Han Kang și limba tăcută. Personajul feminin din romanul Vegetariana (2007; traducere din limba coreeană și note de Iolanda Prodan, ART, 2021) se îndepărtează nu doar de trup, al său și al soțului, dar și de limbajul verbal. E semnificativ că în spitalul psihiatric, unde ajunge internată de sora ei mai mare, dincolo de voință, există un pom vorbitor, „bătrânul zelkova”. Vorbirea parcă se scurge în natură, devine ea însăși vegetală. Fosta soție, s‑ar spune totodată și fosta femeie, regresează constant înspre tăcere. „Ajunsese să vorbească atât de puțin, încât practic devenise imposibil să comunici cu ea.” Vorbește puțin după o criză, apoi „s‑a închis în tăcerea ei profundă”, când „bolborosea întruna de una singură”. Ulterior, „nu mai vorbește”, îi spune surorii ei infirmierul, în faza când își înlătură perfuzia. Iar finalmente delirează „fericit”.
Disimularea comunicării are la Han Kang sorginte autobiografică, circumstanțială dictaturii de extremă dreaptă. Scriitoarea mărturisește în epilogul la Disecție. Un roman (2014; prefață, traducere din limba coreeană și note de Iolanda Prodan, ART, 2018) că acasă, în copilăria din familie, după și despre teroarea contra Revoltei (1980), se discuta „pe un ton aproape imperceptibil, astfel încât nici eu, nici frații sau verii mei să nu auzim nimic”. Numele unui băiat ucis în Revoltă era ascuns de tatăl autoarei, fapt pentru ea de neînțeles.
Încarceraților de la Revoltă li se interzice vorbirea, iar acest fapt e unul de profundă dezumanizare morală: „Pentru noi, ca oameni, cele șaizeci de minute de tăcere exasperantă au fost ultimele fărâme ale demnității umane pe care încă o mai puteam păstra”. O supraviețuitoare a torturii „nu face conversație cu cei din birou”, față de care păstrează o distanțare politicoasă. În fapt, tăcerea este mai ales penitență morală. Absența comunicării reflectă vina supraviețuirii și reculegerea continuă în urma celor stinși eroic. Eroic și nu „martiric”, ca în revoltele anticomuniste din statele unde bisericile sunt creștine. În regimul dictatorial de extremă dreaptă din Coreea de Sud, la teatru, pasajele cenzurate sunt rostite nearticulat pe scenă, actorii „plăsmuind cuvinte mute”. Și în regim de oralitate, cuvântul își păstrează semnificatul, în semnificant, vorbind în termenii lui Ferdinand de Saussure.
Cartea albă (2016; traducere din limba coreeană și note de Iolanda Prodan, ART, 2019) ilustrează profund onto‑retorica lui Han Kang. Albul este cuvântul deplin, unind antinomia în existență: „albul vieții și al morții”. Naratoarea simili‑autobiografică sau locu(i)toarea textului, care aduce și livrescul în existențial, notează că a citit despre un varșovian că a simțit cum trăiește lângă sufletul fratelui ucis la șase ani. (Să rețin aici că, despărțit de trup, sufletul continuă să trăiască în Disecție.) Înfiat în Belgia, varșovianul auzea în el o voce în limba poloneză, necunoscută, ulterior învățată de el. Cuvintele sunt, nu doar metaforic, dar parcă la propriu, în adecvare cu referința, organice, suplinesc absența corporală. Recitindu‑și lista de cuvinte alese pentru Cartea albă, o carte a cuvintelor aliniate semantic, autoarea din text trăiește o îndoială retorico‑analitică: „M‑am întrebat ce sens avea să pătrundă adânc în viscerele (s.m.) acelor cuvinte?”. Își închipuie prezența, în orașul distrus, a nălucilor, care se salută în limba lor necunoscută ori „fără să aibă nevoie de cuvinte, încuviințează sau dezaprobă, înclinându‑și ușor capul”. Nălucile (umbre, în Disecție) sunt absențele prezente onto‑retoric, ca ființă și limbaj. Sora moartă după două ore de supraviețuire, pe care a înlocuit‑o, firește că „nu a avut timp să învețe limba ei maternă”.
Cuvintele „fac”, oricum, existența: „Vor exista cuvinte pe care va dori să i le spună serenității întunecate ce sălășluiește în această casă, în care ea nu va mai putea locui”. Onto‑retoricul estetizat apare explicit: „Trupul și cuvintele ei nerostite se pierdeau într‑o frumusețe ce avea să dispară în câteva clipe, o frumusețe care deja… se făcuse nevăzută”. „Tăcere” e un cuvânt pus în capul unui fragment dinspre finalul Cărții albe. Paradoxal, însă, limba tăcerii este lichidă, așadar materială, concretă: „Bea tăcerea noastră ce ține loc de cuvinte./ Cuvintele noastre nerostite, dizolvate în fumul ce se ridică la cer, soarbe‑le ca și cum ar fi un ceai sau o poțiune amară, tămăduitoare”. (Și Vegetariana tânjise până la urmă să se hrănească doar cu apă, dincolo de vorbire, într‑un delir al muțeniei.) Chiar și „tăcerea s‑ar metamorfoza”. Iată un fel, nu mai puțin neobișnuit, propriu lui Han Kang, de a afirma puterea proteică a tăcerii.
Han Kang și suspendarea înțelegerii. Când limba e tăcută, înțelegerea e suspendată ori în cel mai bun caz complicată. Iar pe de altă parte, complexă. În Vegetariana (2007), soția nu‑i explică soțului schimbarea alimentară cu încredere: „Îți spun, dar nu cred că vei înțelege…”, iar el nu e convins de metamorfoza ei printr‑un vis, populat cu fețe de cadavre însângerate și putrefacte (prezente extins, real și oniric, în Disecție): „Doar ți‑am spus că nu o să înțelegi…”. Apoi, ea crede că tot ce trăiește în prezent este ceva organic, la limită visceral, venind din abdomen și nu din vis, întrucât nu cunoaște, nu înțelege. „M‑am înșelat”, îi va spune cumnatului ei. Aceeași incapacitate de înțelegere este invocată de cumnat față de soția sa, totodată sora Vegetarienei, care le descoperă relația senzuală, naturistă și naturalistă, cum vom vedea: „Draga mea, pot să‑ți explic. Nu‑ți va fi ușor să înțelegi, dar…”. Deosebirea e că, dacă soțul a râs, soția ultragiată, subit îndepărtată de ei, îi numește pe amândoi „nebuni”.
Naratorul extra‑diegetic știe că vegetarianismul femeii nu este obișnuit, nu are o cauză și un scop sigur: „În cazul lui Yeong‑hie nu era clar motivul pentru care luase o astfel de hotărâre”. E un fenomen singular, dincolo de înțeles și înțelegere. Pentru sora ei, unde au ajuns soțul ei și „vegetariana” (mă văd obligat să pun cuvântul între ghilimele) „depășise orice imaginație și putere de înțelegere”, e ceva absurd. S‑ar spune că în afara limbajului. Îi rămâne intransigența morală în calitate de soție și soră: „Un sigur lucru știa: nu‑l putea ierta pe bărbatul ei pentru ceea ce‑i făcuse lui Yeong‑hye”. Se conturează în roman două victime ale bărbaților, în perspectiva surorii mai mari și, din punct de vedere psihologic, la limita abisalului, totodată a unei surori mai mari.
Falsa vegetariană este o vegetaliană (termenul e necesar), om cu atracție abisală spre vegetal, prin mijlocirea, totuși, onirică, după cum îi va mărturisi surorii care o vizitează la spitalul psihiatric din preajma unei păduri: „Știi cum am aflat? În vis… În vis am văzut totul”. Fără a fi profetică, cu orientare deopotrivă spre viitor și trecut, ea apare ca fiind o vizionară. Ce putem ști sigur este că bolnava neobișnuită este o neînțeleasă, în propria‑i înțelegere, să‑i spunem, onirico‑naturală: „Nimeni nu mă poate înțelege… nici doctorul, nici asistentele… toți sunt la fel. Nici măcar nu încearcă să mă înțeleagă. Îmi dau medicamente cu forța, îmi fac injecții…”. E o abuzată constant, din familia părintească, pe linia tatălui, pe urmă în cuplu și, iată, acum, instituțional. A devenit o altă ființă, una obligată la metamorfoza vegetală.
Naratorul extra‑diegetic, care știe totul, îi recunoaște surorii mai mari și rezistente revelația cunoașterii, la modul retroactiv: „Abia acum, după atâția ani, a înțeles ce vrusese să spună sora ei mai mică”. Atestă abuzul constant asupra acesteia. Își cunoaște acum sora, tocmai când nu‑și mai recunoaște soțul care o sedusese pe cale așa‑zicând naturală, vegetal‑florală. „El, cel pe care ea crezuse că‑l cunoaște îndeajuns de bine, era acum o simplă umbră. – Nu știu cine ești… a murmurat In‑hye (…) Nu e nevoie să ne iertăm unul pe celălalt pentru că… eu nu te cunosc.” O dramă a (ne)cunoașterii e mai puternică decât exigența morală sau moral‑religioasă.
Sora mai mare e tot un fel de victimă a relației interumane, într‑o viață falsă, o viață fără de viață: „Era adevărat: niciodată nu a trăit. Tot ce făcuse din copilărie a fost doar să îndure”. Inexistența generează lipsa înțelegerii: „Și totuși nu putea înțelege de ce (…) nu‑și trăise niciodată propria viață”. Lipsa de viață personală face viața improprie, străină. Prima dramă e existențială. Ea e cu adevărat cauzală. Înțelesul și înțelegerea („Nimic nu are sens”) sunt consecințe. Rezistența ajunge la limită: „Nu mai pot îndura”; „Propria ei viață nu‑i aparținuse niciodată”.
Cu ea e ce e, dar, dincolo de sora cea mică și bolnavă, răspunde de viața fiului: „Inevitabil, va afla ce s‑a întâmplat. Și atunci ce explicație îi va da?” A înțelege rămâne faptul care determină viața.
Ultima întâlnire (legătură) cu sora posedată de o traumă necruțătoare, găsită în pădurea unde se refugiase din spital, nu‑i dezgheață cunoașterea: „Nu vărsase nicio lacrimă pentru că nu putea înțelege. Nu putea înțelege ce voia să‑i spună fluidul rece ce‑i curgea prin venele uscate, îmbibându‑i trupul sfâșiat de durere”. Sentimentul de compasiune este abstras în irațional. Eșecul existenței este unul derivat din necunoaștere, din incapacitatea de înțelegere, în dublu sens, de a ști și de a solidariza.
În Disecție. Un roman (2014), după uciderea unor cetățeni de propria lor armată, „nu puteai înțelege” cântarea imnului național la o ceremonie funerară. Imnul fusese cântat de revoltați tocmai pentru a opri armata să ucidă. Dar suspendarea înțelegerii continuă.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
