Lecturi - Despre Cărți

Corespondența lui Cehov

În corespondența lui Anton Pavlovici Cehov (O viaţă în scrisori, ediţie îngrijită de reputata specialistă în literatura şi cultura rusă, editoare şi exegetă a operei lui Cehov, Sorina Bălănescu, Editura Polirom) abundă recomandările și observațiile critice referitoare la regie, la prestația actorilor, la distribuție sau la scenografie. Soției sale Olga Knipper, actriță a celebrului Teatru de Artă din Moscova, înființat de Konstantin Stanislavski și Nemirovici‑Dancenko, ce fusese distribuită în „Trei surori” îi scria din… eterna Ialtă, unde, chinuit de boala de plămâni, și‑a trăit, cum ar spune un poet, singurătatea ca pe un drog, cu sentimentul unui exilat: „Fii atentă! Nu‑ți lua o față tristă în nici unul dintre acte. Supărată da, însă nu tristă”. Apoi, nemulțumit, atrăgea atenția asupra unui aspect regizoral: „Îmi scrii că în actul III o duceți pe Irina de subsuori… De ce? Oare se potrivește asta cu starea ta sufletească? Tu nu trebuie să te ridici de pe divan. De parcă Irina nu poate merge singură. Ce e cu inovațiile astea?”. Și încă: „Pentru că sunt trei personaje feminine principale, trebuie să nu semene între ele, și toate sunt fiice de general!”. Când scria această piesă la Ialta ardea de nerăbdare să plece la Moscova, contaminat parcă de dorința, de obsesia celor trei surori ce vor dobândi, precum atâtea alte personaje din teatrul cehovian, o celebritate globală. Îi împărtășește Olgăi nerăbdarea, cu umorul său de o jovialitate tristă, într‑o epistolă datată 21 noiembrie 1903: „…tot aștept să vină momentul când o să‑mi dai voie să‑mi fac bagajul, ca să vin la Moscova – «La Moscova… la Moscova». Nu sunt vorbele celor Trei surori, ci ale unui soț singur”. Una dintre alte asemenea trimiteri o făcuse, cu același umor inconfundabil, într‑o scrisoare adresată lui A.S. Suvorin din clinica unde fusese internat pentru prima dată ca urmare a unor violente hemoptizii prin care îi comunica: „Autorul Salonului nr. 6 a fost mutat din salonul nr. 16 în salonul nr. 14”.

Povestea scrierii capodoperei Livada de vișini, sub o presiune teribilă, exercitată și de Olga, nu doar în calitatea ei de parteneră de viață, dar și în cea de actriță a Teatrului de Artă din Moscova, unde piesa era așteptată cu înfrigurare, a intrat în mitologia literară. Marile literaturi au mitologii pe potrivă. Scrierea piesei a înaintat anevoios din cauza „dificultății subiectului” și a durat câțiva ani, fiind încheiată abia în octombrie 1903, după multe ezitări, reveniri, fixări și amânări de date. Sastisit, la un moment dat Cehov mărturisește: „Tare m‑am săturat de piesa asta”. Iar odată încheiată, îi scria Olgăi din Ialta: „Scumpa mea, de‑ai ști cât de greu mi‑a fost să scriu piesa”. Un efort ce motivează cu atât mai mult atenția pe care o va acorda reprezentării scenice a acestei piese. În efortul de a se face cât mai bine înțeles, conturează pentru uzul celor ce o vor pune în scenă – regizori, actori, scenografi – portrete moral‑psihologice și fizice ale personajelor din „Livada de vișini”. Se implică în procesul conceperii și realizării spectacolului, perspectiva fiind cea a privitorului… ca la teatru, într‑o deplină armonie și caldă comuniune cu eroii și universul unei opere ce va deveni un reper în istoria teatrului universal. Explică, motivează și dă indicații. Iată una privind scenografia: „În actul doi al piesei mele, am înlocuit râul cu un paradis și o fântână. Așa e mai discret. Numai în actul doi să‑mi dați o câmpie de un verde proaspăt și un drum, și niște depărtări întinse cum nu s‑au mai văzut pe scenă”.

S‑a vorbit și s‑a scris enorm despre tehnica narativă a lui Cehov. Despre ea dau seamă și judecățile formulate în corespondență referitoare la proza sa ori a altor autori consacrați sau chiar celebri, precum Maxim Gorki, Tolstoi sau Émile Zola. Într‑o scrisoare îi mărturisește lui A.S. Suvorin că recitește „Război și pace” al lui „Tolstoi neîntrecutul” – „cu atâta curiozitate și cu atâta uimire naivă, de parcă n‑aș fi citit‑o mai înainte… Doar părțile cu Napoleon nu‑mi plac”. Oricum, conchide el într‑o altă epistolă către același destinatar: „Ce mai, Tolstoi tot Tolstoi rămâne! În comparație cu vremurile pe care le trăim, Tolstoi nu este om, ci un gigant, un Jupiter”. Frapează directețea și logica impecabilă a discursul critic din scrisorile lui Cehov care în observațiile sale se situează consecvent în unghiul de vedere al cititorului sau, dacă e vorba de teatru, în cel al spectatorului, a căror psihologie o cunoaște bine ori cel puțin o intuiește. De pildă, unei prozatoare care îi trimite spre lectură o povestire îi recomandă ca atunci când descrie oameni nenorociți și amărâți să fie „cât mai rece – asta dă durerii altora un fel de fundal, pe care durerea iese în relief…”. Nevoit să revină asupra subiectului, pentru a fi mai clar, îi precizează: „Când scrii o povestire, poți și să suspini, și să oftezi, să suferi odată cu personajele tale, dar presupun că toate astea trebuie să le faci în așa fel încât cititorul să nu observe”. Cu alte prilejuri, pledează ferm pentru simplitate și pentru sacrificarea detaliilor care, aglomerate, distrag atenția cititorului, pentru stilul sobru și, dacă mi se permite oximoronul, pentru o implicare detașată a autorului. Sunt, în fond, trăsături ale stilului cehovian care, să nu uităm, i‑a influențat atât de fecund pe mulți dintre marii prozatori ai secolului trecut, îndeosebi pe americani. Și așa cum s‑a remarcat, înainte de toate ca tehnică, elogiată și de Tolstoi însuși, proza lui Cehov e o adevărată școală de naratologie.

Revenind la eseul din prefața ediției, reținem ceea ce constată Sorina Bălănescu, și anume că pentru autorul celor 4.400 de scrisori corespondența este „o necesitate vitală. Cehov scrie scrisori aşa cum respiră – sunt zile când expediază trei sau patru scrisori”. Dacă, făcând o comparație, pentru Hemingway, a scrie epistole e „un mod de a te detașa de muncă și în același timp de a simți că ai făcut ceva special”, pentru Cehov este un exercițiu integrat organic în fluxul întregii sale creații. Editoarea relevă valoarea documentară a corespondenţei lui Cehov: „Pentru istoricii literari, scrisorile sunt un bun nepreţuit, o cardiogramă precisă care surprinde palpitul vieţii şi al creaţiei autorului de geniu, depăşind valoarea strict biografică”. Depășește, în definitiv, nu doar valoarea strict biografică, dar și pe cea istorico‑literară, căci în corespondența lui Cehov, cu verbul Sorinei Bălănescu, palpită spiritul unei epoci, încât nu numai istoricii literari pot beneficia de o asemenea sursă de informare, ci şi istoricii culturii în general.

Critic exigent şi sincer cu alţii şi cu sine, Cehov este în scrisori un analist lucid şi aplicat al textului literar și, în general, al creației artistice, un moralist și un estet care știe să nege, dar și să admire. Cu o concepție clară, modernă privind arta literară, el se disociază de ideologii, de curentele tradiţionale sau de cele la modă şi de diversele teorii care mai degrabă sterilizează opera literară şi parazitează lectura ei. E limpede că în viziunea sa religia creatorului trebuie să fie adevărul vieţii, iar tema fundamentală: drama existenţei şi tragismul condiţiei umane. Dar, dincolo de toate, ceea ce impresionează este calitatea literară a scrisorilor lui Cehov. Avea dreptate A.N. Pleşceev, scriitor contemporan cu el, să afirme că lectura lor este precum cea a unei „opere literare scrise cu talent”. Apoi, nu numai proza artistică și dramaturgia sa, ci și corespondența ilustrează un principiu estetic enunțat de el: „Concizia este sora talentului”. Punerea în evidență a valorii ei literare a fost și intenția Sorinei Bălănescu: „Ne‑a ispitit ideea de a convinge, prin selecţie, că această corespondenţă este, înainte de toate, literatură de primă mână. Epistolaria nutreşte opere de ficţiune, dar o şi concurează, ca har al invenţiei şi construcţiei poetice”. Altfel spus, alături de opera epică și dramatică, corespondența se înscrie, repet, în fluxul creației genialului scriitor rus. Cât privește estetica lui Cehov, ea se bazează și pe lecţia de neocolit a marilor creatori ai artei şi literaturii universale până în prezentul său, privirea fiindu‑i însă îndreptată mereu spre viitor. Un viitor pe care prin opera sa l‑a preconizat.

Cu totul remarcabilă, așa cum subliniam și în comentariul la primul volum (Contemporanul, nr.3, 2019), este ținuta filologică a ediției. Notele, comentariile, referinţele critice şi bibliografice dau sentimentul că Sorina Bălănescu ştie totul despre Cehov, despre lumea, opera şi epoca sa, ca şi despre posteritatea marelui scriitor. Ediția A.P. Cehov, O viață în scrisori, apărută la Polirom, într‑o elegantă haină grafică și tipografică, este un act de cultură majoră.

■ Scriitor, publicist, critic şi istoric literar

Constantin Coroiu

Total 1 Votes
0

Constantin Coroiu

Constantin Coroiu nascut la 6 octombrie 1943. Istoric literar, Publicist, Critic literar si jurnalist cultural cu o bogata si diversa activitate; a fost multi ani realizator de emisiuni literare la Radio Iasi si Radio Bucuresti, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.
Premiul „George Bacovia” al revistei „Ateneu” pentru publicistica literara (2003).

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button