Cel mai mare secret din Comerțul Exterior al României ceaușiste
N‑o să vă vină să credeți. Dar iată cum mi‑a fost încredințat cel mai mare secret, la cea mai mare întreprindere de export din țară: Autotractor din Brașov. Cam prin octombrie 1972. Șeful personalului, Munteanu, m‑a angajat și m‑a prezentat inginerului Florescu Ionel, șeful biroului de conjunctură‑marketing. I‑a spus cum mă cheamă și atât. Șeful a mormăit ceva și a înclinat capul cu supușenie. M‑am așezat la o masă liberă și am început să citesc Scânteia, ziarul partidului. Cumpărat la chioșc cu 0,25 de bani. Să nu râdeți acum. E mai bine la urmă.
Cei 15 colegi și colege de birou stăteau baricadați în dosul unor dosare pe mese. Domnii citeau ziarul Sportul Popular sau ștergeau cu guma cuvinte încrucișate. Doamnele tricotau târlici pentru cei mici, iar altele își dichiseau unghiile sau sprâncenele. Unele își spuneau rețete culinare și ce mai aveau de bolborosit. În șoaptă, ca să nu‑i trezească pe cei care dormeau cu ochii deschiși.
Colegul nostru inginerul Buzilă avea țările din C.A.E.R. Nu exportam în acele țări. El sucea capul într‑o parte când ducea sticla la gură, ca să nu‑l vedem că bea. Odată, s‑a aplecat să ridice damigeana și a căzut sub birou. Noi ne‑am tăvălit pe jos de râs. Șeful se făcea că plouă. Buzilă fusese 22 de ani însurat în Uniunea Sovietică și s‑a întors în țară deoarece divorțase aia de el. Colega olteancă, soția unui maior de Miliție, poreclită Icișa‑Radio‑Craiova pentru că le știa pe toate, știa că rusoaica divorțase de el că bea. Chiar așa? Divorțează rusoaicele dacă soțul lor bea?
Șeful scria zilnic la un raport către conducere. Îi mai trebuiau doi subalterni, întrucât abia mai făcea față la prea multele sarcini de serviciu. Azi așa, mâine așa, până când într‑o zi la ora 8:03 s‑a auzit că o mașină a frânat sub fereastra biroului. Am auzit ușa trosnind.
– S‑a întors directorul general din Indonezia, Uruguay și Canada! a anunțat Icișa-Radio-Craiova.
Directorul general Mircea Florescu umbla într‑un Mercedes prezidențial nou. Înmatriculat în Germania. Primit cadou de la firma MAN, când cu contractul pentru camioanele alea, DAC. Șoferul lui era ofițer de Securitate în civil. Era însurat cu secretara. Am tradus la tratativele cu nemții, când a trebuit să schimbăm numele camioanelor. După cum știți, le‑am numit Roman. Cum s‑a făcut rebotezarea? Mă apucă râsul. Vă spun altă dată. Florescu Ionel nu era rudă cu Mircea Florescu.
Florescu Ionel era cel mai fericit. Nu era chemat la directorul general. Și nici la vreun directoraș sau la vreun consilier. El era a cincea roată la căruță. N‑avea sarcini de serviciu. De unde să ne mai dea el nouă așa ceva? Munca, pe care ar fi trebuit s‑o facă birourile de conjunctură‑marketing din toate întreprinderile de comerț exterior, o făcea Ceaușescu. El făcea cea mai tare publicitate produselor românești, când dădea mâna cu șefii de state.
Peste cinci minute, sună telefonul. Șeful ridică receptorul, cască ochii cât cepele, rămâne cu el în mână, se uită îngrozit la mine și îmi spune că sunt chemat la directorul general. A căzut cerul pe mine. M‑am ridicat, m‑am stăpânit să nu‑mi tremure picioarele și să nu se vadă că îngălbenisem de frică. Știam ce mă așteaptă. Ofițerul de Securitate din întreprindere, singurul care mă interogase pentru angajare, o fi descoperit că îl mințisem când m‑a întrebat dacă nu cumva aveam rude în străinătate. Curaj, găină, că te tai! Am urcat treptele cu curaj, am bătut la ușă, am intrat.
În sală, de‑a lungul pereților așteptau îndurerați ca cioclii la cimitir, toți directorii de zone și de produse, directorii lor adjuncți și șefii de birouri. Unii stăteau pe scaune, alții în picioare. Toți înșiruiți în ordinea ierarhică pe care și‑o cunoșteau mai bine decât oricine. Directorii pentru America, pentru Africa, Asia‑Australia, Europa, Vest 1, Vest 2, directorii pentru camioane, pentru tractoare, buldozere, mașini agricole, remorci, microbuze Tudor Vladimirescu și pentru ce mai era. Toți acești directori și ăilalți întristați se hlizeau cu ochii holbați în popoul secretarei. Așteptau să crape rochia de pe ea.
Ea făcea cafeaua pentru director și își tot muta kilogramele de pe un pantof pe altul, cu tocuri stilet, uite atâta de mari. A făcut cu mâna să intru la directorul general. Am ajuns la ușa aia dublă, imensă.
– Alo, tovarășe! Cum bați la ușă? Nu vezi că stăm la rând? Treci la coadă!
I‑am aruncat o privire strâmbă și am intrat. O sală imensă. Pesemne că fusese sala de dans a palatului ăla. Un covor persan rulat pe lângă pereți, primit cadou de la șahul Iranului pentru că le făcusem fabrica de tractoare de la Tabriz. În capătul sălii, la un birou cam ca altarul de la biserica patriarhiei, trona directorul general. A fluturat mâna să mă apropii.
– Mi s‑a spus că ați fost angajat pentru limbi străine.
– Da, am bâiguit eu cu inima în gât.
– Ia să vedem!
Și mi‑a dat să traduc o scrisoare. Nu mai știu din ce limbă. Vreo trei rânduri. Le‑am tradus. A scris hotărârea: „E‑15. Rezolvați corespunzător!” Mi‑a dat altă scrisoare din mormanul ăla de scrisori gata desfăcute și numerotate la registratură. I‑am tradus‑o și a scris: „A‑45. Tratați conform legilor!” În vreo jumătate de oră le‑am terminat pe toate, mi‑a mulțumit și am plecat.
– Alo, tovarășe! Ia vino‑ncoace!
L‑am săgetat din ochi și am ieșit. M‑am întors la biroul meu și am reluat ziarul.
– Ce a vrut directorul general? m‑a întrebat șeful.
Am ridicat ochii din ziar cu mirare:
– Care director general?
Șeful și‑a retras capul între umeri și s‑a aplecat asupra hârtiilor sale.
A doua zi, tot așa. Mașina s‑a oprit sub fereastră. Curând, a sunat telefonul. Șeful a răspuns la telefon. Apoi a urlat:
– Din nou la directorul general? Atunci, eu ce sunt aici?
Am traversat sala de așteptare, toți mă urmăreau cu ochii mari, dar n‑a cârtit nimeni nimic. Directorul general mi‑a făcut semn să mă așez. Secretara a intrat cu o tavă uriașă de argint, de la un importator din Egipt. Cu două cafele. Pentru barosanul și pentru mine. Cu lingurițe aurite.
– Zahăr? mi‑a întins dumnealui zaharnița tot de argint.
– Da, mulțumesc. Cafeaua trebuie să fie neagră ca diavolul, fierbinte ca iadul, dulce ca păcatul și să miroase ca raiul. Așa a zis Talleyrand.
– La ce echipă joacă?
– La Toulouse‑Lautrec.
– N‑a jucat înainte la Manchester?
– Ba da. Așa e.
I‑am tradus toate scrisorile și am plecat. Directorii de zone și de produse își răsuceau capul după mine în tăcere. N‑au cârâit nimic.
În zilele următoare, auzeam mașina oprindu‑se sub fereastră, mă ridicam fără să zic ceva și mă duceam la directorul general. Desigur că atât șeful meu de birou, cât și directorașii ăia, toți se îngrijorau ce oi fi putut eu îndruga cu directorul general o jumătate de oră, când ei așteptau acolo să îi prezinte problemele arzătoare la ordinea zilei. Nu toți apucau să discute cu directorul general, până pleca el la București la Minister. Cum să‑mi ofere barosanul cafea tocmai mie, mult mai tânăr decât toți, când nimănui nu i se acorda o asemenea favoare?
Nici chiar ofițerul de Securitate, care mă interogase, n‑avusese onoarea să stea cu directorul general la cafea, la taclale. Se îngândurau ce competențe secrete aveam eu și care era adevăratul meu rol în întreprindere, sub acoperirea de corespondent‑comercial. Toți directorii de zone și de produse au început să mă salute cu „Să trăiți!” și se ploconeau. Eu le răspundeam cu o ușoară înclinare din cap.
Într‑o zi, Icișa‑Radio‑Craiova ne‑a spus că directorul general era în drum spre Otopeni, New York, Kenya, Machu Picchu și Galapagos. Îi jucau ochii în cap de bucurie că n‑o să mai beau eu cafea vreo săptămână. A doua zi, cum se bucurau toți că o să rămân nebăut cafea, se aude Mercedesul oprindu‑se sub fereastră. Peste cinci minute, sună telefonul. Șeful răspunde, face ochii cât cepele și zice că secretara mă cheamă la directorul general.
Uimire generală. S‑au uitat toți la Icișa‑Radio‑Craiova întrebând‑o din ochi dacă știa ceva, cumva. Nu știa nimic. Și ea era uimită.
În sala de așteptare era numai secretara și șoferul, soțul ei. El mi‑a arătat să iau loc pe canapea. Ea ne‑a pus dinainte tava cu două cafele.
– Generalul a ordonat că nimeni n‑are voie să‑și pună burdihanul în Mercedes. Și că să vă stau la dispoziție tot timpul. Unde vreți să vă duc?
Ne‑am sorbit cafelele. L‑am întrebat pe șeful dacă avea de dus vreo hârtie la Minister. N‑avea. Am salutat, am plecat. Șoferul m‑a dus fulger cu Mercedesul la București. Pe atunci, șoseaua era aproape pustie, nu ca acum. Am ajuns în curtea Ministerului Industriei Constructoare de Mașini Grele, care s‑a demolat. Pe Calea Victoriei, lângă Casa Vernescu. Am convenit să ne vedem acolo la ora 14. Era liber să facă ce vrea.
Am intrat la Ștefan Căpățână, șeful de cabinet la ministrul Avram. A ordonat să vină două cafele. De fiecare dată când directorul general pleca în străinătate, șoferul mă ducea la București. Beam cafea cu Ștefan și apoi colindam prin anticariate. Odată, m‑am dus cu trenul și m‑a văzut directorul general că beam cafea în fotoliu la Căpățână. A încremenit. I‑o fi spus ofițerului de Securitate. Acesta m‑a salutat ca pe un superior. Își închipuia că aveam grad mai mare și că eram în subordinea Bucureștiului, nu ca el, a Brașovului.
Ștefan Căpățână absolvise înaintea mea Liceul „Ioniță Asan” din Caracal. Depănam amintiri din urbea natală. O auzisem pe bunica vorbind de moara lu’ Căpățână. Nu i‑am spus lui că știam că tată‑său avusese moară și că murise la Canal. Nu i‑am spus nici că directorul general îmi încredințase cel mai strict secret de la Autotractor: secretul că nu învățase nicio limbă străină.
■ Scriitor, eseist, publicist
Victor Ravini
