Filmoteca

Veneția, luna și noi

Am decis să dau acest titlu, care parafrazează titlul unei comedii romantice de Dino Risi (Veneţia, luna şi tu, 1958), pentru că era seară când am aflat că, la citirea palmaresului ediţiei cu numărul 81 a Festivalului de la Veneţia, România a câştigat nu mai puţin de patru premii cu un singur film, Anul Nou care nu a mai fost de Bogdan Mureşanu. El a câştigat Marele Premiu al secţinii Orizzonti (destinată cineaştilor emergenţi), Premiul FIPRESCI, al criticii internaţionale de film („pentru regia ambițioasă, echilibrul artistic și al poveștii, viziunea sa și castingul excepțional”), Premiul Bisato d’Oro al criticii independente de cinema, pentru scenariu, şi o menţiune specială pentru imagine, Authors under 40 Award „Valentina Pedicini” (acordat tinerei Bóroka Biró de un juriu format din prestigioase cineaste italiene). Din juriul secțiunii Orizzonti, prezidat de regizoarea și scenarista americană Debra Granik (președinta juriului), au făcut parte: scenaristul, regizorul și producătorul iranian Ali Asgari; regizorul și scenaristul sirian Soudade Kaadan; regizorul, scenaristul și producătorul grec Christos Nikou; actrița și regizoarea suedeză Tuva Novotny; cineastul maghiar Gábor Reisz; scenarista și regizoarea italiană Valia Santella.

Este cea mai importantă afirmare internaţională a cinematografului românesc, pe care, până acum, Festivalul de la Cannes îl plasase în centrul atenţiei internaţionale, devenind mişcarea recunoscută internaţional ca Noul cinema românesc, după ce au fost premiaţi aici Cristi Puiu (2005), Cristian Mungiu (2007) şi Corneliu Porumboiu (în 2004 şi 2006).

Cine nu recunoaşte importanţa validării internaţionale prin premiile unor festivaluri importante e ipocrit. O spunea şi Stere Gulea, într‑un interviu din 2003 acordat lui Ioan‑Pavel Azap (în volumul „Traveling”). El afirma acolo: „Indiferent de context, de posibila contestare a valorii, premiile date de o asociaţie profesională sunt totuşi singurele care pot valida din punct de vedere profesional creaţia cinematografică. În afară de asta, cred că astăzi premiile sunt o modalitate (în ziua de azi şi, în general, de când publicitatea joacă un rol important), o modalitate de a promova nişte lucruri, de a le scoate din anonimat sau lipsa de identitate pentru spectator, de a scoate în faţă lucruri care merită văzute, mai văzute decât altele ş.a.m.d. Este şi o activitate promoţională”. Câtă luciditate şi cât adevăr în vorbele acestui cineast foarte exigent cu el însuşi şi cu alţii! Sigur că entuziasmul celor care au aflat imediat rezultatul de la Veneţia n‑a avut formele de manifestare zgomotoase de la victoriile fotbalistice, dar pot spune că niciodată breslele cinematografice nu au reacţionat atât de fratern, de entuziast. Sinceritatea curentului de emoţie a trecut chiar şi prin înjuratele mesaje de pe reţelele de socializare.

Trofeele câştigate de lungmetrajul de debut al lui Mureşanu au venit la momentul oportun şi validează un fel de cinema mai prietenos cu publicul, dar foarte bine scris şi foarte elaborat tehnic, fără a lăsa impresia de formalism sau estetism. Cele şase poveşti paralele care urmăresc cetăţeni români, în decembrie 1989, foarte dispuşi să ia parte la dărâmarea dictatorului, dar speriaţi de ceea ce ar putea păţi dacă se află ce gândesc cu adevărat. Măiestria articulării acestor embedded stories a fost remarcată în mai toate comentariile scrise de jurnaliştii străini. Cronica din „The Film Verdict” apreciază, de pildă, că „estetica epocii e tratată cu respect”, regizorul „realizează un calei­doscop al haosului controlat care pune în evidență realizările comune ale celor doi directori de imagine – Bóroka Biró și Tudor Platon – și ale întregii distribuții care își găsește perechea în scenariul precis și inteligent al lui Mureșanu”, iar satira sa ascuțită garantează faptul că „subiectul va transforma filmul într‑o atracție în rândul iubitorilor cinemaului de artă, în timp ce tonul ironic are potențial să stârnească interes și să devină mult mai popular pentru un public larg”.

Adevărul este că cei care îl remarcasem şi îl apreciasem pe Bogdan Mureşanu de la scurtmetrajul său pe o temă foarte asemănătoare, Cadoul de Crăciun (premiat de Academia Europeană de film în 2018), ne aşteptam ca el să debuteze inteligent şi în lungmetraj şi ca opera lui prima să fie un succes. Mi s‑a părut emoţionant că el a menţionat, în discursul său de mulţumire pentru premii, contribuţiile echipei, fără de care ansamblul nu ar fi funcţionat atât de bine. El a afirmat: „Dedic acest premiu întregii echipe care a lucrat la acest amplu film, cu peste 40 de actori minunați. De asemenea, pentru că acest film amintește și de viața sub un regim dictatorial, îl dedic tuturor oamenilor din lume aflați încă această situație, care caută demnitate, libertate și umanitate. Sper să aveți un An Nou așa cum am avut și noi.” În rolurile principale apar Adrian Văncică, Nicoleta Hâncu, Mihai Călin, Andrei Miercure, Emilia Dobrin, Iulian Postelnicu. Foarte aplaudatul lungmetraj, produs de Kinotopia, realizat în coproducție cu SRTV (Societatea Română de Televiziune), All Inclusive Films (Serbia) și în asociere cu Chainsaw Europe, va avea foarte curând premiera în România, înainte de a fi prezent pe ecranele din Franţa, unde a fost cumpărat de prestigioasa companie Memento Distributions.

Importanţa premiului cîştigat la Veneţia de cineastul român este sporită de prezenţa unui nume mare al cinemaului european în dreptul Premiului „Leul de aur”, spaniolul Pedro Almodovar, premiat pentru primul său lungmetraj în limba engleză, The Room Next Door/ Camera de alături, de juriul internaţional condus de marea actriţă franceză Isabelle Huppert. Noul film al maestrului oscarizat de două ori (pentru Totul despre mama, 1999 şi Vorbeşte cu ea, 2002) confirmă reputaţia lui de „cineast al femeilor”, ideile lui despre eutanasiere fiind aici puse în valoare de interacţiunea dintre două mari actriţe, Tilda Swinton şi Julianne Moore. Să mai remarcăm şi că de la Veneţia au plecat nepremiate filme foarte pompate mediatic, precum Wolfs, unde joacă Brad Pitt şi George Clooney, Maria, biopicul unde Angelina Jolie o joacă pe Maria Callas ori Queer, unde Daniel Craig, fostul James Bond, interpretează un bărbat gay. Am putea spune că a fost o ediţie a femeilor, pentru că multe nume feminine se regăsesc în palmares, precum al italiencei Maura Delpero, care a câştigat cu Vermiglio Marele Premiu al Juriului, georgiana Dea Klumbegashvili, deţinătoarea unui Premiu Special al juriului pentru Aprilie, ori Sara Friedland, câştigătoarea a trei premii în secţiunea Orizzonti, printre care cel pentru regie, cu Familiar.

Nu în ultimul rând, ediţia cu numărul 81 a Festivalului de la Veneţia va rămâne în memoria cinefililor români pentru că aici a fost prezentat, în avanpremieră mondială, documentarul lui Andrei Ujică Things We Say Today. Autorul multpremiatului Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu se opreşte de această dată asupra unui eveniment care a marcat cultura populară la mijlocul secolului XX, turneul din 1965 al formaţiei Beatles în Statele Unite. Acesta a marcat definitiv o generaţie, făcând din contestarea prin muzică a derivelor democraţiei un ideal al generaţiei Flower Power şi al unor alţi tineri care s‑au inspirat ulterior din ea. Oare contestaţia prin artă poate schimba lumea în bine? Cei de la Veneţia au sugerat, anul acesta, că da.

■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist

Dana Duma

Total 1 Votes
0

Dana Duma

Dana Duma, publicist, critic de film. Publica la Ideea Europeana monografia „Woody Allen Bufon si filosof”, carte distinsa cu Premiul Uniunii Cineastilor. „Woody Allen este un erou. Nu numai pentru ca multi il considera «ultimul mare comic american» dar si pentru eroica lui putere de a rezista in cadrul cinematografului dominant. In peisajul din ce in ce mai dezolant al comediei cinematografice, el reprezinta alternativa datatoare de sperante: inca se mai poate rade inteligent in salile de cinema, unde glumele «fiziologice» fac ravagii printre adolescentii hraniti cu hamburgeri si educati cu jocuri video. Cum sa nu-l simpatizezi pe ochelaristul comic american cand el este, in plus, cel mai european (in spirit) dintre cineastii de peste ocean? Desi unii socot ca Woody Allen ar satisface un gust mai sofisticat, adresandu-se celor care apreciaza umorul lui de «bufon literat postmodern», hazul sau cucereste mai degraba prin sinceritatea din care se naste: el este permanent alimentat de obsesiile personale ale regizorului-scenarist. Reteaua lor marcata de referinte autobiografice este tratata in paginile acestei carti ce urmareste parcursul exceptional al cineastului care, ajuns la ora celebritatii, incearca sa lupte cu imaginile-cliseu: «Au vazut ca port ochelari si au crezut ca sunt intelectual». Cand Allen primea, in toamna lui 2002, din mainile altetei sale don Felipe de Borbón, unul dintre prestigioasele premii «Principele de Asturias» si era condus, pe taram spaniol, intr-o caleasca regala, fragilul comic spunea, intimidat : «E o poveste cu zane». Reusita alleniana este, in peisajul cinematografului de azi, un fel de basm cu zane, care merita a fi povestit intr-o carte.” (Dana Duma). „Se pare ca lumea se imparte in buni si rai. Cei buni dorm mai bine, dar cei rai profita mai mult de orele de trezie”. (Woody Allen)

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button