bucur şi Dorian Boguţă, ele ne intensifică aşteptările legate de un nou proiect 100% Cristi Puiu.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
