Prolog. Primele contacte româno‑polone la nivel înalt, după recucerirea independenței de stat a celor două țări, au avut loc la Paris. Regina Maria și fiicele sale, reîntoarse din vizita făcută, la Londra, vărului său, respectiv unchiul lor, regele George al V‑lea, se aflau din nou în Orașul Luminii, capitala în care aveau loc negocierile de pace.
Pe malul Senei, Regina se va întâlni cu proaspătul prim‑ministru și ministru al Afacerilor Externe, Ignacy Paderewski, cunoscut în lumea largă ca pianist în mare vogă.[1] Ei tocmai deveniseră, în acel an, demnitari de seamă ai Republicii Polonia. În calitate de ministru, Paderewski a avut inițiativa organizării, în cinstea Reginei Maria a României şi a celor două fiice, o acțiune protocolară, în fapt un dineu. Regina a consemnat în memoriile sale că inițiativa a fost strălucită: „Entuziasmul era la maxim şi au fost rostite multe cuvinte amabile şi flatante. Discursul gazdelor suna ca şi când viitorul bunăstării Europei depindea de colaborarea reginei României!”[2]
„Era ciudat să văd pe acel mare muzician metamorfozat într‑un om de stat şi vorbind politică în loc de artă. Faţa frumoasă, pătrunzătoare, încoronată de o claie de păr, nu‑şi uita trecutul. Era o gazdă încântătoare, genial, elocvent, plin de entuziasm pătimaş şi părea extrem de nerăbdător să mă câştige ca aliat. El considera interesele noastre identice şi m‑a rugat ca România şi Polonia să conlucreze îndeaproape cât de mult posibil. În acele zile când totul era într‑o stare de exuberanţă, politicienii şi diplomaţii multor state mi‑au vorbit ca şi cum aş fi făcut parte din casta lor”.[3]
Zece zile mai târziu, la 26 aprilie 1919, șeful statului polonez, Józef Piłsudski, îl mandatează pe generalul Tadeusz Rozwadowki[4] să plece la Paris, ca specialist şi şef al Misiunii Militare Poloneze, pentru: „A ajunge la o apropiere cu România, iar prin România – cu Coaliţia”. În mandat se preciza, în mod expres, că aceasta este o problemă vitală pentru politica poloneză. Polonia și România au conștientizat în acele momente că: „Un front comun polono‑român îi poate opri pe bolşevici. Frontul româno‑ucraineano‑polonez niciodată nu va fi sigur din cauza incertitudinii ucrainenilor”. Polonia s‑a convins de atitudinea pozitivă a guvernului I.I.C. Brătianu şi de disponibilitatea cercurilor militare româneşti privind conlucrarea celor două armate[5]. Este cunoscut faptul că, în mai 1919, trupele bolşevice au atacat Wołynia și Podolia, înfrângând trupele atamanului Semion Petliura. În acele momente a existat pericolul realizării unei joncţiuni între armatele bolşevizate maghiare şi cele ale lui Lenin, punându‑se în pericol întreg spaţiul central‑european.
La solicitarea insistentă a mareşalului Piłsudski, în ciuda faptului că România se afla în plin conflict cu trupele lui Béla Kun, s‑a aprobat dislocarea în Bucovina a trupelor române, respectiv a Diviziei a VIII‑a, comandată de generalul Iacob Zadik. Delegaţia poloneză la Conferinţa de Pace de la Paris a adresat mulţumiri României pentru ajutorul dat de armata română în eliberarea Pocuţiei. La 19 mai, regele Ferdinand îl primeşte în audienţă pe reprezentantul Poloniei, Stanisław Koźminski, în cadrul căreia suveranul s‑a pronunţat pentru relaţii strânse româno‑polone. El a subliniat că aceste raporturi s‑ar cuveni consolidate prin încheierea unor înţelegeri politice şi economice. Totodată, regele a solicitat interlocutorului să fie soluționată chestiunea reprezentanţei polone la Bucureşti. Paradoxal, Polonia avea la data respectivă acreditați în România, lucru rar întâlnit în analele diplomatice, doi însărcinați cu afaceri ad interim. Răspunsul părţii polone n‑a întârziat să vină! A fost desemnat, pentru a ocupa acel post extrem de important pentru Polonia, secretarul general al Ministerului Afacerilor Străine, contele Aleksander Skrzyński, în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, depunându‑și scrisorile de acreditare la 22 iunie 1919. Noi considerăm că aceasta este data oficială a re(stabilirii) relațiilor diplomatice româno‑polone.[6] În prealabil, la 22 mai 1919, șeful guvernului român, generalul Constantin Coandă, ordonă generalului Iacob Zadik, din Corpul 4 de Armată Român, să intre în Pocuţia pentru a prelua controlul asupra liniei de cale ferată Colomeea-Cernăuţi-Horodenka-Korosmoza-Sighetul Marmaţiei, linie care lega Bucovina de Transilvania, împiedicându‑se astfel realizarea joncţiunii, despre care am amintit, dintre trupele bolşevice şi cele ale Ungariei sovietice. S‑au stabilit, totodată, contacte între militarii Diviziei a IV‑a, condusă de generalul Kraliszek şi militarii Diviziei a VIII‑a, condusă de Iakob Zadik în Pocuţia; sediul comandamentului fiind stabilit la Colomeea, relocat, la scurt timp, la Cernăuţi (la 5 iunie). Autorităţile militare române vor lua toate măsurile pentru a evita izbucnirea de conflicte între polonezi, ucraineni şi evrei, o chestiune extrem de nevralgică ce ar fi dus la destabilizarea gravă în regiune. De reținut că, în perioada 15 mai – 24 august 1919, regiunea Pocuției, vechi meleag al Mușatinilor, s‑a aflat sub administrare militară românească. Iată câtă generozitate a dovedit România în a nu le revendica, aducând o chestiune în plus în contenciosul bilateral.
A urmat întâlnirea de la Paris, în zilele de 30–31 mai, dintre Ionel Brătianu, Alexandru Vaida‑Voevod şi Ignacy Paderewski, cei trei convenind ca România și Polonia să aibă drept frontieră comună graniţa istorică a Bucovinei cu Galiţia. În scurt timp, la 12 iunie 1919, autoritățile poloneze emit, cum aminteam mai sus, scrisoarea de acreditare a trimisului extraordinar şi ministru plenipotenţiar, contele Aleksander Skrzyński, semnată de Józef Piłsudski, fiind adresată regelui Ferdinand. Potrivit marelui diplomat Nicolae Titulescu, Aleksander Skrzyński s‑a pus în serviciul ţării sale, Polonia, pe care a reprezentat‑o cu o autoritate deosebită. Acestea sunt câteva din acțiunile de anvergură, diplomatice și militare, declanșate de mâna forte a Reginei Maria a României, exectivul de la București punând în aplicare cele convenite de ea cu Ignacy Paderewski la Paris.[7]
Înțelegerile stabilite după întâlnirea amintită de liderii români vor fi continuate și cu alte manifestări benefice în plan bilateral: înființarea Legație Române la Varșovia și acreditarea unuia dintre cei mai destoinici ambasadori români în Polonia, Alexandru G. Florescu, diplomat școlit în Franța, cu state vechi în Ministerul Afacerilor Străine, trecut prin posturile diplomatice ale României Mari din Viena Petersburg, Paris și Atena; directorul cifrului în Palatul Sturdza, dramaturg și scriitor.[8] La scurt timp, un corolar al acțiunilor săvârșite, a fost vizita generalului Tadeusz Rozwadowski la București, 30 aprilie – 10 mai, pentru urgentarea tranzitului prin România al materialelor de război poloneze achiziţionate din rezervele franceze ale Armatei „Orient”. Ele se aflau la Salonic și urmau să tranziteze de la Galaţi în nord‑vestul țării, spre Polonia. Oaspetele polonez s‑a bucurat de o primire extrem de cordială din partea regelui Ferdinand; Rozwadowski a mai avut întrevederi cu primul‑ministru, cu generalul Alexandru Averescu, cu ministrul Afacerilor Străine, Al. Zamfirescu, cu ministrul de Război, generalul Ion Răşcanu, şi cu şeful Statului General Major, generalul Constantin Christescu. Pentru a evita desfăşurarea de bătălii pe teritoriu românesc, urmare a războiului care dura între Polonia și Soviete, bucureștenii au acţionat pentru o neutralitate „prietenească” cu Polonia, fără a căuta aventuri dincolo de frontierele sale. În convorbirile avute cu Rozwadowski, regele şi liderii români au subliniat, în același timp, necesitatea încheierii unei alianţe strânse cu Polonia, remarcând – de comun acord cu Varşovia – existenţa unei potenţiale ameninţări din partea Rusiei bolşevice, prin Ucraina. În acest timp, amiciţia dintre cercurile conducătoare româno‑polone înregistrează primele asperități, urmare a simpatiei tradiţionale a cercurilor oficiale polone faţă de Ungaria, manifestată în mod făţiş mai ales în vestul țării, după cum au informat de la Varșovia diplomații români. Tendințele de mai sus au fost urmate de unele susceptibilităţi ale cercurilor oficiale româneşti în consolidarea relaţiilor româno‑polone.[9] „În Aide Memoire‑ul prezentat regelui, de generalul Tadeusz Rozwadowski, la sfârşitul vizitei, cu privire la desfășurarea convorbirilor cu demnitarii enumerați mai sus, rezultă necesitatea (sublinierea mea – N.M.) ca cele două ţări să se consulte în probleme de interes comun, tocmai pentru a întări poziţia Bucureştiului şi a Varşoviei faţă de Rusia şi puterile străine”.[10]
România – Polonia: un popor cu două stindarde naționale. Un rezultat al acestor acțiuni a fost semnarea, la 3 martie 1921, de miniștrii afacerilor externe Take Ionescu și Eustache Sapieha, a primei Convenții militare dintre România și Polonia, menită să apere cele două țări în fața unui eventual atac bolșevic, urmată în septembrie 1922 de istorica vizită făcută de mareșalul Józef Piłsudski la Sinaia, în timpul căreia acesta a declarat: „Polonia și România sunt o întruchipare vie a victoriei dreptului și echității. Nici în trecut, nici astăzi, cu siguranță și în viitor, nu va exista nimic care să dezbine popoarele noastre vecine: polonez și român. S‑ar putea spune că de la Marea Baltică există un singur popor cu două stindarde naționale”.[11] Iar „cronicarul de serviciu” al Palatului regal și diplomației românești, Regina Maria, consemna la rându‑i: „O dimineaţă frumoasă pentru sosirea lui Pilsudski. El a fost primit cu mare onoare. Nando a coborât să‑l întâmpine la gară cu patru cai etc. Seara, mare dineu de gală cu toate «uniformele noastre de paradă». Rephuhn a făcut o foarte drăguţă decorare a mesei, toate cu gălbenele şi frunze de toamnă. Nando a ţinut un discurs «bien tourné» şi «Pilsucker», aşa cum îl numeşte Ali, i‑a răspuns simplu şi frumos. Da, îmi place cu adevărat. El este mai mult un gen «gaulois», cu mustaţa mare căzută… Prânzul nostru la Stână a decurs bine, acolo era frumos, dar ar fi putut fi mai cald. Eu am mers cu maşina cu bunul meu Pilsudski, şi ne‑am simţit mai bine ca oricând, iar el a fost foarte vorbăreţ. Noi am ajuns primii şi eu l‑am dus pe poieni, în timp ce aşteptam să ne anunţe masa… Cam pe la 7, Pilsudski şi suita lui au venit să îşi ia rămas-bun de la mine, şi Nando l‑a dus, cu tot onorul, la gară. Toţi am avut sentimentul că a fost o întâlnire extrem de cordială şi plăcută, totul a decurs bine şi cred că latura politică a întregii afaceri a fost şi ea satisfăcătoare. Cred că el a găsit că suntem cu toţii mult mai drăguţi şi că este mult mai uşor să te înţelegi cu noi decât se aştepta. Fireşte că eu ştiu să dau la o parte toată morga din recepţiile oficiale. Am fost foarte mişcată că el mi‑a dăruit 50 000 lei pentru săracii mei”.[12]
Vizita de răspuns a cuplului regal efectuată la sfârșitul lunii iunie 1923 va cimenta pentru întreaga perioadă intebelică prietenia româno‑polonă. Trebuie spus că manifestarea și modul în care Regina Maria a înțeles și receptat Polonia la începuturile redobândirii statalității ei nu o găsim la nici un cap încoronat din lume.[13]
Maria despre Polonia și despre polonezi. Jurnalele Reginei Maria sunt pline de însemnări pertinente, unele insolite, în care sunt surprinse literar, nu doar trăirile personale, dar și redarea manifestării interlocutorilor, a situației și a cadrului artistic, social, spiritual polonez. Scriitoarea se pronunță fără opreliști despre oameni: simpli oșteni, țărani sau regi, despre compozitori, istorici, înalți ierarhi, popoare și țări. Puțini literați (scriitori) de vază au realizat asemenea medalioane fără cusur.[14] Nimic nu a scăpat judecății și analizei ei drepte. Putem spune azi, fără teama de a greși, că a fost și rămâne cel mai important și cel mai credibil vector de imagine al României (s.m.). Nici chiar Iorga nu o întrece în această materie.
Am propus în urmă cu ceva ani Institutului Cultural Român, președinte Radu Boroianu, să facă din scrierile sale un vector pentru răspândirea imaginii României în lume, mai ales că Regina a scris în mai toate limbile de circulație internațională. N‑am găsit, cu regret, în această instituție urechile care să mă audă.[15] Încă nu mă dau bătut în promovarea acestei idei, pentru că puține țări de pe continent și din lume au avut în acele vremuri de mare încordare politică și socială personalități de calibrul, inteligența și farmecul Reginei.
La 15 septembrie 1922, mareșalul Józef Piłsudski a făcut o vizită istorică la Sinaia, așa cum am amintit mai sus, punând pe un făgaș nou colaborarea militară cu România, conlucrare pe care o urmărea personal și era foarte interesat de progresele făcute. Aceasta l‑a și determinat să trimită în prealabil, ca atașat militar la București, un ofițer din cercul apropiaților săi, pe Wieniawa‑Długoszewski, militar pe care îl vom întâlni în deceniul următor ca ambasador în Italia și în America, unde s‑a sinucis la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Prima vizită a mareșalului Piłsudski la Sinaia, 15‑17 septembrie 1922, a deschis seria contactelor acestuia cu Curtea Regală a României, liderul polonez efectuând patru vizite oficiale pe meleaguri românești. Un caracter istoric în plan bilateral a avut‑o însă și vizita de răspuns a cuplului regal în Polonia, aceasta fiind efectuată la mai puţin de un an de la cea a Mareşalul Józef Piłsudski la Sinaia, înregistrându‑se, de fapt, o nouă etapă în raporturile bilaterale. Partea polonă, ospitalieră din fire, s‑a întrecut pe ea însăşi în a asigura oaspeților pe tot parcursul vizitei condiții și, mai ales, o cordialitate ieşite din comun. A fost, în opinia noastră, momentul de vârf al manifestării cuplului regal peste graniţă, de fapt unica prezenţă la acest nivel, care a lăsat urme adânci în conştiinţa poloneză cu privire la manifestarea europeană românească. Istoricii au mult de studiat şi de pus în valoare din cele petrecute în aproape o săptămână în plan bilateral româno‑polon. A fost un succes al diplomaţiei şi propagandei româneşti, care a avut cu cine ieşi în faţă, membri în delegație fiind: I.I.C. Brătianu, încercatul prim‑ministru român, arhitect al bunei colaborări dintre cele două țări, I.G. Duca, un politician şi un om de mare fineţe, care, la rându‑i, a folosit din plin această ocazie. Încercările ulterioare n‑au mai avut actori pe măsură. Pentru Piłsudski, cu toate că în acele momente nu mai era în fruntea statului, a fost o revanşă pentru satisfacţiile trăite la Sinaia, dar mai ales pentru Skrzyński, cel care pregătise terenul pentru întâlnirile care au avut loc şi care îl vor propulsa în fotoliul de ministru al Afacerilor externe şi de prim-ministru al Poloniei până în 1926.
Nicolae Mareș
Note:
[1] Mareș Nicolae, Raporturi româno‑polone de‑a lungul secolelor, TipoMoldova, Iași 2016, p. 287.
[2] Regina Maria a României, Capitole târzii din viaţa mea, Memorii redescoperite, Ed. Alfa, 2009, p. 85.
[3] Regina Maria a României, op. cit., pp. 84‑85.
[4] Contele Tadeusz Jordan‑Rozwadowski (19 mai 1866 – 18 octombrie 1928), comandant militar polonez, diplomat și om politic, general al armatei austro‑ungare și din 1914, imediat după izbucnirea Primului Război Mondial, cu același grad este înrolat în Armata poloneză; a avut merite deosebite în înfrângerea Armatei bolșevice, în drum spre Berlin, pe Vistula, în august 1920. În momentul respectiv îndeplinea funcția de comandant al Marelui Stat Major. (cf. Nicolae Mareș – Jozef Pilsudski – monografie, ePublishers, București, 2016). A fost atașat militar austriac la București – unde a avut relații cordiale cu prințul Ferdinand și prințesa Maria /N.M/.
[5] Nicolae Mareş, Încă Polonia…, Ed. Colosseum & Prut Internațional, București – Chișinău 2008, p. 291.
[6] Nicolae Mareș, Relații româno‑polone, p. 290; idem România – Polonia – Relații diplomatice, vol. 1, 1918–1939, Editura Univers Enciclopedic, București.
[7] Cf. Relații româno‑polone de‑a lungul secolelor, Editura TipoMoldova, Iași, 2016.
[8] Cf. Monografia Jozef Pilsudski – menționată mai sus.
[9] Nicolae Mareş, Diplomaţi polonezi şi români, la Bucureşti şi Varşovia, în perioada interbelică, Comunicare la Conferinţa internaţională de slavistică, Bucureşti, octombrie 2011.
[10] Idem op. cit. p.293.
[11] Nicolae Mareș, Jozef Piłsudski – Cugetări și aforisme, Editura Publishers, București, 2017, pp. 68‑70.
[12] Regina Maria a României, Însemnări zilnice, vol. IV, Bucureşti, pp. 277‑279.
[13] Vezi și Henryk Walczak, Maria królowa Rumunii a przymierze z Polską 1919–1938,/ Regina Maria a României și alianța cu Polonia în 1919‑1938 în Przeglądzachodnio-
pomorski, TOM xxVII (lVI) rok 2012 zeszyt 2.
[14] Mai pe larg vezi eseul: Regina Maria a României – scriitor, din cuprinsul lucrării: O stea pe cerul românesc – Regina Maria a României, Editura Fundației România de Mâine.
[15] Propunere scrisă făcută conducerii ICR în anul 2015.
