Cu o săptămână înainte de a trece în eternitate, la 11 iulie 1938, regina Maria scria – la sanatoriul Weisser Hirsch din Dresda – pentru ultima dată în Însemnările zilnice, consemnând o vizită a Valentinei Argetoianu: „Am luat‑o ca să‑mi povestească despre dulcea Țară cât de mult poate ea. Este întotdeauna foarte deschisă și lipsită de teamă în a se exprima”[1]. „Dulcea Țară” este subliniat de regină și scris în limba română, ca semn al iubirii necondiționate cu care suverana României Mari a înconjurat țara pe care destinul i‑a hărăzit s‑o conducă în vremuri de război și de pace. Dragostea aceasta o regăsim exprimată și în emoționanta scrisoare adresată de regină „Țărei mele și poporului meu”, în care Maria evoca modul în care a cunoscut poporul român.
„Când veți ceti aceste slove, Poporul meu – scria regina Maria – eu voi fi trecut pragul Tăcerei veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Și totuși, din marea dragoste ce ți‑am purtat‑o, aș dori ca vocea mea să te mai atingă încă o dată, chiar de dincolo de liniștea mormântului. Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără și neștiutoare, însă foarte mândră de țara mea de baștină și sunt și astăzi mândră de a fi fost născută Engleză; dar când am îmbrățișat o nouă naționalitate, m‑am străduit să devin o bună Româncă. La început n‑a fost ușor. Eram străină, într‑o țară străină, singură între străini. Dar prea puțini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de grea este calea pe care o principesă străină trebuie s‑o parcurgă ca să devie una cu noua țară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie și prin durere. Privind înapoi, e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? Cred că bucuria a fost cea mai mare, dar mai lungă a fost durerea”[2].
Considerând că „nimeni nu e judecat pe drept cât trăiește” și că „abia după moarte este pomenit sau dat uitării”, regina Maria își exprima speranța că „poate de mine vă veți aminti, deoarece v‑am iubit cu toată puterea inimei mele și dragostea mea a fost puternică, plină de avânt; mai târziu, a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare”[3]. Suverana nu putea uita că „mi‑a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de mare restriște și vremuri de mari împliniri. Pentru un timp, mi‑a fost dat să‑ți fiu călăuză, să‑ți fiu inspiratoare, să fiu aceea care a păstrat flacăra vie, aceea care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre. Aceasta ți‑o pot spune astăzi, căci nu mai sunt în viață. În acele zile, mi‑ai dat un nume ce mi‑a fost drag: m‑ai numit «Mama tuturor» și așa vreau să rămân în amintirea ta, aceea care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau de pericol”[4].
Regina se referea astfel la rolul major pe care l‑a avut în vremurile teribile ale Marelui Război, dar nu uita nici momentele în care fiul său cel mare, regele Carol al II‑lea, a trecut‑o într‑un plan secund al vieții noastre publice, menționând voalat în scrisoarea sa că „a venit, mai târziu, o vreme când m‑ați negat, dar aceasta este soarta mamelor; am primit aceasta și v‑am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta așa de mult ca în zilele când credeați în mine”[5]. Generoasă, Maria nota că „aceasta e uitată”, fiind mai preocupată de melancolia apusului: „Atâta timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare abia cu putință că trebuie să te părăsesc; totuși, orice om ajunge la capătul drumului. Eu am ajuns la capătul drumului meu”[6].
Într‑o tușă lirică, „înainte de a tăcea pentru veșnicie”, Maria, regina românilor, își ridica „pentru ultima dată mâinile pentru o binecuvântare”: „Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le‑am cunoscut toate. Frumoasă Țară pe care am văzut‑o întregită, a cărei soartă am împărtășit‑o atâția ani, al cărei vis strămoșesc l‑am visat și eu și mi‑a fost îngăduit să‑l văd împlinit. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre alte națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută. Am credința că v‑am priceput; n‑am judecat, am iubit…”[7]. În aceeași scrisoare, regăsim și dorința reginei ca trupul să‑i fie înmormântat în necropola regală de la Curtea de Argeș, iar inima să fie depusă în capela „Stella Maris”, pe care o construise în parcul palatului de la Balcic: „Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeș, lângă iubitul meu soț, Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie așezată sub lespezile bisericei ce am clădit‑o”[8]. Motivația unui asemenea gest, poate surprinzător pentru unii contemporani, ne‑o oferă tot regina: „În decursul unei lungi vieți, atâția au venit la inima mea, încât, moartă chiar, aș dori să mai poată veni la ea, de‑a lungul potecii cu crini, ce mi‑a fost mândria și bucuria. Vreau să odihnesc acolo, în mijlocul frumuseților făurite de mine, în mijlocul florilor ce le‑am sădit. Și cum acolo se găsește inima mea, eu nu vreau să fie un loc de jale, ci dimpotrivă, de pace și de farmec, cum a fost când eram în viață”[9].
Chiar și după tratamentele de la sanatoriile din Merano și Dresda, starea sănătății reginei Maria nu părea a se îmbunătăți. Conștientă probabil de iminentul sfârșit, suverana a luat hotărârea de a se întoarce, cu orice risc, în țara mult iubită. Din nefericire, boala reginei Maria era incurabilă și tratamentele administrate la sanatoriul din Merano (între 19 februarie și 18 mai 1938) și la sanatoriul „Dr. Lahmann” din Weisser Hirsch (Dresda), unde a stat între 18 mai și 14 iulie 1938, nu au avut rezultatele dorite. Plecase din România în 17 februarie 1938 și a revenit în patria iubită cu o zi înainte de a intra definitiv în istorie.
Sosirea la Sinaia era anunțată pentru data de 16 iulie 1938, dar se va decala cu o zi, penultima din viața singurei regine a României Mari. Pentru a o întâmpina cum se cuvine, regele și fiul său, Mihai, vor pleca din București spre reședința regală de vară, în 15 iulie, la „6.10 cu mașina, o splendidă zi de vară, drumul liber, așa încât mi‑am bătut recordul, sosind la Foișor la 7.30”[10]. În 16 iulie, Carol notează în jurnal că „seara trebuia să sosească Mama; ne vine, însă, știrea că a avut din nou o hemoragie foarte gravă și că doctorii au considerat că trebuie să se oprească câteva ceasuri”[11]. Suveranul consemnează și traseul trenului regal: „Cu toate căldurile zilei, trenul ei s‑a oprit pentru o zi la Cernăuți”[12]. Regele găsește și o posibilă cauză a înrăutățirii stării de sănătate a reginei: „După știrile ce le‑am primit, zguduirea trenului în Polonia și faptul [că] l‑a primit pe Franasovici, la una din gări, a emoționat‑o și i‑a dat din nou o criză”[13]. Deși, din rațiuni meschine de costuri, Carol nu a fost de acord să‑i trimită mamei sale un avion pentru întoarcerea acasă, regele îi dădea totuși dreptate doctorului Mamulea când spunea că „prea este greu de suportat o călătorie de acest gen”. Ceea ce‑l îngrijora pe fiul cel mare al reginei era faptul că generalul Ballif a telefonat că suverana nu dorea să fie întâmpinată la gară de nimeni.
Totuși, a doua zi, 17 iulie 1938, dimineața, la 8.30, regina Maria a României sosea la Sinaia. „Cu Mihăiță – scrie Carol – mă duc la gară s‑o primim. Mă urc în tren, unde este și Elisabeta. O găsesc mult mai vioaie decât mă așteptam, după ac[c]identul de ieri”[14]. Dornică de a‑și revedea țara mult iubită, Maria le spune lui Carol și lui Mihai „cât de fericită este de a se fi întors acasă și cum vrea, după o odihnă aci, să se ducă la Bran și la Balcic”, cele două case de vis la care ținea atât de mult, dar pe care soarta nu îi va mai îngădui să le vadă în splendoarea verii. „Spectacol trist – notează regele – că, atât de vioaie, trebuie dată jos din vagon pe brațe și transportată cu Salvarea la Pelișor. Am aflat că, într‑adevăr, e foarte slabă și că a trebuit să i se facă o injecție ca să‑i dea forțe; aceasta explică vioiciunea ei de azi dimineață”[15]. Eugeniu Buhman nota și el în jurnal că „starea Reginei este foarte serioasă. Ea însăși a cerut să fie adusă acasă, presimțindu‑și sfârșitul. De la gară a fost dusă cu mare grijă la castel[ul] Pelișor”[16].
Spre seară, mergând să‑și vadă mama la Castelul Pelișor, Carol o găsește „liniștită în pat și se uită la «scrap books» pe care și le făcuse cu atâta drag în timpul bolii; o găsesc foarte, foarte slăbită. După vreun ceas ne spune că se simte obosită și să revenim mâine. Mie mi‑a spus că mai are așa de multe să‑mi spună”[17]. Din păcate, timpul n‑a mai avut răbdare pentru astfel de confesiuni între mamă și fiu. Discutând cu profesorii Störmer și Hortolomei, cei care veniseră cu regina de la Dresda, Carol al II‑lea află că „starea ei este foarte gravă, că accidente ca acelea ce le‑a avut la Cernăuți se pot repeta. Dacă nu se repetă prea des și cu prea multă acuitate, nu e nicio primejdie, dar să spere că o să poată să‑și reia activitatea și să trăiască o viață normală, nicio speranță. Visurile ei de a merge la Bran și Balcic trebuie amânate cât mai mult, trebuie să rămână, pentru moment, liniștită aci”[18].
Pentru a se asigura liniștea atât de necesară în acele clipe, „s‑a și dat un comunicat că, pentru un timp determinat, nu va primi pe absolut nimeni”, după cum scrie regele. Tot Carol ne prezintă și motivația gestului protector: „Teama noastră sunt cucoanele, mai ales Irina Procopiu, care, cu cancanurile și cererile ei, o neliniștesc (sic!). Biata madam cutare ar avea așa o plăcere s‑o vadă pe M[ajestatea] V[oastră], sau madam X e bolnavă și bătrână și dacă n‑o vede pe M[ajestatea] V[oastră] acuma îi e teamă că n‑o va mai putea vedea niciodată; ori madam Y are un prieten care suferă de aceeași boală ca M[ajestatea] V[oastră] și ar voi să spună ce minuni a făcut cutare doctor sau cutare tratament. Toate acestea trebuie cu desăvârșire oprite și pentru mult timp”[19].
Și Eugeniu Buhman își amintea că „după un consult medical întrunit imediat, s‑a dat următorul buletin, de data asta cel mai conform cu adevărul, care nu mai poate ascunde trista realitate: «M.S. Regina continuă a suferi de ficat și splină, ciroză hepato‑splinică, care provoacă hemoragii periodice. După tratamentul din sanatoriul dr. Lahmann din Dresda, M.S., simțindu‑se mai bine, a decis înapoierea în țară. Voiajul a provocat o nouă hemoragie, care a determinat o oprire de 12 ore la Cernăuți. Din cauza acestei reșute este nevoie de un tratament la Sinaia, cu un repaos lung și absolut. Dr. Störmer. Dr. Hortolomei. Dr. Lascăr»”[20]. Boala se instalase de câțiva ani și tristele Însemnări din ultima parte a vieții reginei ne arată toate aceste semne și lupta zadarnică pe care au dus‑o toți medicii renumiți ai Europei pentru a o salva pe Maria, ultima romantică!
Se pare că era și o predispoziție genetică, pe linia ascendenței rusești a reginei Maria. Eugeniu Buhman a cules mai multe date și le‑a notat în jurnal: „Boala Reginei datează de mult; la Balcic, mi se pare în 1936, a avut hemoptizie pe gură și pe nas. De la început au fost chemați în consultație medici străini, între alții drul Pembe din Italia și drul Eppinger din Germania; ultimul, chemat după sfatul Arhiducesei Ileana, ar fi informat atunci pe Regele de gravitatea boalei. Cu prilejul unei călătorii în Italia, Dna [Aretia] Tătărescu a întâlnit pe drul Pembe, care i‑a spus: «Comunicați dlui Prim‑Ministru că Regina suferă de tuberculoza ficatului, boală care se arată rareori». S‑ar putea explica boala și prin vreo predispoziție moștenită de Regină din familia rusească. Bunica Reginei Maria, Împărăteasa Maria Alexandrovna, soția Țarului Alexandru II, a murit tuberculoasă, și tot așa și Marele Duce Moștenitor Mihai Alexandrovici. Bunica Reginei Maria era născută Prințesă de Hessa și Rhin. Convingerea mea este că dacă Regina urma cu absolută stricteță dieta aspră a drului Mamulea, și‑ar fi putut prelungi viața încă pentru câțiva ani. La vârsta de 63 ani s‑a stins prea curând din viață”[21].
S‑a stins lin, așa cum mărturisea secretarul său particular și fidelul aghiotant, generalul Eugen Zwiedineck: „Ea s‑a strecurat în eternitate fără nicio suferință. Fără agonie, fără conștiința morții. Nimic altceva decât un zbor în lumea de dincolo”[22]. Așa a consemnat și Carol al II‑lea marea trecere din viață a mamei sale, în Camera de aur a Castelului Pelișor, în după-amiaza însorită a zilei de 18 iulie 1938: „Cu toate nădejdile ce le‑am putut avea ieri, astăzi – la 5.38 seara – s‑a stins Mama, fără durere”[23]. Cronica ultimei zile din viața reginei Maria o putem reconstitui exact tot grație Însemnărilor zilnice ale regelui Carol al II‑lea, care dimineața a fost înștiințat telefonic că „în decursul nopții a avut din nou o puternică [h]emoragie”. „În total – scrie Carol – în aceste două zile a pierdut peste 1½ litri sânge. Situația devine deci foarte gravă și eu, în sufletul meu, de dimineață nu mai aveam speranță, cu toate cele spuse de doctori, cari declară că, dacă trece ziua fără accident, sunt speranțe că va putea rezista încă o bucată de vreme”[24].
Din păcate, nu a fost să fie așa și situația se va înrăutăți în ritm accelerat, după cum putem citi în Comunicatul oficial nr. 79 al ministrului Casei Regale, tipărit în ziarul „Universul”, care anunța că „starea sănătății Majestății Sale a devenit foarte gravă. Astăzi a survenit o nouă abundentă pierdere de sânge. Majestatea Sa este foarte anemiată. Pulsul 120, Respirația 28”[25]. În aceeași zi, un al doilea comunicat, nr. 80, aduce știri și mai alarmante: „Starea sănătății Majestății Sale Regina Maria se agravează din ce în ce. Hemoragia continuă. Forțele sunt foarte scăzute. Pulsul cu tensiunea mică 140, Respirația 36”[26].
În dimineața acelei zile, Carol al II‑lea a mers la Castelul Pelișor, unde s‑a întâlnit cu sora sa, principesa Elisabeta, „care‑mi spune că doctorii au rugat să nu se ducă nimeni s‑o vază azi de dimineață”[27]. „Cu toate acestea – scrie regele în jurnal – m‑am dus, n‑am putut să‑i vorbesc, căci e prea slabă; totuși, mi‑a surâs. Vorbind cu Hortolomei și Störmer, ei zic că e prea puțin de făcut, căci pierderea de sânge e enormă și permeabilitatea vinelor esofagului așa de mare, încât orice ridicare a presiunei poate provoca o nouă hemoragie, care va fi, instantaneu, fatală”[28]. Pregătindu‑se pentru ce putea fi mai rău, regele și principesa Elisabeta s‑au hotărât „să chemăm imediat pe Mignon, Ileana și Nicky, să telegrafiem la rudele cele mai apropiate”[29]. Lucrurile se precipită, chiar dacă la ora 14 generalul Zwiedineck îi telefonează regelui că „nu e nicio înrăutățire”, pentru a reveni, o jumătate de oră mai târziu, cu știrea că „puterile scad și că ar fi bine să viu imediat la Pelișor”. Alarmat, regele ia „imediat măsuri să fie chemați la Sinaia Patriarhul, ministrul de Interne și cel de Justiție, ca să fie la dispoziție pentru orice eventualitate”[30].
Fragment
Ediție gândită, alcătuită și îngrijită de Narcis Dorin Ion
Note:
[1] Regina Maria, Însemnări din ultima parte a vieții (martie 1937 – iulie 1938), p. 230.
[2] Funeraliile Reginei Maria a României. 50 fotografii. 2 planșe. Text, București, Enciclopedia Fotografică „N. Ionescu”, 1938, p. 3.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem, p. 3‑4.
[8] Ibidem, p. 4.
[9] Ibidem; Despre inima reginei la Balcic, vezi, pe larg, Nicolae Pepene, Emil Stoian, Inima Reginei Maria, Brașov, Editura Illustratis, 2005, p. 151‑204.
[10] Carol al II‑lea, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, vol. I, p. 277.
[11] Ibidem.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.
[16] Eugeniu Arthur Buhman, Patru decenii în serviciul Casei Regale a României. Memorii, p. 439.
[17] Carol al II‑lea, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, vol. I, p. 277.
[18] Ibidem.
[19] Ibidem, p. 277‑278.
[20] Eugeniu Arthur Buhman, Patru decenii în serviciul Casei Regale a României. Memorii, p. 439. Buletinul medical a fost publicat și în Comunicatul nr. 77 al Casei M.S. Regelui, apărut în ziarul „Universul”, nr. 194, din 20 iulie 1938, p. 1.
[21] Eugeniu Arthur Buhman, Patru decenii în serviciul Casei Regale a României. Memorii, p. 439‑440.
[22] Hannah Pakula, Ultima romantică. Viața reginei Maria a României, p. 528.
[23] Carol al II‑lea, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, vol. I, p. 278.
[24] Ibidem.
[25] „Universul”, nr. 194 din 20 iulie 1938, p. 11, apud Nicolae Pepene, Emil Stoian, Inima Reginei Maria, p. 113.
[26] Ibidem.
[27] Carol al II‑lea, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, vol. I, p. 278.
[28] Ibidem.
[29] Ibidem.
[30] Ibidem.
