Anii noștri de formare, de pe vremea facultății, au rămas îndatorați cu precădere microcolectivelor academice specializate care au izbutit să ne magnetizeze. Unii s‑au orientat înspre lingvistică, alții înspre istoria literaturii sau înspre diferitele ei perspective de teoretizare, determinantă, pentru mine și pentru câțiva dintre colegii mei, fiind mica echipă clujeană de folcloristică, din care făceau parte Dumitru Pop (decan), Ioan Cuceu, Virgiliu Florea (de la care mi‑a rămas, în manuscris, o listă bibliografică orientativă referitoare la reprezentările „Ghiavolului” din folclor, alintat și ca „drăcușor”), mentorul nostru neobosit fiind, pe toate planurile, cataliticul Nicolae Bot, tată adoptiv al multora dintre noi, care constituise o echipă estudiantină de teren (din care au făcut parte, la un moment dat, inclusiv regretatul Aurel Bodiu sau chiar Cornel Nistorescu, directorul de azi al Cotidianului), pe care microbuzele IranNational ale universității o deplasa regulat, cu prilejul marilor sărbători populare de peste an, în Țara Oașului, ceea ce înseamnă că ucenicia noastră, cât de substanțială putea fi ea în condițiile timorării noastre juvenile, se desfășura, cătin‑cătinel, în contact direct cu terenul și cu munca de confruntare a versiunilor, pe care le culegeam de obicei spre lăsatul serii, când oamenii se întorceau de la muncă, dar nu era deloc întâmplător ca peste zi să găsim acasă în ogradă câte o babă sau câte un moș încercați de vârstă, care ne stăteau cu bunăvoință la dispoziție, ca să ne povestească despre obiceiuri sau să ne șoptească, cu fereală și conspirativ, că pe ulița cutare locuiește și câte o „doftoroaie” specializată în farmece și desfaceri, la care sătenii apelează regulat atunci când dau de vreun necaz, consecințele fiind, câteodată, de‑a dreptul funeste.
Colectivul de folclor al facultății noastre, pe care noi îl alintam ca fiind „cercul interior” al dorinței noastre juvenile de specializare, funcționa în cadrul unui sistem concentric a cărui primă arcadă era formată din Institutul de Folclor, unde trăia, încă, amintirea catalizatoare a „marelui” Ion Mușlea, invocat cu venerație ca prieten al lui Blaga, și unde lucrau nume la care ne uitam în sus, cum era acela al lui Ion Taloș, director pe atunci, aureolat de faima unei specializări aproape neverosimile la Freiburg, de faptul că știa germana (pe care o vorbea și etnomuzicologul Almási István, și el angajat al Institutului) și că era „marele descoperitor al Meșterului Manole din Ardeal”, eveniment epocal asupra căruia voi reveni și care ni se dădea mereu exemplu ca să înțelegem că folclorul nu era câtuși de puțin o treabă funerară, moartă de‑a binelea, fiindcă, iată, descoperirile sar ele singure în poala culegătorului acolo nu te aștepți să apară.
Pe lângă ore și sesiuni practice, la Institut mergeam și din pură plăcere, fiind un fel de‑a doua casă pentru mulți dintre noi. Se mutase temporar – aveam noi să aflăm – într‑o frumoasă vilă cu esplanadă situată pe Strada Rákóczi 60, voluptatea de a zăbovi în grădina care dădea înspre Dealul Cetățuii împărtășind‑o și câțiva dintre membrii Institutului, angajați în mici șuete cu miez profesional foarte temeinic, motiv pentru care îmi este îngăduit să spun că primul meu contact cu prestigiosul Ion Taloș a fost unui informal, neprotocolar și dezinhibat, aproape toți membrii Institului – excepție făcea taciturnul etnomuzicolog Virgil Medan, „Iupiter tonans” în dese ocazii – aveau simțul umorului și darul de a dizolva legendara sobrietate științifică ardeleană în formule accesibile, lipsite de morgă, decomplexate. Pare superfluu să formulezi, azi, în acest fel lucrurile, dar e suficient să ne gândim la psihicul plăpând al ucenicului în formare de atunci, ca să înțelegem cât de important era să fie călăuzit înspre adâncuri nu numai pe calea exhortațiilor de la catedră, dar și pe aceea, mai blândă, a spectacularului estetizant. Acest spirit le‑a rămas propriu cărților lui Taloș până în ziua de astăzi, el decantându‑se, în opinia mea, din revelația pe care tânărul cercetător, trimis de către Ion Mușlea la cules de folclor în satul lui natal, Prodănești, în chiar primul său an de angajare, a avut‑o atunci când a descoperit, nu mai departe decât la părinții lui, varianta locală a constructorului care își zidește femeia, ca opera să dăinuiască. Știi, din cărți serioase, din consemnări autorizate în arhive, că n‑are cum să fie acolo – și este. Ceva similar trebuie să fi trăit și Howard Carter atunci când a descoperit mormântul lui Tutankhamon, pe un sit pe care se lucrase mult înainte și care se considera ca fiind „terminat”, incapabil să mai dezvăluie miracole. E bucuria ingenuă a neverosimilului, pe care unii n‑au norocul s‑o experimenteze nici după zece sau douăzeci de tomuri personale întregite, atent stivuite pe rafturi. Nu întâmplător, Ion Taloș revine la ea constant: datorită ei, cărțile sale – fără excepție: contribuții majore, definitive, la morfosintaxa spiritualității populare românești – se nasc nu numai frumoase, dar păstrează și un aer de prospețime vie, scrutătoare, efervescentă. Să rămâi savant tânăr la 90 de ani e o performanță de care puțini sunt în stare… Dacă Blaga vorbea de „mirabil” ca de o subită intensificare intuitivă a intelectului, poate că ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva cele două stări nu comunică.
De la Ion Taloș și colaboratorii săi înșirați în livada de pe Rákóczi aveam să aflu și de următorul brâu, cel bucureștean, al sistemului concentric de care aminteam, pe care gravitau nume la care noi nu aveam acces decât prin intermediul cărților: Profesorul Mihai Pop, prieten și colaborator al lui Mircea Eliade, posesor al unei biblioteci pe care am fi dorit‑o devorată cu totul, Adrian Fochi, autor al unui corpus de texte quasi‑exhaustiv dedicat Mioriței, sau Ovidiu Bârlea, cel din urmă, excepțional în tot ce a făcut, ajungând la noi drapat în legenda savantului inabordabil, locuitor al unei „subterane” livrești înțesate cu miracole, dar a cărui Istorie a folcloristicii românești o conspectam asiduu. Dacă prelungeai diafan raza de lumină a acestor oameni, ajungeai inevitabil la deja amintitul Mircea Eliade (la a cărui Enciclopedie a Religiilor Ion Taloș a colaborat cu un studiu despre Foundation Rites/Rituri de întemeiere, publicat în vol. 5), sistemul concentric amintit dobândind o nouă dimensiune afectivă pentru noi atunci când s‑a înființat Societatea Studenților Folcloriști din România, cu Mihai Coman ca prim președinte.
Esența tuturor acestor coregrafii retroactivante îl reprezintă faptul că, pentru noi, folclorul a funcționat, pe vremea respectivă, ca o anticameră a mitologiei. Făceam folclor știind că, în acest fel, deschidem marea poartă a ritualisticii și istoriei comparate a religiilor. Spre o asemenea metodologie ne îndrumau toți maeștri noștri, de la Nicolae Bot la Ion Taloș. Se rosteau încă circumspect numele directe ale unor domenii, din cauza restricțiilor și a cenzurii, dar funcționa, printre folcloriștii cu care ne întâlneam, un soi de conspirativită consensuală, a cărei direcționare era în mod firesc înspre ritualistică și mitologie. Ajunsesem să gândim realitățile din jur – inclusiv textele literare care ni se predau la facultate – în categorii și simbolizări arhaice. Când ajungeam în fața unui text sau a unui comportament socio‑politic tipizabil (în acest din urmă caz lucrurile puteau lua turnuri chiar riscante, fiindcă vigilența era omniprezentă), făceam de la sine înțeles pasul necesar înspre regresie. Am rămas până azi așa: un scrutător al dedesubturilor ritualice.
Pe mine, de Ion Taloș (director!) m‑a apropiat sufletește și privilegiul de a fi părtaș, cât se putea, la consacrarea doctoratului său dedicat Jertfei zidirii în obiceiuri și legende europene, susținut la București, cu Mihai Pop, în 1970, dar apărut sub formă de carte atunci când noi eram studenți. Am participat la lansare. Nicolae Bot ne‑a „șoptit” și detalii din trecutul autorului: că fusese colaboratorul preferat al lui Ion Mușlea (dintr‑un interviu recent, luat de Mircea Popa și publicat integral în versiunea electronică a Caietelor Silvane, aveam să aflu că l‑a vizitat acasă în preziua morții, chemat fiind special), că Blaga a ținut să‑i fie aproape, în perioada 1957‑59, că a scris un studiu despre frații Schott, Arthur și Albert, care au publicat în 1845, la Stuttgart și Tübingen, o culegere de basme românești (Walachische Märchen), înainte ca Arthur să fie angajat de americani pentru a face cercetări la granița cu Mexicul, și că – așa cum am amintit deja – a avut șansa unei specializări timpurii la Freiburg, o aură adiacentă, dar de loc de neglijat, fiind dată și de curajul de a persevera cu succes, avizat și aplicat, într‑un domeniu asimilat unui „cuib de vipere”, etiologia baladei Meșterul Manole dispunând și de un contencios internațional redutabil la data când Taloș s‑a apucat de ea, măcar prin disputa Iulian Grozescu – Kriza János din 1864, repusă pe tapet, ulterior, de către Vargyas Lajos, într‑o accepțiune modificată, adaptată la noile timpuri. Așa cum arată și titlul tezei de doctorat, Taloș a abordat balada ca „motiv european”, într‑o cheie comparativă, sud‑est europeană, pe logica straturilor și a poligenezei, care l‑a adus în situația de a constata că „stratul premanolian” al textului (definiția îi aparține lui Blaga), prezent în colindele ardelene, dispune de cel mai adânc coeficient de arhaicitate.
Pe lângă partea factuală, care presupune investigarea comparată a răspunsurilor furnizate de distribuirea chestionarelor folclorice clasice, cum au fost cele elaborate de Odobescu, Hasdeu, N. Densușianu sau I. Mușlea, metodologia practicată de către Ion Taloș îi este în bună măsură îndatorată lingvistului italian Matteo Bartoli, interesat de modul în care distribuția socio‑geografică determină supraviețuirea, diversificarea sau moartea unei limbi, cum a fost dalmata, subiectul clasic al lui Bartoli. Se ajunge în acest fel la tehnica descifrării straturilor culturale, care înseamnă, în esență, hibridizare multietajată, proces prin care în interioul unui anumit fenomen de cultură se pot decela stratificări provenind din diferite timpuri sau arealuri semantice. Ca o consecință, mitul sau folclorul nu mai sunt interpretate ca realități „pre‑istorice” (sau „pre‑logice”, cum dorea Lucien Lévy‑Bruhl în Mentalitatea primitivă), ci ca elemente de intarsiere a substanței și formei istorice. Datorită lor, istoria nu mai avansează „depășind” mentalitatea arhaică, populară, ci încorporând‑o, revenindu‑i cercetătorului obligația de a analiza această simultaneizare doar aparent paradoxală. Din perspectiva întrepătrunderii dintre arhaicitate și istoricitate și‑a scris Ion Taloș cele mai recente studii de mare amploare, cel despre Împăratul Traian și conștiința romanității românilor (2021) și cel intitulat De la băile romane la colinda făptuitorului bun (2023), pe care le vom analiza în numărul proxim al revistei. Până atunci: La mulți ani!
■ Scriitor, profesor universitar, teoretician, critic şi istoric literar, membru al Academiei Europaea
Ştefan Borbély
