„O partitură complexă de citate şi aluzii verbale”
Surpriza personalităţii şi originalităţii, a independenţei poetice a lui Matei Călinescu devine şi mai convingătoare în secţiunea Inedite şi poeme publicate în reviste.
Alt poem regăsit, datat la „începutul anilor 1950”, e oniric, la limita (supra)realismului: „trotuarele se învălmăşeau în mine/fâşii de lună printre cuvinte/şi mergeam clătinându‑mă/uneori mă loveam de ziduri”. Discursul poetic amplu, despletit sintactic, asemănat automat cu cel al lui M. Ivănescu, e atestat surprinzător în Lethe de pe la „cca 1957”: „Ca şi când aş fi spus totul şi mi‑ar mai fi rămas/doar două‑trei cuvinte, bunăoară tu (eu de mult/nu mai însemn nimic) bunăoară aici – dus de uitare/murdară cu pomi smulşi, cu noroaie de lucruri” etc.
Ar trebui să nu‑l mai relegăm pe M. Călinescu de „formula” poetică a lui M. Ivănescu, fapt cerut de ineditele din cartea aceasta de „poeme alese”. Ea le poate fi comună, dacă nu am putea crede (la fel de abuziv?) că precedenţa e la poetul‑critic (categorie, la noi, ostentată, azi, când numeroşi poeţi se „critică” encomiastic, amatoristic, între ei).
Nu mai puţin de opt poeme, multe necunoscute până acum, tulbură teza priorităţii poeticii moderniste „individuale”. Le reiau în ordinea din carte, reducând citatele la minima elocvenţă a enunţării poetice. Primul, fără titlu, ca şi altele, începe aşa concatenarea de subiecte gramaticale: „Gramofonul din 1912 cu Jeanine, Jeanine,/poetul bărbos crescător de oi din spirit bucolic/iubita poetului cu şolduri de violoncel/iarna limpede şi geroasă, evlavia Anului Nou” etc.
Al doilea, tot fără titlu: „În mine, afară, nici o chemare, chipul încremenit al poeziei. Cuvinte/ care încetul cu încetul îşi uită mireasma/ ochiului înţeles.” (Mai conţine un cuvânt inventat, ca mai târziu la N. Stănescu: „Dulcele mire,/descumpărătorul”, inventivitate lexicală în care M. Călinescu, poetul elegiac şi al „invenţiilor”, n‑a perseverat.)
Al treilea, tot fără titlu, e scris între Dimov şi Ivănescu, poeţi care nu întâmplător au semnat un volum împreună (Amintiri, 1973): „Lumile mele se rostogoleau/cu pârghiile rupte” etc.
Al patrulea, tot fără titlu, datat „11 septembrie 1960”, apărut în România literară, 30, 2012: „…Şi parcă trupul mi‑ar fi rămas undeva departe ‑ / ca un prieten dormind,/gesturile îmi sunt aeriene şi limpezi focuri de toamnă,/la marginea dintre cuvinte şi nerostitele gânduri te regăsesc” etc. Apoi, de citat extensiv ar fi şi Nelinişte, datat „4 septembrie 1960”, publicat în România literară, 30, 2012.
Drama poetului exista în O intuiţie a golului, datat „1960”: „atunci a început cu adevărat prăbuşirea în mine însumi”. Iar fantezia sentimentală, în Sunt acum pentru tine…, e din „1963” (s‑a publicat în România literară, 29, 2017): „Sunt acum pentru tine iubitul din vânturi/fiecărui sentiment câte‑o pasăre i‑am înhămat”.
Nostalgică, „scrisă împreună cu Nina Cassian” la „16 aprilie 1989”, pare a fi doar a poetei de limbă română şi „spargă”, în expresie ludică, sonoră, suprarealistă. O notă din Paul Celan răzbate în „dansul negru al literelor: un dans încet, întrerupt, reluat, de doliu, pentru litera <m>” (Patruzeci de zile şi una, datat „12 aprilie 2003”). Seamănă? Seamănă, dar nu răsare, e vorba populară, şi ea merge şi‑n cultura poetică, unde citatele şi aluziile întăresc şi nu slăbesc originalitatea, care, dacă există, are şi ea limite de identitate. Putem şti dacă, „răsfoind o carte de nisip” (Doamna cu ochi de nisip), M. Călinescu îl intertextualiza pe Borges?
„Cu magice chei de cuvinte”
În Semn (1968), Matei Călinescu, elegiac imaginativ, îşi confruntă tinereţea cu bătrânii şi femeile pierdute ori chiar cu un Caliban „sacralizat”!, deja cu obsesia cifrului literar: „deschidem cu magice chei de cuvinte” (Durere, privire albastră…).
E interzisă elocvenţa însăşi: „Suntem în fundul întunericului/şi nu putem rosti un cuvânt ‑/ avem gura plină de piatră”, salvarea dincolo de verb: „Aici ne iubim unii pe alţii,/ ne simţim fără cuvinte” (Duminica), lipsa („odihna pustie de sămânţa cuvântului tău”, Absenţă) ori extincţia cuvântului („Pe buze ne murea acelaşi cuvânt.”), în Moartea hoinarului.
Versuri (1970) atrage limbajul genetic transformator („singurătatea în care ne‑am putea topi ca nişte cuvinte”) până la anihilare („tăcerea în care ard toate cuvintele ca nişte focuri de spini”), într‑un vid înflorit („flori de gol ale vorbirii”) (Ceva). Şi, în acelaşi poem, scrisul se pierde în (ne)timp („altădată odată poate niciodată/scriam cu firul vorbei lucruri pe faţa apelor de taină”), ca şi armonia onto‑retorică („lucruri şi semne care ne‑au dat fiinţă”), cuvântul auroral pe limbă, la propriu („gust de muguri aveau cuvintele”).
Cuvântul apare alienat („Fără cuvânt creşte cuvântul”), obiectualizat („un cuvânt ţinut vreme lungă lângă gură”), prezent fiind „muntele vechi al tăcerii” (Maternitate). Ca efect: „însingurându‑mi limba” (Act).
Se naşte aici un dramatism onto‑retoric: „Încet cuvintele s‑au despărţit de lucruri”, trădând referentul, transferându‑şi semnificatul, „Cuvintele, încet, s‑au golit de înţelesul lucrurilor./Şi s‑au umplut de înţelesuri de aer.” (Încet‑nimeni) „Mistica” lucrează în afara limbii: „Mă rugasem fără a vorbi.” (Ca într‑un vis de mări înalte) Referentul însuşi este vulnerat, în materii „mai volatile decât poemele”, potrivite la „Cuvinte închise absenţă nimic (…) şi totuşi să spun să scriu” (Aşteptare, dedicaţie lui Mircea Ivănescu).
Limbile lucrurilor şi animalelor substituie „limba înţelepciunii universale” (Ciclu). E reificat, la modul cel mai înjositor, şi anihilat din limbă, „cuvântul‑cârpă vechi în gură/cuvântul ce nimic nu spune” (Un poem aruncat de Zacharias Lichter…)
Lipsite de căldură omenească („Plouă de gând şi de moarte, şi de fără rost,/De spaimă şi de cuvinte reci, cuvinte, cuvinte” („cuvinte reci”, cf. şi la Irina Mavrodin, poetă‑poeticiană), ele rămân tragic determinante („cuvinte/Reci, bătrâne, tulburi, încărcate de soartă”) (Cu gura plină de flori).
Balizarea retorică include analogia insistentă, precum cele cinci comparaţii în formula „ca o” din final (Ca într‑un vis de mări înalte), hiperbola: mâinile, picioarele, ochii „se sfârşeau departe” (Stare), oximoronul: „Ce depărtată‑i apropierea/ce limpede întunecimea/ce simplă e întortocherea/întortocheată simplitatea” etc. (Un poem aruncat de Zacharias Lichter...)
Numeroase comparaţii simple introduse prin „ca o…” există şi în Mic tratat despre timp şi despre altele, oximoron („întunecată lumină”, Amintire marină), imaginism suprarealist (Ce foc frumos) există şi în Umbre de apă (1972), la care mă opresc acum.
Ne‑vorbirea capătă efect organic: „Şi cuvântul nerostit/arzându‑mi în gură.” (Ce foc frumos) Se enunţă şi denunţă zădărnicia chiar a unei comunicări simili‑verbale: „în gura marelui tăcut degeaba strigi” (La mijlocul drumului), pierderea unui limbaj de odinioară, acum desemantizat: „lumină de praf/căzând foarte încet:/ca‑n tăcere cuvintele/de altădată” (Alt cântec de sete).
Poate că La mijlocul drumului identifică (i)realitatea drept metodă, teorie şi practică poetică, în fapt o onto‑retorică poetică: „fiecare lucru este şi ce pare că este/şi ceea ce este/şi ceea ce nu este”.
Matei Călinescu traversează, până la Tu. Elegii şi invenţii (2004), neîncrederea în scris, în cartea care este neputincioasă faţă de pierderea vieţii, a fiinţei: „portretul lui (…) doar o biată carte (…) în zadar încercând să înfrângă zădărnicia…” (Prăbuşit într‑o floare).
Scrisul e urmat ca auto‑dicteu dintr‑o cauză lipsită de scop: „umpleam pagini după pagini/fără să ştiu de ce – ca să‑mi treacă timpul apăsător – ca să‑mi fac datoria – faţă de cine? – faţă de ce?” (Tu)
În Întrebări poetul interoghează natura incertă a cuvântului în raport cu omul, efemeritatea certă a existenţei. „Acum: ce este acum? O vorbă trecătoare ca mine?/O vorbă care însemna pentru mine miezul timpului.” Şi recunoaşte imperativul dicţiei ca ne‑rostire: „Spune‑mi, spune‑mi, chiar dacă sunetul cuvintelor tale/nu va ajunge la mine. (…)/Povesteşte‑mi despre mine.”
Pot şi nu pot… e tocmai un poem despre (in)certitudinea cititului şi a scrisului. Doar cuvinte spune prin titlu totul despre neajunsul vorbirii şi al scrisului, străine, fără viaţă: „cuvinte moarte, sclipind în soare, pe nisipul pe care‑au fost aruncate”. Scrisul poetic este direct pe nisip („cartea de nisip” a lui M. Călinescu nu e împrumutată de la Borges), deplin zadarnic: „versuri pe nisip,/În unele din ele e ascuns, printre foşnete, şi numele lui”, repetat cu adaosul „şi numele tău”, M şi m, scris în valuri…
Enunţarea devine pur denotativă, nepoetică, realistă, placată pe amintirea sigură, în poemele despre „M”, de la Ray Charles încolo, mereu pe un fond muzical explicit: „ascultând şi scriind, după M. despre M.” (Numai Bach, numai Bach).
Noima limbajului şi a fiinţei e îndoit căutată (cuvântul prins în eterna reîntoarcere/ repetiţie: este şi definiţia versului, ca reînceput continuu) în „geneză”, din perspectiva La vida es sueño, cum se intitulează un poem: „La început a fost cuvântul – sau repetiţia – căci, nu‑i aşa?,/cuvântul e prin definiţie repetabil”, şi tot aici poetul (supra)realist observă că „Imprevizibilul însuşi se repetă, ca o împerechere rară de cuvinte”. Veşnica, totala repetiţie, ajunge până la extincţie: „moartea e altceva decât viaţa,/dar şi ea se repetă”. Viaţa e vis repetat ca vers… De întors, data viitoare!
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
