Spuneam, în precedentul foileton, SF‑ul nostru cel de toate zilele, că vremurile pe care le traversăm (Ioan Țicalo le spune „vremi maștere”) întrec ficțiunile science–fiction. Iar asta ni se întâmplă și‑n existență și‑n „(t)existență”, ca să uzez de o vocabulă adjudecată de Mircea Cărtărescu, dar care, cu ceva vreme în urmă, mi‑a venit în minte și mie, și multora. În existență, după mască peste tot, a năvălit peste noi AI‑ul, Inteligența Artificială. Dacă roboții vor scrie mai bine decât scriitorii, condeierii nici n‑or să mai fie necesari. Va fi ca‑n 451 grade Fahrenheit de Red Bradbury. Programul distrugerii valorilor: „Luni ardem Miller, miercuri ardem Whitman, vineri Faulkner”.
Recent, am citit, în „Acolada”, în traducerea Olimpiei Iacob, un poem scris de Refaat Alareer, profesor de literatură universală și creative writing la Universitatea Islamică din Gaza: „De e nevoie să mor,/ tu să trăiești/ să spui povestea mea/ lucrurile mele să le vinzi/ să cumperi o bucată de pânză/și niște sfori,/ (fă‑l alb cu coadă lungă)/ și un copil, undeva în Gaza/ privind cerul în ochi/ în așteptarea tatei plecat într‑o mistuindă lumină/ fără să‑și ia rămas-bun de la nimeni/ nici măcar de la carnea lui/ nici măcar de la el –/ să vadă zmeul, zmeul făcut de tine zburând deasupra/ și să creadă o clipă că este un înger acolo/ aducând iubirea înapoi.// De e nevoie să mor/ să fie spre aducerea speranței/ să fie spre a fi poveste”. Refaat Alareer, născut în 1979, a scris poemul, ultimul său poem, chiar înainte de a fi ucis, în 6 decembrie 2023, într‑un raid al Forțelor Defensive Israeliene. Era într‑o mașină. A murit împreună cu fratele, cu nepotul, cu sora și cu trei copii ai ei.
Și eu cred că poeții pot aduce iubirea înapoi. Și tot ei sunt cei mai pierzători în războaie, nu regii, nu generalii. Ar fi putut fi scris acest poem de un robot? Nu, cu siguranță. Chiar dacă antipaticul futurolog Yuval Noah Harari ne strigă furioso-demolant: „Vine Cyborgul!” Dar ce mai contează în postumanism o criză umanitară, fie ea majoră?
Mi se pare chiar că animalele, apoi oamenii sunt programați să dispară. Cineva făcea afirmația neinspirată că românii sunt un fel de tolerați în UE, pentru că sunt situați dincolo de „linia catolică”. Numai că marele exilat Vintilă Horia spunea că nu există decât „spațiul de dincolo și de dincoace de omenie”. Și‑i dau dreptate profesoarei de elită Alice Voinescu (Jurnal, 7 februarie 1955), notând că „rolul românilor este de a umaniza un Occident prea abstractizat”. Evident, nici Vintilă Horia, nici Alice Voinescu n‑au avut „complexul europenității”. De acest complex suferă cei care vor să fie întâi europeni și abia pe urmă români și le displace identitatea etnică.
Vreo doi‑trei „rom‑literi”, spre a le spune ca Virgil Rațiu, consideră amor patriae un virus, nu dar de la Dumnezeu, ba chiar infracțiune condamnabilă. Am spus Dumnezeu? Principiile creștine sunt ironizate. Și nu mă întreb, știu răspunsul, de ce l‑a deranjat pe neomarxistul Al. Florian, fără frică de Dumnezeu, spusa „reacționarului” Mircea Vulcănescu, martirul, că „lumea e un deșert de sare și cenușă fără Iisus”. Pe ce se bazează neomarxismul în afară de lipsa de carte, de memorie, de istorie? Cât despre înregimentarea politică, ea îl strivește pe scriitor, dar a fost și este plătită și răsplătită.
Istoricul literar Mihai Zamfir, cu misie diplomatică în Portugalia și‑n Brazilia, stând cu folos în chingi ideologice corect‑politice, dă sfat să depășim Biserica Ortodoxă, care n‑ar mai fi „atractivă”. Ce vă tot alintați că sunteți latini? „Suntem slavi romanizați”. Geaba spune președintele Academiei Române, Ioan‑Aurel Pop, că etnonimul romanes s‑a păstrat numai la români, concluzionând: „Or, este clar că românii nu sunt nici daci, nici slavi și nici cumani (deși au din toate câte ceva), ci predominant romanici și total latinofoni”. Ambasadorul limbii române prin Portugalia și prin Brazil ne vrea slavi. Cât despre suflet, vine de la latinescul suflitus, suflare. Bezbojnic e cuvânt venit de la Stalin.
Nu‑mi place să folosesc la plural sintagma literatură română. Aici mă despart de Ion Simuț cu Literaturile române postbelice (Editura Școala Ardeleană, 2017). Literatura română e una, cu multe diversități (de stil). Stilul face diferența. Și nu e nici „literatură alternativă”. Alternativă la ce? La „stabilopozii morali și intelectuali”, cum îi numea Const. Călin (Domnul să‑i dea Lumină!), care trebuie înlocuiți de „scriitori” (scriu și eu, ca Arghezi, vocabula scriitor în ghilimele), luând premii sforărite, după câteva cronici prietenoase, amabile, contra tarif fix? Așa se face că Nicolae Coande, care scrie poezie înaltă, poate spune: „Poeții sunt mai mulți decât urșii în România”.
Lumea culturală e și ea aproape de SF. „Valorile noastre sunt ruinuri”, declara cineva într‑o emisiune, chipurile, culturală. Dați delete culturii, dar întâi descărcați. N‑am descărcat. Eu nu descarc, merg la librărie. Și‑mi spun că robotul e programat să uite, omul, nu. Trebuia să vină Tom Gallagher să ne avertizeze: „ România renunță la o moștenire pe care alții ar da orice s‑o poată păstra”. Și n‑avea dreptate Günter Grass când spunea că „scriitorii sunt jefuitori de morminte”?
Mihai Gălățanu n‑are pe nimeni în urmă: „Cine‑i fraierul ăla de Shakespeare?” Du‑te la mănăstire, i-ar răspunde „fraierul”. După Gălățanu, „Eminescu era și ăla scandalos, cu sifilisul”. Nici Răzvan Petrescu: „Pentru literatură nu‑i nevoie de talent”. Și pentru că se crede a cincea roată la carul Mare al literaturii, N.P. caută metoda, tehnica de a scrie în timp ce face ce face. Mă întreb de multe ori dacă unii dintre scriitori or fi pământeni sau nepământeni. Mulți se cred nepământeni. Iar românii ăștia care‑s prea români or să dispară nu peste mult timp.
Horia Gârbea, futurologul de la vârful Uniunii Scriitorilor, opinează: „Spiritul național se va estompa probabil” (într‑o anchetă despre viitor). Probabil și posibil. Iată, de 1 decembrie nu mai serbăm Unirea cu paradă, că‑i an electoral și avem treabă să votăm, spre bucuria președintelui nost’. Ritualul purtatului de steag la biserica satului de Zi Națională, ca să fie binecuvântat, se mai păstrează în cine știe ce cătun din munți. Și unde s‑o mai fi îngropând steagul lângă o apă, ca practică de regenerare a vieții, în numele Dogmei creștine, de Înviere, pământul fiind, în Geneză, așa cum se știe, creator de viață? De la Ion Iliescu încoace înstrăinăm pământuri. Și‑l citez iarăși pe Tom Gallagher: „Identitatea unei națiuni și semințele refacerii sale sunt de găsit mai degrabă la sat decât la oraș”.
„Scriitorii” (am folosit iarăși ghilimelele lui Arghezi) dezorientați de aceste vremi tulburi sunt dornici să se reinventeze. Cum? Renunțând la „ciudățenii (vocabula lui Cărtărescu – nota mea), nici măcar interesante, venite dintr‑un spațiu total ignorant, dintr‑o țară fără identitate, fără istorie, fără nimic de așteptat de la ea și de la cei ce‑o locuiesc”. „Ciudățenia” cea mai mare e amor patriae. Și nu le‑a spus nobelizabilul, care deține nenumărate diplome onorifice și trofee, că „în lumea literară, dacă scrii prost (s.m.) ești iubit de toți”? Ba da. Deci, ai tiraje mari?
Prozatorul care nu face nicio concesie co‑pământenilor, doar sieși, dixit: „Scriitorii de azi își blestemă zilele și se dau peste cap să mai smulgă fie și palide aplauze, exagerează cu violența, cu obscenitatea, cu subiecte contorsionate și imposibile, doar or pune capăt căscatului imens al unui public sastisit. Nu‑și dau seama că ei sunt de vină”. Dar pamfletarul își dă seama? Nu exagerează cu temele contorsionate (ca la circ), care nu‑i pot scoate din plictis pe cititorii avizați? Și, atenție, întâi dispare cititorul, apoi literatura.
Ce cultivă școala? Interesul sau dezinteresul pentru lectură? Mulți sunt obsedați de vocabula ultimul: Hanna Bota, Ultimul canibal; Daniel Corbu, ultimul cititor (Moartea ultimului cititor), carte de proză (Editura Junimea, 2024). Doar războiul e continuu: trecem din război în război, de parcă n‑ar mai exista pace. Nu‑i pace nici sub măslinii literaturii.
În ce mă privește, mă feresc de cărțile care scapă judecății etic‑estetice. Și ce dacă unele sunt celebre? Nu cred că incandescentul Petre Țuțea, pe care Mircea Eliade îl numea „fenomenul spiritual” (în 6 octombrie, 122 de ani de la naștere), mergând, după propria‑i mărturie, între gnosis și pistis, între cunoaștere și credință, poate fi ignorat. Numai un ignorant îl poate ignora și‑l vede ca pe un ratat. De ce? Pentru că nu‑i mai place spusa sa celebră: „Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de țăran din Muscel.” Îl pedepsim și pe V. Voiculescu, la 140 de ani de la naștere, prin tăcere? Ce‑i imputăm? Martirajul? Mă opresc aici.
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
