Înalta societate a fost întotdeauna o poveste legată de putere şi de export al modelelor. Dar nouă, celor de azi, ne scapă un amănunt semnificativ. Punctul de plecare. Cum s‑a născut de fapt această poveste? Dintr‑o necesitate, ar putea fi răspunsul. Este vorba mai degrabă de o atitudine „în trend” cu istoria şi întotdeauna pregătită cu schimbările peisajului. Nu este nimic „glossy” și nici vreo urmă de „glamour”. Vechii greci au definit fundamental această atitudine în trend cu istoria. Iar punctul de plecare al poveştii noastre se află chiar în etimologia celui mai cunoscut cuvânt, care defineşte înalta societate: aristocraţia. Avem de fapt un cuvânt compus din „aristos” (mai bun, mai înţelept, mai luminat) şi „cratos” (putere). Aşadar, pentru vechii greci şi întreaga Antichitate, era esenţial ca puterea să rămână în mâinile celor mai buni, mai luminaţi. Când aceşti „mai buni” deveneau „mai răi”, societatea se prăbuşea în „kakocraţie” (de la grecescul „kakos”, mai rău, mai prost) şi sfârşea în tiranie sau anarhie.
Peste o mie de ani, Franţa aristocratică dezvolta sintagma „nobleţea obligă”, probabil cea mai discretă şi dificil de cuprins definire a înaltei societăţi.
Nobleţea care obligă înseamnă mai multe obligaţii decât drepturi. Când aceia care joacă rolul unei demografii superioare consideră că deţin mai multe privilegii decât obligaţii, încetează să fie ceea ce grecii defineau prin aristocraţie.
Societatea românească a avut până la 1945‑1947 o pătură relativ restrânsă de nobili, care şi‑au asumat ierarhia socială, oferind societăţii o mână întinsă în situaţii de criză. O mână care oferea şi nu jefuia. Bijuteriile şi accesoriile vestimentare nu explodau în opulenţă, iar gesturile, mersul pe stradă, prezenţele oficiale sau informale în spaţiul public – cum ar fi sălile de operă sau teatru, se aflau într‑un rol secundar. Rolul principal în acest film îl avea întotdeauna societatea.
Înalta societate investea în propria‑i spiritualizare, ajutându‑i adesea şi pe alţii fără mijloace, cu ajutorul unor accesorii precum filantropia, mecenatul, reședinţa transformată ocazional în cenaclu literar, club pentru artişti, societate filantropică etc. Intrarea în lumea bună a adolescentului se realiza tot cu discreţie, la primul bal, către vârsta de 15‑16 ani, când părinţii îl prezentau rudelor mai îndepărtate, prietenilor de diferite ranguri, apropiaţilor din lumea afacerilor. La rândul lor, adulţii intrau pe scena publică, prin baluri de binefacere, pentru strângerea fondurilor necesare stingerii unor suferinţe cotidiene, în faţa cărora societatea reacţiona cu greutate.
Lipsa aristocraţiei întăreşte opţiunile de manifestare ale kakoraţiei, iar ultimul secol o dovedeşte foarte limpede. Potrivit lui Ellis Wasson, „o societate lipsită de clase sociale lasă marea masă a populaţiei fără apărare împotriva tiranilor. Conflictele religioase şi cele cu monarhii absoluţi i‑au determinat pe mulţi aristocraţi să adopte o identitate de apărători ai statului şi sunt împotriva conducerii arbitare.(…) Pe de altă parte, stăpânii inumani de sclavi ai secolului XX au fost comuniştii şi fasciştii, care și‑au aplicat politicile genocidare din Polonia până în Cambodgia. (…) Lenin, Stalin şi Mao au clădit cu alte instrumente şi au cauzat omenirii suferinţe fără precedent”.
Prin eliminarea aristocraţiei, „maeştrii mişcărilor de masă”, marii tirani ai secolului XX, cu extensie în lumea contemporană, „n‑au avut de oferit umanităţii decât război şi suferinţă, şi nici un strop de onoare”.
Dincolo de aceste detalii însă, revenind la detaliul românesc de azi, altfel se pun lucrurile cu aceia care dispun de suficiente fonduri materiale pentru a investi într‑un ambient şi un anturaj care să le modifice modul de viaţă. Au preluat, desigur, din privilegiile aristocraţiei, de la reşedinţe somptuoase până la cortegii de angajaţi domestici (doici, şoferi, bucătari, grădinari etc.), fără a prelua şi obligaţia socială de a se pune în sprijinul public. Şi astfel au apărut redefiniri de statut care amintesc fie de îndepărtatul Ev Mediu (beizadele) sau de explozia precarităţii de comportament şi nivel de educaţie, hrănită de realităţile imediate ale lumpenului îmbogăţit (baron local).
Desigur, aristocraţia, deşi aproape anihilată, continuă să fascineze. Nu numai în România, dar şi în întreaga Europă. Ellis Wasson consideră că „fascinaţia pe care o trezesc a rămas. Asemenea inorogilor, aristocraţii erau întruparea unui mister, a unei lumi dispărute, a unui mod diferit de a vedea viaţa, care nu mai poate fi salvat, dar continuând să existe în basme. De ce «Count Basie» şi «Duke» Ellington? De ce fracuri la nunţi şi concerte? De ce vizitarea conacelor încă locuite de familii aristocrate este mai populară decât vizitarea celor aflate în patrimoniul statului? De ce au supravieţuit, aproape universal, blazoanele ca expresie a identităţii civice sau corporatiste?”
Înalta societate nu se ascundea publicului obişnuit. Era vie, dinamică şi deloc preţioasă. Exista pur şi simplu. Din nefericire, aceşti oameni, de etnii şi confesiuni foarte variate, care s‑au topit într‑un mixtum compositum între 1870 şi 1940, exportatori de modele comportamentale către marginea societăţii, au fost evacuaţi din istorie, iar fotografiile pe care le admirăm prin albume de familie nu mai au corespondenţă în realitatea imediată. În sensul că istoria culturală a modelului social reprezentat de high life în vechime, unul pozitiv, vertical şi discret, a fost stopat violent în mai puţin de zece ani, începând cu 1946. În locul lor, la vârful piramidei sociale, a înflorit între timp o faună umană originară în valul de oportunişti, care încă din 1948 a avut acces la manevrarea resurselor financiare ale statului. Şi de aici mârlănia ajunsă prin corupere într‑un peisaj social pe care nu‑l înţelege, şi‑l coboară la nivelul ei, definit printr‑un simplu gest social fără acoperire spirituală şi conţinut cultural.
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Adrian Majuru
