Mi‑a scris cineva aşa: „Întrebarea e dacă Ion Creangă era un iniţiat care mai transmitea vestigiile unei cunoaşteri străvechi, cum sugerează Vasile Lovinescu”. I‑am răspuns: Observ că aţi folosit cuvântul sugerează. E întru totul adecvat în cazul lui. El sugerează. Sugerarea nu este o metodă adecvată de exegeză ştiinţifică. Cercetătorii ştiinţifici demonstrează şi dovedesc, nu sugerează.
Cunosc oameni cu studii superioare entuziasmaţi de hermeneutica lui Vasile Lovinescu. Nu ştiu ce universităţi au absolvit şi ce au învăţat acolo. Ştiu doar ce am învăţat eu la cursurile postuniversitare din Suedia despre metodologia de exegeză ştiinţifică a textelor scrise. În bibliografie era şi o comunicare ştiinţifică susţinută de academicianul Carl Martin Edsman. El dovedeşte că metodologia de cercetare a lui Mircea Eliade şi onestitatea lui ştiinţifică nu sunt la nivelul erudiţiei lui. Nu ne place să aflăm că Eliade are pete negre. Dar şi soarele are pete. E mai bine pentru ochii noştri să nu le vedem. Dacă până chiar şi metoda lui Eliade este deficitară, ce să mai zicem de metodele altora? Ce metodă aplică Vasile Lovinescu? Cum se numeşte? Ce cadru teoretic de referinţe ştiinţifice are? Cartea lui de referinţă e Coranul. Explicaţiile lui pornesc de la ce a învăţat din mistica sufiştilor. Face asocieri de idei şi ne înşelăm luându‑le drept concluzii.
Vasile Lovinescu n‑a fost cercetător ştiinţific. A fost un critic literar cu o fantezie zburdalnică şi filozof ezoteric, a cărui atenţie principală s‑a îndreptat spre obţinerea unei iniţieri personale. Căutările lui asidue de cunoştinţe căpătabile prin rituri iniţiatice l‑au dus la obţinerea iniţierii într‑o confrerie musulmană din Franţa. Călăuzit de filozoful mistic René Guénon (francez convertit la islam) şi de elveţianul Frithjof Schuon (tot filozof mistic şi convertit la islam), Vasile Lovinescu trece pragul de iniţiere în 1936 în confreria sufistă fondată de algerianul Shaykh Ahmad Al‑Alawi. E irelevant să ştim câţi bani a donat la primirea în confrerie, ca garanţie de seriozitate şi supuşenie. La fel s‑a convertit şi diplomatul român Mihai Vâlsan, devenit Mustafâ ’Abd al‑’Azîz, rămas în Franţa. Vorba lui Caragiale: până când să n‑avem şi noi iniţiaţii noştri?
Vasile Lovinescu a devenit Abd el‑Qâder, iar principala lui preocupare a fost desăvârşirea sa spirituală raportată la Islam şi înţelegerea în concordanţă cu Coranul a tot ce e pe lume. Nu e posibil să devii musulman şi să rămâi creştin. Contravine dogmelor din ambele religii. Nu mai eşti nici una, nici alta. Hagialâcurile lui repetate, convertirea la Islam şi trecerea pragului i‑au întărit sentimentul de solidaritate cu musulmanii, l‑au înălţat în ochii unora, i‑au sporit încrederea în sine şi i‑au produs o transformare a personalităţii, a comportamentului, a scalei valorilor şi a felului de a gândi. Gândirea i s‑a îndepărtat de reperele din afara confreriei şi s‑a apropiat de cele din confrerie. Învăţăturile din Coran, de la sufişti şi de la înţelepţii din diverse religii i‑au oferit certitudini şi i‑au întărit credinţa în Allah.
Astea nu sunt aducătoare de cunoştinţe ştiinţifice. Şi nici de inteligenţă, înţelepciune sau discernământ. Vasile Lovinescu a privit totul prin filtrul sufismului, chiar şi istoria Daciei şi geografia României. El vedea idei din religii orientale în folclorul românesc şi trăgea spuza din vatră pe turta sufiştilor. Aşa ceva nici turcii n‑au făcut.
Setea lui Vasile Lovinescu de căutări spirituale şi nevoia lui de a fi acceptat într‑o frăţie străină, ca să îşi afirme identitatea tocmai prin anularea identităţii şi prin contopirea în conformismul confreriei, sunt încercări de a găsi echilibrul sufletesc. Suntem liberi să îi acordăm lui Vasile Lovinescu toată admiraţia sau să‑l compătimim pentru abnegaţia sa de a căuta prin hagialâcuri şi rituri iniţiatice cunoştinţe superioare, care nu au de a face cu gândirea ştiinţifică, aşa cum a evoluat de la Aristotel încoace.
Însă ce au Ion Creangă, folclorul român sau Dacia în clin şi‑n mânecă cu Islamul şi cu Coranul sau cu yoga? Cum pot nişte cunoştinţe obscure, dintr‑un rit de iniţiere în tainele Coranului şi felurite taine din religii orientale, să ne lămurească ce a vrut Creangă să ne spună nouă, care nu suntem musulmani şi nici yoghini? O fi necesar să ne convertim la Islam şi să ne iniţiem în mistica sufiştilor sau să stăm în poziţii yoga ca să înţelegem folclorul nostru şi Harap-Alb sau Ivan Turbincă mai bine decât le‑a înţeles însuşi Ion Creangă?
Ion Creangă, Petre Ispirescu şi ţăranii chestionaţi de folclorişti sau bunicii noştri, care ne‑au povestit basme, nu trecuseră prin rituri de iniţiere ca să ne transmită „vestigiile unei cunoaşteri străvechi”. Dacă ar fi existat asemenea rituri de iniţiere, ar fi ştiut culegătorii de folclor, etnologii şi antropologii noştri. Creangă holbase ochii la gura bătrânilor, la fel ca toţi copiii din copilăria lui. La fel de buni cunoscători ai folclorului puteau să fie sumedenie de ţărani contemporani cu Creangă prin toate satele.
Unii spun că basmele sunt poveşti pentru adormit copiii. Copiii înţeleg basmele într‑un fel, iar bătrânii într‑altfel. Putem fi încântaţi de naraţiunea din basme (aspectul exoteric). Sau ne gândim la sensul alegoric abstract şi generalizator din înţelepciunea bătrânească (conţinutul ezoteric inaccesibil copiilor şi poate nu chiar tuturor adulţilor). Autorii colectivi şi anonimi ai folclorului nu erau iniţiaţi în vreun rit de transmitere a vestigiilor unei cunoaşteri străvechi. Pentru a înţelege gândirea lor, nu avem nevoie de vreo iniţiere în niscaiva rituri sau de vreo religie străină. Şi nici de baliverne iniţiatice, ci doar de experienţă de viaţă.
Vasile Lovinescu porneşte de la premiza că el vede în opera lui Creangă, în folclor şi în geografie aspecte necunoscute şi vrea să ne lumineze pliroforisindu‑le cu Coranul în mână şi cu cuvinte sfinte din religii străine. O boscorodeală pendulatorie între Creangă, folclorul român, geografie, istoria Daciei şi sufism pitrocit cu religiile altor popoare poate fascina pe cine fascinează. Desigur, Coranul e o carte fascinantă, iar Islamul poate fascina occidentalii. Dar se ştie că sistemul de gândire islamic nu e congruent cu sistemul de gândire creştin şi e fascinant tocmai prin incongruenţa sa. Comunicarea între cele două sisteme nu este ca între două vase comunicante, ci întâmpină dificultăţi care au fost puse în evidenţă la Al doilea Conciliu al Vaticanului şi de către World Church Council, aşa cum arăt într‑un alt articol.
Concluziile bazate pe asocieri de idei fără noimă între două sisteme de gândire incongruente şi incompatibile or putea să fie fermecătoare, însă nu au valoare ştiinţifică şi se prăbuşesc fără a fi necesar să le combatem. Nu merită atenţie. Se exclud din capul locului şi de la sine. Nici măcar nu pot să rămână în istoria evoluţiei ideilor şi a cunoaşterii ca jalnice erori de gândire. Cu siguranţă se încadrează în definiţia paranoiei. Ce altceva decât paranoie este să explici folclorul român, baladele, Ivan Turbincă şi geografia ţării cu ajutorul învăţăturilor din Coran şi din scrierile unor maeştri spirituali indieni? Însă trăim într‑o lume liberă şi gândim fiecare aşa cum vrem şi cum putem să gândim. Coranul e interesant de citit şi ispititor de frumos. Sufismul e şi mai ispititor. Orice cunoştinţe noi pot să fie ispititoare. Depinde de fiecare dintre noi ce ispite preferăm sau respingem şi ce fereastră deschidem sau închidem. Atenţie la fereastra Overton!
Oricâte idei din folclorul nostru ar fi comparabile cu idei din alte mitologii sau religii, nu se poate dovedi că folclorul nostru provine din alte mitologii şi nici că acele mitologii provin din folclorul nostru. Şi nici nu se poate afirma că vin din vreo sursă comună. Orice afirmaţie trebuie demonstrată ştiinţific cu dovezi. De bună seamă că nişte afirmaţii lansate în văzduh despre ceva nedemonstrat, nedovedit şi doar sugerat într‑un stil elegant, sunt nemaipomenite. Dar sunt şi lipsite de temei. Multe scrieri sau discursuri pot să fascineze, tocmai atunci când n‑au în ele niciun temei.
Trăim în libertate şi oricine poate să se încânte cât pofteşte cu hermeneutica ezoterică şi alături cu drumul a lui Vasile Lovinescu, întemeiată pe felul cum a înţeles el Coranul şi celelalte surse ale lui de îndoctrinare mistică. Oricine jinduieşte poate să memoreze Coranul, să se convertească la mistica sufiştilor, să proiecteze acele învăţături pe toate gardurile şi să vadă cai verzi pe pereţi. Oricine vrea poate învăţa de la Vasile Lovinescu orice catadicseşte, dacă asta o să îl ajute să vadă în opera lui Creangă ceea ce Creangă n‑a văzut şi să vadă în folclor ce n‑au văzut strămoşii noştri care l‑au creat.
Ce ar zice Eminescu, Maiorescu sau ceilalţi de la Junimea despre zămintirea lui Ion Creangă în acelaşi lighean cu Coranul, cu sufiştii şi cu yoghinii, aşa cum face Vasile Lovinescu? Creangă ar zice că tălmăcitura lui Vasile Lovinescu e o tiriplice. Întrebat de junimişti ce înseamnă tiriplice, a răspuns că e un fier pe care fierarul îl înroşeşte şi îl bate pe nicovală mereu. Şi la ce foloseşte? La nimic.
Străbunii noştri nu stăteau în poziţii yoga. Înţelepciunea folclorului român nu vine din mistica sufiştilor şi nu se desluşeşte cu ajutorul Coranului. Analiza scrierilor lui Creangă cu Coranul în mână este o blasfemie împotriva Coranului şi o blasfemie împotriva operelor lui Creangă. Întrebarea e dacă sufiştii, acceptându‑l pe Vasile Lovinescu în confreria lor, nu cumva şi‑or fi dat cu firma‑n cap.
■ Scriitor, eseist, publicist
Victor Ravini
Stimate autor, profesor și traducător,
Deși nu acesta este punctul de atracție al articolului dumneavoastră, primul detaliu care ne-a atras atenția a fost menționarea studiilor pe care dumneavoastră le-ați urmat în Suedia, unde ați învățat despre „metodologia științifică”. Din păcate, toate aceste noțiuni dobândite, chiar și în Suedia, nu v-au ajutat să vă dezbărați de prejudecățile generatoare de superficialitate – pentru că refuzăm să credem că dumneavoastră sunteți analfabet funcțional. Alegem să credem că, dacă ați binevoit să citiți texte scrise de și despre Guenon și Lovinescu, ați făcut-o pe diagonală. Nu putem să nu ne întrebăm: să fie asta o tehnică învățată la „cursurile postuniversitare din Suedia”?
Punctual, iată câteva dintre lucrurile pe care vi le semnalăm: Guenon nu a fost nici filosof, nici mistic, lucru cât se poate de evident pentru oricine citește cu atenție textele sale, unde acesta a explicat într-un mod cât se poate de clar de ce filosofia este problematică și ce anume înseamnă misticismul, iar acele explicații sunt valabile și în ceea ce îi privește pe Schuon și, implicit, pe Vasile Lovinescu. Apoi, ca să adresăm elefantul din încăpere, ne vedem nevoiți să vă sugerăm o lecturare atentă și a textelor lui Lovinescu, unde ar trebui să vedeți că acesta nu face afirmații (sau „sugestii”) gratuite, că, spre deosebire de dumneavoastră, nu a abordat cu superficialitate temele tratate în lucrările sale, și că despre Ion Creangă nu spune că în mod categoric era un inițiat, ci mereu pendulează între această posibilitate (pe care o argumentează destul de clar, am spune noi) și aceea ca humuleșteanul, precum și alți autori, atât români cât și străini, să fi fost „însărcinat”, în baza talentului său literar, să asigure transmiterea unor anumite simboluri, fără ca acesta să fie conștient de semnificația lor. Alături de cele spuse până în acest moment, vă recomandăm să reveniți asupra basmelor românești, pe care suspectăm că, la pregătirea dumneavoastră, deja le cunoașteți foarte bine, poate chiar le aveți memorate, și să reflectați asupra formulelor de început și sfârșit al acestora – un punct de pornire bun, socotim noi, care însă trebuie urmat de o direcție pe măsură; în acest sens, amintim vorbele lui Ananda K. Coomaraswamy, un alt „filosof mistic”, potrivit cărora e aberant să te consideri un „bun european”, bătându-te cu pumnul în piept că ești „specialist” în… sau că te interesează doar cultura europeană, rămânând ignorant cu privire la acele culturi care, sub o formă sau alta, au influențat-o pe cea atât de dragă domniei tale.
Ne oprim aici, fără a mai semnala și celelalte erori din textul dumneavoastră, însă nu fără a recomanda să vă documentați și în privința esoterismului, pe care avem impresia că îl asemuiți cu jargonul sau cu argoul. Desigur, dumneavoastră sunteți „cercetător științific”, nu esoterist, însă tocmai din acest motiv ar fi de „bun simț” să nu vă dați cu părerea, metodologic sau nu, despre ceea ce nu ați studiat în modul cuvenit.