Două elemente au fost, cred, foarte importante pentru traiectoria biografic‑intelectuală a lui Alex Ștefănescu — și amândouă le‑au fost, cumva, oferite tuturor celor din promoția lui, ca și „optzeciștilor” veniți în lumea literară puțin mai târziu. Primul este modelul Generației 60 de scriitori și critici literari: o generație care făcuse joncțiunea cu marea noastră literatură interbelică și dislocase, în numai câțiva ani, „vedetele” realismului socialist, impunând altele. Autorul mai tânăr decât „șaizeciștii” a înțeles rapid, cu inteligența pătrunzătoare ce‑i era caracteristică, faptul că acestea erau modelele reale și că asumându‑le ca atare va putea deveni un critic și istoric literar (deși la început visul lui era să fie poet) de anvergură. De la Nichita Stănescu la Ana Blandiana și Emil Brumaru, de la Nicolae Breban și Augustin Buzura la George Bălăiță, de la Nicolae Manolescu (modelul lui critic) la Eugen Simion și Lucian Raicu, Alex Ștefănescu a scris pagini esențiale despre componenții Generației 60 și s‑a inspirat, de tânăr, din modul lor de a înțelege literatura și critica literară. Spune‑mi ce profesori ai ca să‑ți spun cine ești. Alex Ștefănescu a avut Profesori, cu majusculă, de literatură și de critică, iar scrisul lui critic și istoriografic a asimilat valorile și principiile „șaizecismului”: (neo)modernism, autonomia esteticului, sincronism, subversivitate după Tezele din Iulie 1971, până în decembrie 1989.
Și cu aceasta am ajuns la al doilea element decisiv pentru Alex Ștefănescu și pentru toți cei care am avut șansa de a trăi și a înțelege evenimentul istoric: Revoluția din 1989. Născut în 1947, Alex Ștefănescu avea 42 de ani la Revoluție, o vârstă matură și responsabilă pentru care noua libertate de opinie, de expresie, de creație avea atâtea de oferit… Criticul literar discipol al „șaizeciștilor” a înflorit pur și simplu după 1989, devenind un autor inconfundabil în mai multe genuri (meta)literare și având o „claviatură” ce‑i permitea să scrie la fel de bine despre poeți și prozatori, clasici și contemporani, Eminescu și Dan Stanca, să facă publicistică și emisiuni de televiziune, să țină poșta redacției, dar și conferințe. A făcut de toate, fără însă a se risipi, ca alții, ci integrând complexitatea socială și societală în complexitatea literaturii analizate și interpretate critic. Scrisul lui a devenit, în ultimele decenii, panoramic, îmbrățișând tot ceea ce literatura exprima ori atingea. Iar cititorii au înțeles că acolo, între ei și literatură, era cineva, un critic adeseori mai interesant și mai captivant decât autorul analizat tot de el; și l‑au iubit pe Alex Ștefănescu cum nu a fost vreodată iubit vreun reprezentant al breslei noastre.
Și l‑am iubit și noi, criticii literari, măcar un pic, așa cum știm și putem noi să iubim.
■ Critic şi istoric literar, profesor
Daniel Cristea‑Enache
