Un mic eveniment editorial l‑a reprezentat apariția antologiei O sută și una de poezii de Gabriela Melinescu (antologie și selecția reperelor critice de Ileana Mălăncioiu, text introductiv de Mircea Martin, postfață de Ion Pop, două convorbiri cu Marta Petreu, Editura Academiei Române), cu atât mai mult cu cât despre cunoscuta poetă (ca și despre alți autori lirici din generațiile consacrate) se vorbește relativ puțin în vremea din urmă. Situația îmi amintește de ceea ce se întâmplă în perioada Sărbătorilor de iarnă, când în orașele noastre se aud atât de tare petardele, pocnitorile și alte surse de zgomot „sărbătoresc”, încât semnificația Crăciunului familial și comunitar abia se mai distinge. În mod analog, atâtea „evenimente” așa‑zis „literare” pocnesc, în toate sezoanele, în spațiul nostru cultural, încât o asemenea antologie risca să treacă neobservată.
La ea și‑au dat concursul o poetă care a făcut o excelentă selecție din creația colegei sale de generație (Ileana Mălăncioiu), doi critici, tot „șaizeciști”, atenți la încadrarea istorică a volumelor (Ion Pop și Mircea Martin) și o poetă și eseistă din generația ‘80, specializată în convorbiri cu scriitori (Marta Petreu). Volumul este ilustrat cu desenele atât de interesante ale Gabrielei Melinescu; și e o plăcere să‑l citești, să‑l privești și să‑l recitești.
Autoarea nu e o poetă ușor de înscris într‑o formulă. Pe de altă parte, imaginea pe care ne‑o recompune antologia este una de ansamblu coerent, cu câteva linii de forță ori direcții ilustrate constant, însă diferit de la o fază la alta. În mod evident, Gabriela Melinescu are un program liric, urmărit prin aprofundare și exprimat indirect, prin galeria de imagini și prin tonalitățile folosite într‑un text sau altul. Aș spune chiar că debutul editorial al poetei este mai matur, sub acest aspect, decât cel al lui Nichita Stănescu. Dacă poetul dădea prin versurile sale din primul volum (nu mă refer la cele debitoare comunismului) o imagine a tinereții solare, ne‑mediată, ci ca o stare exprimată liric, poeta face din „frenezia” adolescenței o temă investigată atent, o situație considerată din câteva perspective, un moment dintr‑o viitoare suită, văzut deocamdată din mai multe unghiuri. Cenușăreasa, din Ceremonie de iarnă (1965), e remarcabil prin ceea ce este sugerat și problematizat dincolo și dincoace de versurile unei adolescențe frenetice și dansante. Imperfectul proiectează în trecut secvențele fals‑descriptive, ca și cum vârsta autoarei ar fi fost mult diferită de cea a personajului său feminin. Eul liric este prins în fluxul senzațiilor și emoțiilor, în timp ce conștiința poetică e a unui autor care observă și studiază: „Eu nu‑i vedeam, îi auzeam râzând./ Băieții fluierau frumos pe stradă./ Rufe spălam, în curte, sub un pom/ și frică îmi era c‑or să mă vadă./ Simțeam cum înfioară drumul,/ iubeam și pietrele pe care ei călcau./ Pe garduri aplecați ca peste umeri/ abia‑nfloriții trandafiri ardeau./ Umezi mi‑erau ca la sălbăticiune ochii…/ Pe sârmă vântul cuprindea în dans/ mijlocul strâmt al unei rochii”.
Versurile adolescenței erotice, în care „băieții”, cu mâinile lor „lungi”, îi apar ca niște semizei fetei ce‑i idolatrizează, se încarcă de o tensiune nu atât senzorială și sexuală, cât figurativă și culturală. La antipodul Angelei Marinescu, care visceralizează poemul, Gabriela Melinescu intelectualizează și codifică sub raport cultural emoția primă, senzația, „comoția” sentimentală. Silueta personajului feminin se subțiază și se complică, ieșind din tabloul inițial, adăugând la acesta sugestii și referințe culturale. Imageria biblică și simbolistica creștină vor marca tot mai multe din poemele ulterioare, încă înainte de exilul poetei. Sub aproape fiecare „scenă” ori „episod” se recunoaște și se reconstituie o meditație profundă. Poemul este rezultatul unui proces de conștiință ce însoțește și dublează versificarea, iar nu, ca la risipitorul Nichita Stănescu, o imagine fericită imediat pusă pe hârtie. Cu toate acestea, pe linia versului abstractizant, poetul îi e superior poetei, iar Bănci de lemn, din Interiorul legii (1968), arată cât de stănesciană este Gabriela Melinescu: „Bănci de lemn, noi stăm pe bănci de lemn./ Cât sunt de săracă mirosim a hrană./ Gustul tău îmi stă pe limbă,/ de demult prelinsă blană./ Întâi albul dinților îl simt,/ apoi verdele pe care sângele‑l pătează,/ stăpânesc toți lucrătorii‑ascunși/ cu durere în celula trează./ Noi suntem doar două arme căzătoare,/ stăm în puști de sticlă transparente,/ pe care un ochi albastru a văzut/ ale îngerilor reci amprente”.
O direcție diferită de cea abstractizantă și simbolizantă este cea ludic‑infantilă, absurdistă, cu accente populare și mahalagești. Firul acesta de culoare aprinsă se regăsește în mai multe volume de tinerețe și maturitate, semn că nu e vorba – nici aici – de un capriciu sau o „toană” poetică pasageră, ci de un program estetic. Șaisprezece ani ochi negri este o bijuterie post‑barbiană, cu vers scurt și pregnant, într‑un efort al densificării nominale, dar și cu predicație abundentă. O poezie de o asemenea factură nu poate scrie decât o autoare la care talentul, cultura și simțul limbii fac un complex sonor îndelung „lucrat” și prețios în sine: „În necazul tuturor/ fierbe în cazan un ciont/ de neam mare,/ inelat apa o mișcă/ albul bont./ «Rai al meu, nu te mișca,/ spune‑mi dacă/ este‑n lume alta decât mine/ mai frumoasă și mai va?»/ Carnea sticlei tresărea/ ca și cum degetul o pișcura,/ jarul alb sclipea ca banul/ la ureche când îl pui:/ Nu și nu și nu!/ Șaisprezece ani ochi negri/ nu‑s pe chipul nimănui…// Scoală‑te și alandala/ dă‑i piciorului sandala,/ ochii‑ntorși cu negre fițe/ au miros de joimărițe,/ capul dat pe spate/ de prăpastia căscată/ cu nume și pronume/ o dată,/ fără sfială,/ mi‑am dat drumul singură în lume./ Și m‑am închinat drept,/ cu oasele într‑o mână,/ și cu duhul în fântână./ Plângeam de se dezumfla apa/ ca o piele de bătrân/ slut și spân,/ i se vedeau oasele/ ca și cum n‑ar avea pereți casele.// Plângeam și soarele s‑a mărit/ rai al meu, nu te mișca,/ spune‑mi dacă/ este‑n lume alta decât mine/ mai frumoasă și mai va?”.
În fine, un al treilea fir evolutiv în poezia Gabrielei Melinescu, pe lângă cel senzorial abstras în meditație intelectuală și reflexivitate și cel mahalagesc‑popular transformat în registru verbal și în ritual de existență, este cel pur religios. Poeta devine, tot mai vizibil, preocupată de elementele și aspectele realului, transformate de transcendență în semne și organizate într‑o ordine. Blake este acum sursa de inspirație și spiritul poetic afin. Dacă în antologia de față nu apare vreun tigru, iată în schimb mielul (berbecul), leul, câinele, calul, peștele, ori „duhori de fiară” dintr‑o crudă lege a firii animale. Cruzimea se manifestă și se contemplă la tot pasul. Masacrul e „vesel”, mirosul e „sacru”: „Și dincolo în îndelungile prietenii, izbucni/ soarele peste acest vesel masacru/ ca un strălucit animal venit după crimă/ târât de mirosul descompus și sacru”. Mieilor mâncați li se învață numele (Unică, Doică, Treică…) și semnificația coagulantă. Călătoria peștelui înfățișează o călătorie esențială „pe spatele peștelui”, ca într‑un tablou de Câlția. Peștele călătorește „fără timp”, cu „florile din apă”, iar cei duși de el în spate se gândesc că‑l vor mânca în curând, „la o mare sărbătoare”. În versul final apare „steaua pentru care de două mii de ani s‑a pregătit”.
Se observă cum elementul religios este, ca și cel din sfera senzorial‑emoțională, liricizat nu direct, prin decupaj, ci prin filtre intelectuale și culturale, prin mediere. Imaginile nu se constituie într‑un singur plan și nu se „epuizează” odată cu consumarea insolitului lor artistic. Lectura repetată pune și mai mult în valoare asemenea poeme complexe, în care fiecare strofă se încarcă de multiple sugestii și semnificații. Mai mult decât o natură lirică, autoarea are o cultură poetică. De aici vine și deficitul de autenticitate al textelor din ultimii ani: stratificarea și codificarea lor au luat din naturalețea și prospețimea versului.
La peste cinci decenii de la debutul editorial al Gabrielei Melinescu, antologia arată originalitatea pluriformă a poetei și rezistența în timp a versurilor sale.
■ Critic şi istoric literar, profesor
Daniel Cristea‑Enache
