Viața vizibilului
Autorul, ca la scriitori textualişti, intră în text şi anunţă ruptura personajului pe care e construit romanul…
Am făcut această ruptură ca să anunţ nu numai transformarea, paradoxală pentru unii, a personajului, dar am vrut să arăt că romanul însuşi are două niveluri. Primul, de roman de descripţie socială, etică, cvasitradiţional, romanul de satiră socială, romanul realist, iar al doilea nivel nu numai că îl succede pe primul, dar îl şi subminează. E nivelul ideologic, romanul vizionar, romanul problematic, romanul politic. Eu am fost în tinereţe fascinat de romanul politic şi am constatat, la o conferinţă pe care am ţinut‑o la Paris, că romanul politic despre care se vorbeşte atât de mult e extrem de rar. În România, timp de 40 de ani, n‑a creat nimeni nici un roman politic. Bine, nici nu era posibil sau, dacă apăreau, erau false romane politice. Şi în Franţa există câteva texte răspândite pe ici, pe colo, la Sartre, de exemplu. America de Sud, care are o proză prodigioasă, n‑a creat un roman politic. Toate cărţile lui Llosa, Márquez sunt cărţi de critică socială, cărţi mari, dar de cronică socială.
Prin anii ’70, în România, s‑a discutat foarte mult de lansarea romanului politic.
Astea‑s prostii. Nu trebuie să confundăm romanul‑cronică socială, romanul de disidenţă politică, romanul care introduce teze mai mult sau mai puţin acceptate de cenzura oficială cu romanului politic. Primul care a scris un roman politic a fost Stendhal în Mânăstirea din Parma. Toate romanele sud‑americane care atacă imperialismul american nu sunt romane politice. Astea‑s romane de critică socială, de disidenţă socială, de rezistenţă socială.
Dar Războiul sfârşitului lumii al lui Llosa…
Nu. E o cronică de moravuri, o cronică socială. El descrie războiul unor disperaţi contra armatelor statului. E vorba de o utopie, de un război utopic, nu‑i nimic politic. Gândeşte‑te la Posedaţii…
Dumneavoastră deplasaţi centrul romanului Posedaţii de pe Stavroghin pe Verhovenski‑junior. Numai astfel poate fi un roman politic…
Vedeţi, aici e greşeala. Tu vezi romanul în tipare. Dacă Stavroghin ar fi eroul principal, cum mulţi îl consideră, atunci n‑ar fi un roman politic. Eu văd romanul dintr‑un alt unghi. Verhovenski‑tatăl, cu care începe cartea, şi care este un fel de autoportret al lui Dostoievski…
Nu‑i Turghenev?…
Este şi Turghenev. Dar cei doi Stavroghin şi tânărul Verhovenski sunt doi poli ai romanului. Dacă privim romanul în forma clasică. Stavroghin e polul romanului. Şi atunci e un roman clasic. Un roman de descripţie a moravurilor de provincie, cu personaje interesante… Dacă luăm însă grupul anarhist, al cărui şef este Verhovenski, ne aflăm în prezenţa romanului politic. De fapt, primul roman politic este, cum spuneam, cel al lui Stendhal. Dar, ca să simplificăm lucrurile, să ne oprim la Posedaţii şi să observăm că un roman politic a apărut în ciuda intenţiilor lui Dostoievski. Dostoievski nu era conştient că scrie un roman politic. Nu exista genul atunci. El a vrut să satirizeze grupul anarhist al lui Neciaev. Neciaev e citat şi în Bunavestire, e omul care a scris un catehism al revoluţiei, un anarhist care a încercat să sistematizeze anarhismul. Dostoievski, de pe poziţia sa panslavistă, de om al ordinii şi al dreptului, a fost iritat de aceşti tineri anarhişti care au vrut să‑l omoare pe ţar, care încercau, de fapt, să răstoarne lucrurile. Care l‑au şi omorât, de fapt…
Şi Dostoievski a fost arestat şi condamnat la moarte pentru acelaşi lucru.
Aici nuanţele sunt foarte complicate: unii voiau răsturnarea ordinii, plecarea ţarului, alţii voiau instaurarea burgheziei, alţii voiau reforme. Însă Ohrana, poliţia ţaristă, era foarte severă şi voia să‑i pedepsească. Pedepsele erau foarte aspre; era un imperiu totalitarist. Dar Dostoievski a vrut să scrie, ca şi Cervantes, un roman satiric. E ciudat că aceşti doi mari coloşi ai prozei europene şi ai prozei moderne s‑au înşelat în scopul lor. Ambii au vrut să facă un roman satiric şi amândoi au făcut un roman fundamental, un roman în care se lansează un nou model. Cervantes a vrut să satirizeze romanele cu cavaleri rătăcitori şi a creat, de fapt, un nou roman, primul roman modern european. Don Quijote. Don Quijote e un personaj care depăşeşte cu mult ceea ce voia el. Geniul lui i‑a întrecut scopul, şi astfel a apărut această figură cu care, iată, astăzi, după patru secole, postmodernismul se solidarizează. Este evident tiparul romanului modern. De altfel, e ciudat că el apare odată cu un alt „roman” dramatic, odată cu Hamlet al lui Shakespeare. În acelaşi an, 1603 sau 1604, apare şi Hamlet. Alt cavaler al tristei figuri, alt cavaler rătăcitor, alt om care, de fapt, anunţă romantismul. Don Quijote anunţă modernismul. Iar Dostoievski, aproape fără să vrea, a lansat modelul romanului politic, care poate va face carieră în secolul viitor, de care încă şi azi lumea e prea puţin conştientă, confruntându‑l cu cronica politică, cronica istorică, cronica de moravuri, cu romanul disident…
Credeţi că problema politicului va domina în continuare în literatură?
Nu va domina. Eu, prin politic, nu înţeleg forţa guvernului, toată forţa unui stat politic. Toate romanele sud‑americane contra dictatorului sau contra imperialismului american nu sunt romane politice. Sunt romane de rezistenţă, romane ale veşnicei lupte duse de oamenii nedreptăţii contra unui grup statal, a unui jug religios suveran – Evul Mediu. Nu asta înţeleg eu prin romanul politic… Romanul politic pune în scenă apariţia şi dominaţia noului mit politic. În orice caz, Bunavestire este un asemenea roman, un roman politic. Preda n‑a înţeles ce‑i cu romanul politic, timp de doi ani a insistat, a vrut, abia de nu m‑a forţat, să tai romanul în două. El n‑a înţeles decât prima parte a romanului, care era o satiră politică. Lui i s‑a părut că e roman politic. Nu era politic. Prima parte a romanului e o satiră politică. Dar satira politică nu înseamnă roman politic. Roman politic este acel roman care arată, ceea ce numeam eu apariţia ultimului mit al omului, mitul politic.
Dacă astăzi s‑ar vorbi despre Bunavestire ca de un astfel de roman, dar care pune în scenă un personaj cu ideologie legionară, v‑ar deranja, ca atunci, la apariţie?
Nu mă deranjează niciodată nimic atât timp cât nu sunt atacat eu ca persoană, cât timp nu e redusă gândirea mea la unul din personajele mele. Ceea ce i‑a înşelat pe unii a fost faptul că am tratat ideile lui Farca uneori cu aerul că eu sunt partizanul lor. Dar şi asta a fost o noutate stilistică. În loc să iau distanţă şi faţă de ideile unui personaj, cum o face autorul clasic, eu am intrat în pielea lui, ca în orice roman postmodernist. Când vorbea Farca sau când vorbea Grobei, eu gândeam cu ei. Dar în acelaşi timp, în alte zone ale romanului, luam distanţă faţă de ei, la modul caricat uneori. Iar unii critici au fost aşa de limitaţi, încât au preluat, de exemplu, epitetul de semidoct. E fals. Grobei nu‑i deloc un semidoct. În articolul despre Breban, în marele dicţionar Larousse, se vorbeşte despre Grobei ca despre un geniu al mediocrităţii. Multă lume a crezut asta, pentru că unul din autorii Buneivestiri, nu Breban – căci sunt mai multe niveluri şi mai mulţi autori – unul din autori îl face mediocru pe Grobei. Dar Grobei nu‑i deloc mediocru. Un erou mediocru nu face ceea ce face Grobei. Un erou mediocru nu se lasă fascinat de o mare idee. Un erou mediocru nu‑şi părăseşte iubita cu greu câştigată, ca să se afunde într‑o arhivă şi să intre în rolul unei mari idei politice. Cum să fie Grobei mediocru?… Asta înseamnă a rămâne prizonierul unor estetici vechi, naturaliste, a romanului secolului al XIX‑lea…
Dar în pielea cărui personaj…
Eu mă repartizez în multe postúri, în mai multe personaje deodată. Ca orice actor cu vocaţie reală, încerc să joc mai multe roluri deodată. E şi ridicol, şi trivial, de altfel, când unii critici m‑au recunoscut în eroul principal din Pândă şi seducţie numai pentru că era la persoana întâi. A frapat faptul că e prima mea carte scrisă la persoana întâi şi că apar, în joacă, ici‑colo, elemente disparate ale biografiei mele.
Sunt momente, în proza dumneavoastră, când autorul tatonează mai multe teme, se joacă, vrea şi chiar induce în eroare cititorul…
Da, induc în eroare. În Bunavestire faptul că eu tratez un personaj ca semidoct induce în eroare şi face să se creadă că omul acela e semidoct. La fel cu personajul K., din Pândă şi seducţie, am înşelat receptarea lectorului, pigmentând personajul cu foarte multe elemente ficţionale false, inventate, dar şi cu multe elemente reale.
Am constatat că în bătrânul Verhovenskis se descrie Dostoievski. Este vreun personaj în care se întrevede portretul lui Breban?
Mi‑e greu să spun. Sunt Paul… cretinul ăla muzical din Animale bolnave. Acest Paul a evoluat peste 20 de ani în Castor Ionescu din Drumul la zid, care sunt tot eu. Tot eu sunt şi Grobei, bineînţeles. Individul care vrea să devină un maestru spiritual, dar înainte de asta uceniceşte aspru. Mă regăsesc şi în unele femei din romanele mele, ca Francisca, de exemplu. Sunt un spiriduş care sare în mai multe înfăţişări… Sunt un autor care îşi schimbă măştile într‑o noapte lungă de carnaval care e chiar viaţa, care e viaţa societăţii, viaţa vizibilului.
■ Fragment din vol. Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban