Tatăl meu ar fi împlinit 81 de ani. Se împlinesc 60 de ani de când cel care avea să‑mi devină părinte, Mircea Boșca‑Mălin, a semnat asumându‑și responsabilitatea pentru eliberarea tatălui său din închisoare: pentru că Emil Boșca‑Mălin, deși primise grațierea formală a tuturor deținuților politici, nu prezenta încredere să pășească singur peste pragul de la Jilava și înapoi în societatea comunistă. E o zi cu dublă semnificație pentru noi în familie, dar nu pentru asta o amintesc aici. Nu cred că fereastra virtuală deschisă prea larg către viața personală face cu adevărat bine cuiva; dar asta e altă discuție. Dacă scriu, aici, e pentru a reveni la câteva din ideile din cartea memorialistică Zbucium, idei care îmi par importante. Importante, din nou, nu doar pentru istoria familiei mele, ci pentru o epocă ce nu a apucat să fie suficient studiată și înțeleasă. Reiau mai jos două fragmente din volumul publicat anul trecut la Editura Fundația Academia Civică.
În cei doisprezece ani de temniță, din care luni bune le petrece la izolare, cunoaște penitenciarul de la Văcărești și închisorile de la Lugoj, Aiud, Gherla, Galați, Botoșani, Râmnicu Sărat și Jilava. În 1963, condamnarea îi este comutată la 25 ani de muncă silnică. Pe 29 iulie 1964 este eliberat de la Jilava, prin Decretul 310/ 16 iunie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, prin care 3.467 de deținuți politici sunt grațiați de restul pedepsei care le mai rămânea de executat. Dar, dat fiind că iese din închisoare „nereeducat” și nu prezintă credibilitate în fața regimului, fiind în continuare un „element dușmănos”, este dat în custodia familiei, pe semnătură: mai exact, în cea a fiului său celui mai mic, care pe atunci era student, dat fiind că soția sa fusese obligată să divorțeze, deci nu mai avea… responsabilitate formală asupra lui. La ieșire, chiar înainte de a păși pe poarta închisorii, avocatul, jurnalistul și omul politic Emil Boșca‑Mălin declară – spre disperarea soției și a fiului – că Statul face o mare greșeală că‑l eliberează, pentru că el nu va conteni să facă politică țărănist‑umanistă și nu va accepta niciodată să colaboreze cu regimul comunist „introdus și instaurat mișelește”. Sunt date care provin din relatările tatălui meu, Mircea, cel care a semnat pentru eliberarea părintelui său și care împlinea 21 de ani exact în ziua în care își lua această responsabilitate formală.
Când iese pe porțile închisorii, Emil Boșca‑Mălin se află printre ultimii deținuți politici „grațiați” care părăsesc regimul carceral comunist. Dar pentru el – și știm că mai erau și alții ca el – de fapt amnistia acordată de regimul comunist sub presiune internațională nu era o „grațiere”, un gest mărinimos de ștergere a restului de pedeapsă, ci era de fapt o comutare a pedepsei, o nouă condamnare: scoși din celule, „nereeducații” au rămas strânși în menghina Securității, lipsiți de alinarea unor prietenii sincere, de demnitatea unei munci pe măsura pregătirii, uneori chiar de înțelegerea familiei și de iubirea sinceră a partenerei/ partenerului de viață, și au continuat să fie supuși torturii prin însingurare, umilire, defăimare, suspiciune, degradare socială și economică, violarea intimității, discreditarea familiei, uitare sau chiar „damnatio memoriae”. Pășind afară din Jilava, Emil Boșca‑Mălin și alții ca el au continuat să fie prigoniți în fiecare clipă a vieții lor următoare, ducând cu ei condiția de deținuți.
Din cât am putut înțelege despre bunicul meu cred că a fost, mai presus de orice și în mod excesiv, un patriot. Iar asta explică imposibilitatea regimului și a monștrilor săi de a‑l… „reeduca”. Nu vreau să spun niciun moment prin aceasta că cei care au lăsat garda jos și s‑au împărtășit din dumicatul amar al înregimentării comuniste nu erau, până la un punct, patrioți. Să arunce prima piatră etc. nu cine nu a păcătuit, dar măcar cine crede că n‑ar fi păcătuit, dacă s‑ar fi aflat în locul celor care au făcut‑o! A‑i judeca acum pe cei care s‑au lepădat de crezul lor și de zeghe e ușor și e și corect, atâta vreme cât păcatul lor a fost nu simplul pact cu diavolul – o promisiune forțată cu cleștele de smuls unghii –, ci Vânzarea cu bună știință, Răul cu bună știință, Distrugerea semenilor cu bună știință. Și chiar cu zel. E greu să nu judecăm în alb și negru, dar e în același timp un exercițiu de spirit civic și etic, precum și de umanitate, cred eu, să căutăm să înțelegem contextele și să vedem griurile. Inacceptabil mi se pare, însă, să căutăm să spălăm obraze adânc pătate, să mascăm cinismul și lipsa de regrete, sau să ne prefacem că viața de după ne‑viață a fost la fel pentru toți. Pentru că n‑a fost.
Cred că există oameni pentru care a fi patriot e o calitate: iar o calitate se poate evapora sau poate oxida când intră în reacție chimică cu defectele, cu limitele noastre. De exemplu, unii au pragul de suferință fizică sau psihică mai scăzut, alții cad mai ușor pradă cărnii, unii există prin ceea ce dețin, alții trăiesc o nedisimulată relație de amor cu eul propriu, unii se hrănesc cu elogii, alții cu sudoarea și lacrimile pe care le provoacă semenilor, unii își proiectează întreaga personalitate doar prin prisma realizării socio‑profesionale, alții (poate cei mai mulți) suntem etern șantajabili prin riscul de a pierde ceea ce iubim. Oricare dintre aceste tipuri umane poate renunța la o idee înălțătoare, poate reduce la tăcere o calitate precum patriotismul, bunăoară, ori integritatea, ori urmărirea justiției, ori a adevărului, atâta vreme cât, în celălalt taler al balanței, se insinuează și mai apoi se lăfăie, dintre toate ale noastre, slăbiciunea „aceea” anume.
Mulți dintre noi considerăm îndeobște drept calități cele de mai sus și altele asemenea, pe care am învățat să le recunoaștem cu toții de mici și pe care ni le dorim, făcând, pentru a le atinge, ceea ce ne stă în putință fiecăruia. Există, însă, și oameni pentru care acestea sunt, de fapt, niște pure însușiri de care nu se pot dezbăra: ele le aparțin, îi definesc. Așa cred că stăteau lucrurile și cu patriotismul lui Emil Boșca‑Mălin.
În două dintre fotografiile din fața mea, tatăl și fiul erau studenți și aveau cam aceeași vârstă, adică una la care le‑ar fi fost imposibil să se cunoască. Nu știu dacă ar fi putut fi prieteni. Dar oare nu e asta una dintre întrebările noastre eterne, cu răspuns imposibil: dacă printr‑o minune m‑aș fi întâlnit cu părintele meu/ cu copilul meu având noi aceeași vârstă, oare ne‑am fi împrietenit?
■ Scriitor, publicist
Oana Boșca‑Mălin
