Nopţi de somnambul în vremuri de veghe, prima traducere românească din poezia lui August Strindberg, realizată de Dorina Brânduşa Landén, în curs de apariţie la Editura Ideea Europeană (2024), este, fără îndoială, cea mai fericită alegere dintre cele trei volume de versuri publicate de autor în cursul vieţii. Cele cinci Nopţi – patru publicate în 1884, iar cea de a cincea, Trezirea, adăugată în 1890 –, alcătuiesc un portret al poetului în devenire, deşi între prima perioadă de creaţie şi aceea care a urmat crizei sale psihice din 1896, care i‑a inspirat romanul autobiografic cu titlul atât de sugestiv, Inferno (1896‑1897), există mai curând o ruptură.
Pe de o parte, tânărul dramaturg, care se hotărâse să scrie poezie atât pentru a dovedi că poate să o facă mai bine decât poeţii establishmentului cultural – grupul de poeţi de la Universitatea Uppsala înfiinţat de Lorentz Dietrichson în 1860 –, cât şi pentru a‑şi da curs impulsului satiric avantajat de noua poetică naturalistă, devine treptat conştient de propriile conflicte interioare puse pe seama moştenirii caracterologice ereditare: religiozitatea şi idealismul mamei şi utilitarismul burghezului şi conservatorului său tată. Într‑o timpurie expunere a crezului poetic („Despre nemulţumirea totală, cauzele şi remediile ei”), Strindberg mărturiseşte sentimentul de vină generat de contradicţia dintre reticenţele faţă de artă ca plăcere lipsită de utilitate şi dorinţa de a fi de folos societăţii, ceea ce putea face doar cedând preocupărilor estetice, însă el nu se deosebea în această privinţă de alţi scriitori nordici, care, spre deosebire de cei francezi, nu au întreţinut cultul pentru artă caracteristic decadenţei sfârşitului de veac, estetismul lor fiind mereu dublat de anxioase preocupări etice, fie că e vorba de Ibsen, Pater, Wilde sau, în secolul trecut, Thomas Mann.
Ca şi Nopţile lui Novalis sau Edward Young, poemele lui Strindberg sunt o meditaţie asupra sensului vieţii şi valorilor umane şi, asemenea poemului dramatic Peer Gynt, de Ibsen, reflecţiile însoţesc un pelerinaj al iniţierii. Invers decât în poemul dramaturg‑rival, unde eroul îşi risipeşte viaţa rătăcind fără sens şi dobândind o identitate la întoarcere graţie iubirii unei fete, eul autoficţionalizat al lui Strindberg este centrul moral al poemului. La întoarcere, este privit ca un străin şi constată că lumea pe care o cunoscuse fusese înghiţită de timp.
Scriind despre drama modernă în 1889, Strindberg se manifestă ca un iconoclast, acuzând arta contemporană de a fi fost un simplu joc gratuit, menit să distreze clasele privilegiate, o simplă retorică şi înşiruire de metafore (cuvinte care înseamnă altceva). Lăudând naturalismul inaugurat de Zola, dramaturgul avea în vedere o artă care să se adreseze problemelor existenţiale ale omului şi să pună accentul pe psihologia personajelor, pe stările lor de spirit. Optând pentru definiţia operei de artă ca „un colţ de natură filtrat printr‑un temperament”, el era, de fapt, mai aproape de impresionism decât de naturalism.
Citindu‑i jurnalul, constatăm accentuarea acestei propensiuni către interiorizarea personajelor sub influenţa existenţialismului (Kierkegaard), nihilismului (Nietzsche) şi o apropiere de simbolism. Mitologia orientală (indiană), cunoscută prin intermediul lui Schopenhauer, îi inspiră o viziune în care graniţele dintre realitate şi imaginaţie se estompează, interesul său pentru fotografie şi cinematografie contribuind la defamiliarizarea imaginarului liric într‑o poezie care anticipează suprarealismul în ultima parte a vieţii.
Într‑o notă din 13 mai 1902, Strindberg scrie cu privire la piesa sa, Ett drömspel (O piesă‑Vis), unde fiica regelui Indra coboară pe pământ să vadă ce mai fac muritorii: „Tot ceea ce este improbabil devine probabil. Oamenii se perindă şi sunt schiţaţi din câteva trăsături; schiţele se combină. Un personaj se dizolvă în mai multe care se contopesc din nou într‑unul singur. Timpul şi spaţiul nu mai există; un minut este asemenea multor ani; fără anotimpuri; zăpada acoperă peisajul de vară, teiul se îngălbeneşte şi apoi înverzeşte la loc etc.”.
Teatrul intim îl îndepărtează de naturalism, apropiindu‑l de un Yeats, în vreme ce lecturile din Swendenborg şi teosofie, temperate de eticismul său scandinav, îl îndreaptă către estetismul spiritualizat sau chiar religios al lui Huysmans, cu care a fost adesea comparat. Impactul creaţiei timpurii, revoluţionare prin stil şi mesaj, a fost totuşi atât de puternic, încât Stridberg a rămas în istoria literaturii ca un naturalist sau chiar realist satiric, ignorându‑se radicala sa transformare – Trezirea, cum se intitulează ultima din Nopţile de somnambul –, faptul că s‑a convertit (a se vedea piesa Pe drumul către Damasc) într‑un creator de lumi posibile, eliberate din constrângerile spaţiului şi timpului fizic, populate de personaje cu personalităţi multiple, ca în mitologia indiană.
Chiar şi primele patru nopţi sunt meditaţii asupra condiţiei umane mai curând decât simple satire ale absenţei oricărui substrat spiritual din practicile religiei instituţionalizate şi a oricărui câştig cognitiv autentic din strădaniile ştiinţei sau consolări metafizice: „Tu care cântăreşti ceea ce este de necântărit/ şi măsori ceea ce nu are măsură/ spune, eşti capabilă să răspunzi/ pe care drum cei morţi au plecat;/ unde vom pleca odată noi toţi,/ unde‑i leagănul nostru ce‑a fost la început?”
În locul limbajului discursiv al satirei, Strindberg construieşte un imaginar asociativ, inspirat, probabil, de ceea ce recomanda în construcţia intrigii şi personajelor: noua psihologie. Asocierile pun în evidenţă incoerenţa culturii contemporane, logica contradictorie ce se năştea prin pătrunderea capitalului, scientismului şi tehnologiei în universul tradiţional. Fugind de realitatea hâdă şi zgomotoasă, alter egoul poetului crede că a găsit refugiu într‑o biserică. Aceasta a devenit însă doar o referinţă nominală, un semnificat vid. Preoţii dau cep butoiului pentru vinul de duminică (deconstrucţie a tainei supreme, a euharistiei) şi apoi se odihnesc… toată săptămâna lucrătoare (sunt antiteza divinităţii). Biserica nu mai trimite către transcendent. Semnificaţiile ei ţin de ctitoria unui rege şi de existenţa unui monument la mormântul lui Descartes – raţionalistul ateu prin excelenţă. Deşi desprinse din peisaje reale, imaginile sunt inserate în mozaicul unei metanaraţiuni a zădărniciei lumii moderne cu multiple irizaţii metaforice.
Cea mai cunoscută parte a poemului, Trezirea, este un exerciţiu de virtuozitate ce‑i caracterizează creaţia târzie. Întoarcerea acasă se petrece pe două planuri: unul imaginativ, al aşteptărilor născute din amintiri, şi altul al întoarcerii propriu‑zise, care însă este o desfăşurare onirică de topoi ai absenţei. Vechile cunoştinţe au plecat, au murit, s‑au îmbolnăvit, el însuşi nu este recunoscut, fiind crezut mort. Revederea propriei case, părăsite, dărăpănate şi scoasă la licitaţie, este un tablou oniric, cu eroul privind prin fereastră la eul său din trecut, ale cărui idei caută să ia trup de literă, dar scrisul este alb… Contrastele, paradoxurile, răsturnările neaşteptate ţes o atmosferă instabilă, ireală şi servesc o finalitate revelatoare. Dacă el nu este recunoscut, peregrinul vede în profunzime ceea ce a devenit ţara sa. Ordinea prusacă, imitaţia aşezărilor de pe Rin, cazemata îi spun că, deşi învingătoare la Dybböl şi Als în lupta cu Germania, ţara sa fusese cucerită de aceasta, de fapt. Realitatea este transpusă, ca întotdeauna, în scenariu prototipic: o ţară a ordinii raţionale, sub semnul lui Socrate, fusese cucerită de barbarii din est prin analogie cu căderea Troiei sau cucerirea Romei.
Pe lângă limbajul intens tropizat, poezia lui Strindberg punea şi problema versificaţiei. Aceasta nu se bizuie pe număr de silabe (sunt combinate pentametrul iambic, tetrametrul etc.), ci pe număr de accente cu cezură între o mişcare ascendentă şi alta descendentă. Traducătoarea a reuşit acest „croşet” sonor deosebit de dificil: „Se aude vuietul de unde talazurile lui Mälaren/ Se varsă în mare să se clătească/ de murdăria adunată şi de praful civilizat./ El vede printre şirul de case, clipind/ pe jumătate stinse, felinare care arată calea/ drumeţului nocturn cu paşi nesiguri”.
Volumul de poeme de Strindberg oferă cititorului român un distil al poeticii scriitorului suedez, o imagine în mic a peregrinării sale de la rebeliune socială şi artistică la ezoterism şi spiritualizare.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar
Maria‑Ana Tupan
