Pentru Barbu, polemica vizând Europa liberă a fost şi o posibilitate de a reveni?
Nu, n‑a revenit deloc. După excluderea din conducerea Uniunii Scriitorilor, el şi grupa sa n‑au mai revenit niciodată în aparatul Uniunii Scriitorilor sau la revistele Uniunii Scriitorilor. Lui i s‑a dat o mică fiţuică – programul săptămânal de spectacole ale Bucureştiului, care era doar un simplu program de radio şi televiziune – şi i s‑a permis de la municipiu să interpreteze nişte mici informaţii, pe care el le‑a extins tot mai mult, şi aşa a apărut Săptămâna…
În jurul lui s‑au mai adunat scriitori de valoare?
Nimeni, nimeni. În jurul lui au fost nişte necunoscuţi, nişte ageamii, nişte veleitari, nişte trepăduşi – nici un scriitor. Cu o singură excepţie – criticul Marian Popa, care era inteligent şi cult şi care, înainte de a pleca în străinătate, s‑a rupt de Barbu, dar lumea literară nu l‑a mai primit.
Nu‑mi amintesc încă să vă fi exprimat punctul de vedere asupra prozei lui Eugen Barbu…
Barbu se înscrie în seria de prozatori buni, de nuvelişti români buni, care fac operă într‑o manieră ce nu mi s‑a părut niciodată majoră – exploatează lumea suburbiilor, a mahalalei. Barbu era un pitoresc, un naturalist, cu efecte de limbă, dar era un acefal şi un om cu extrem de mari complexe de inferioritate. Era celebră, la începutul carierei sale, cartea lui Goethe, în care acest om, care nu ştia nici două fraze în germană, făcuse procesul lui Goethe. Bineînţeles, fusese făcută de negri. De altfel, el a scos o grămadă de cărţi făcute de negri, adunând milioane. Nu s‑a jenat să fure din Paustovski şi alţii. Pe lângă bani, pentru el era o vanitate şi aceea de‑a arăta că el este un om cult. Avea diverşi băieţi (indivizi anonimi plătiţi), care mergeau la bibliotecă, veneau cu fişe pe care le publicau alandala, până la limitele rizibilului. Era o figură pitorească a mahalalei literare române, ştim, dar un om de cert talent. Pentru mine însă, de la un anumit nivel în sus, talentul nu mai este extrem de important. A fost, cum am zis eu, un diavol de serviciu, el a făcut mereu diversiuni politice în lumea literară. Şi ne‑a păcălit pe mulţi pentru că, la un moment dat, el a atras asupra lui toată atenţia şi concentrarea noastră. Am spus deseori în ultimii ani: „Să fim atenţi. Noi lovim într‑o «fantoşă». În loc să lovim spre centru, spre partid, spre secţiile de propagandă şi de cultură, partidul ne opune mereu această «fantoşă», deja răsuflată, iar noi continuăm cu naivitate, dar şi cu viclenie, să lovim în ea ca să înţeleagă ceilalţi”. Dar ceilalţi nu înţelegeau nimic. El a fost diavolul de serviciu. În prima parte, a fost un diavol viu, iar în partea a doua, o simplă fantoşă. Revista Săptămâna era o platformă de diversiune, era făcută excelent din punctul de vedere al diversiunii şi al ticăloşiei, ataca emigraţia, ataca pe cei fugiţi. Şi a avut un cinism care a mers până acolo încât, atunci când a fugit Caraion, imediat Barbu i‑a publicat jurnalul confiscat de Securitate, arătându‑şi legătura cu ea pe faţă… Asta a fost forţa lui, forţa omului cinic, care nu s‑a jenat să conlucreze pe faţă cu Securitatea şi cu aripa cea mai dură a Partidului.
Barbu era agent de partid în ultimii ani, după ce fusese trântit în ’65‑’68. Dar de data aceasta acceptase postul călăului care acţionează din umbră…
Probabil, ca diversionist. De altfel, elevii lui continuă aceeaşi linie şi astăzi. Dar eu cred că Manolescu a greşit foarte grav, intrând în dialog cu Vadim Tudor. Şi pe mine m‑a atacat Vadim Tudor, dar nici o clipă nu m‑am gândit să‑i răspund, eu nu intru în dialog cu oricine. Am fost atacat de multă lume de la Paris: Bujor Nedelcovici, Monica Lovinescu etc., dar n‑am răspuns decât lui Goma, pentru că pe Goma îl stimez. Goma a făcut un lucru adevărat şi extrem de curajos: singura atitudine anticomunistă şi anticeauşistă a fost aderarea lui la Charta ’77, a fost o mişcare de o reală disidenţă politică. Lui Goma i‑am răspuns pentru că stimez ce a făcut. În rest, n‑am răspuns. Cu atât mai puţin lui Vadim Tudor… dar Manolescu n‑a înţeles că îi justifică pe aceşti inşi, că le permite să intre în dialog cu unul din vârfurile literaturii, cu literatura în esenţa ei, că le hrăneşte diversiunile şi pretenţiile lor la prestigiul politic.
Să revenim la Goma. El s‑a apropiat de Breban, ca să‑şi publice cărţile în România, şi a iniţiat un grup care a încercat penetrarea şi în România a Chartei ’77. Ce importanţă a avut gruparea Charta ’77 la noi în România?
Grupul lor n‑a avut nici o importanţă din cauza laşităţii noastre. E suficient să constatăm că Goma e arestat şi, la o săptămână, se ţine Conferinţa Scriitorilor. Şi nimeni de la tribuna acestei Conferinţe n‑a spus ceva de arestarea lui: nici Doinaş, nici Nichita Stănescu, nici Marin Preda, nici Manolescu, nici Dinescu. Nimeni. Dar trebuie observate îndrăzneala şi cinismul Partidului, care, după ce îl arestează pe Goma, la o săptămână face Conferinţa Scriitorilor, adunând laolaltă sute de scriitori, fiind sigur că nimeni nu va ataca problema la microfon, deşi acesta era închis pe Calea Rahovei, la trei străzi distanţă de locul întrunirii lor. După aceea l‑au eliberat, el a plecat şi totul s‑a stins fără nici un ecou. Mulţi scriitori şi‑au justificat nealinierea cu Goma, pretextând că acesta nu are prestigiu. Dar, de fapt, lumea aprecia că nu e realistă această acţiune. Goma însuşi a greşit, continuând să‑l atace tot timpul pe Ceauşescu, refuzând sfatul meu, acela de‑a ataca instituţiile Partidului şi nu persoana lui Ceauşescu.
Din ce perioadă se poate spune că Uniunea Scriitorilor a devenit un organism politic care se împotrivea Partidului?
E o greşeală… Este o legendă făcută de noi înşine, ca să salvăm trecutul nostru, cel puţin evaziv şi pasiv, să ne salvăm propria pasivitate. Uniunea Scriitorilor n‑a făcut nimic! Nimic! Scriitorii n‑au fost în stare să se organizeze. N‑au fost în stare măcar să forţeze o altă Conferinţă a Scriitorilor, după cea din ’81. În ’85 trebuia să aibă loc o conferinţă, după statut. Consiliul Uniunii Scriitorilor n‑a putut propune asta, n‑a putut să‑i dea afară pe Ungheanu, D.R. Popescu şi pe ceilalţi. Uniunea Scriitorilor aproape n‑a putut să facă nimic, nici măcar să‑şi apere drepturile ei fundamentale. Uniunea Scriitorilor n‑a devenit în nici un caz un organism politic disident, nici măcar un sindicat care să apere drepturile scriitorilor. Iar cei care au condus Uniunea, D.R. Popescu şi Bălăiţă, au făcut întru totul jocurile lui Ceauşescu şi ale aparatului lui până în ultima clipă. D.R. Popescu a vorbit de la tribuna Congresului al XIV‑lea, cu câteva săptămâni înainte de Revoluţie. Ei spun că putea fi mai rău, dar eu refuz această variantă. După ce au profitat de pe urma acestei laşităţi, după ce s‑au încărcat de bani şi de vile – cum s‑a întâmplat cu domnii care conduceau Uniunea Scriitorilor – îmi vine greu să cred că s‑au sacrificat în timpul ăsta. De fapt, au fost manipulaţi contra Uniunii Scriitorilor, contra activităţii capitale a Uniunii Scriitorilor. Nu numai că nu au avut loc conferinţele, dar nici Consiliul Uniunii Scriitorilor în ultimii ani nu mai funcţiona. E adevărat că a existat un grup constituit din Manolescu, Deşliu, Dimisianu şi Paler, care în şedinţele de consiliu se agitau, dar n‑a obţinut mare lucru. Probabil că din cauza lipsei de coeziune, n‑aveau un Ţepeneag în străinătate, care să‑i susţină. Goma a avut succes, pentru că l‑a susţinut Ţepeneag în străinătate. Şi Ţepeneag a agitat nu numai presa pariziană. Când a fost arestat Goma, Ţepeneag a făcut o campanie de susţinere de s‑a auzit la Washington. Aşa era posibilă disidenţa; şi Soljeniţîn a avut pe cineva în spate în Occident, care imediat a alertat opinia publică, editurile care l‑au publicat… Dovadă că alţi disidenţi, ca Tudoran şi alţii, n‑au stârnit nici un fel de ecou. Tudoran a fost rapid izolat şi apoi lăsat în pace să plece.
Aţi spus că după ’81 nu s‑a mai făcut nimic la Uniunea Scriitorilor… Poate că moartea lui Preda a lipsit literatura română de o mare personalitate.
Preda nu mai era personalitatea aceea, cum vă închipuiţi voi acum. Preda intrase în partid în ’78, într‑un moment când lucrurile se stricaseră rău în cultură în România. Omul ăsta, care s‑a ţinut departe de comunişti atâta vreme, la spartul târgului intră şi el în Partid. Preda n‑a fost niciodată luptător pentru cauza scriitorilor. Editura Cartea Românească am înfiinţat‑o eu, nu el. Eu am luptat pentru o editură. El era membru în comisia condusă de mine şi abia în clipa când s‑a configurat proiectul Editurii Cartea Românească a început să se agite puţin. A ajuns director pentru că eu am refuzat să ocup acest post. Preda n‑a fost niciodată un luptător şi, de altfel, nici nu exista printre scriitori importanţi un luptător. Nici Nichita Stănescu nu era un luptător; nu puţini aveau psihologia cinică, defetistă şi pacifistă a lui Sadoveanu. Adică ce putem noi face contra ăstora?
■ Fragment din vol. Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
