Diplomația modernă poate fi înțeleasă și ca arta bunei vecinătăți la distanță. Ducându‑și cu sine țara natală, atât din punct de vedere cultural, cât și din punctul de vedere al dreptului internațional, diplomatul se așează în contact nemijlocit cu țara care îl primește ca ambasador. Cu alte cuvinte, un bun diplomat își duce cu el țara de unde vine până în inima țării în care este primit, deschizând astfel o zonă de contact, o zonă de bună vecinătate între două țări aflate, poate, la mii de kilometri distanță. Între București, capitala României, și Beijing, capitala Chinei, sunt mai bine de șapte mii de kilometri distanță, dar acest lucru nu se simte pentru că ei sunt străbătuți mai iute ca gândul datorită fructuoasei colaborări culturale dintre România și China, datorită realului interes și realei generozități manifestate de autoritățile și oamenii de cultură chinezi față de cultura română, și datorită modului în care diplomația română a reușit să mențină legăturile dintre Republica Populară Chineză și România statornicite pe făgaș diplomatic pe data de 5 octombrie 1949.
Aceste legături trainice s‑au concretizat și într‑un bogat program de traduceri din literatura română în cea chineză și din literatura chineză în limba română inițiat de grupurile editoriale Contemporanul & Ideea Europeană, din România, și Liaoning, din China. În cadrul acestui proiect au fost publicate în limba română patruzeci de lucrări, mergând de la studii de istorie culturală și clasici ai gândirii chineze precum Confucius și Lao Zi sau antologiile de poezie clasică chineză până la literatura contemporană chineză. În China, au apărut traduceri din scrierile unor autori precum Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Nicolae Breban, Eugen Uricaru sau Aura Christi. În același timp, au fost traduse și monografii sau eseuri istoriografice semnate de Ioan‑Aurel Pop și de Răzvan Theodorescu. Am avut bucuria să‑mi văd și eu tradusă o lucrare în cadrul acestui program editorial, e vorba de cartea Națiune, modernizare și elite românești, traducere realizată de Xin Jing și Qu Yan, cărora le mulțumesc și cu această ocazie pentru efortul și erudiția pe care le‑au investit în această operațiune dusă la capăt cu strălucire. De ce spun acest lucru? Pentru că, după cum relata jurnalistul Dan Tomozei la lansarea din iunie 2024 a celor trei cărți, Cele două Europe, semnat de Răzvan Theodorescu, în traducerea realizată de Dong Xixiao și Zhang Qian, Istoria României moderne de Ioan‑Aurel Pop, în traducerea lui Zhao Xuelin, și Națiune, modernizare și elite românești, doamna Yan Weiping, responsabila proiectului de colaborare cu România din cadrul Editurii Poporului din Liaoning a declarat că: „În condițiile în care piața de carte din China este foarte mare, există dificultăți în promovarea titlurilor care aparțin culturilor și țărilor mici. Pentru ca o carte să ajungă la cititorul chinez, este foarte importantă calitatea traducerii. Deși volumele semnate de Mircea Platon și Ioan‑Aurel Pop includ formulări destul de greu de tradus în limba chineză, ne‑am bucurat să vedem că prima ediție a fiecărui tiraj a fost epuizată, iar la al doilea tiraj am primit, de asemenea, un răspuns bun de pe piață”[1].
Citirea acestor rânduri m‑a făcut recunoscător traducătorilor, dar și curios. Interesul lor pentru cultura română a stârnit interesul meu pentru modul în care poate fi înțeleasă istoria culturii române în China. Migala traducătorilor chinezi, care e și o formă de generozitate, a dat naștere afecțiunii mele pentru ei. S‑a născut un joc al ecourilor culturale care ne adâncesc reciproc. Până la urmă, personalitatea fiecărui om, ca și a fiecărui popor, este alcătuită din elemente universale și din trăsături idiomatice, greu de tradus, greu de convertit în altă limbă, în alt sistem de semne. Identitatea unui om, ca și a unei națiuni, ține de acest strat profund, și exercițiul de traducere dus la bun sfârșit de oamenii de cultură chinezi presupune o apropiere de cultura română, un nivel de intimitate culturală pe baza căreia se construiește exact buna vecinătate de la distanță de care vorbeam la început. Prin intermediul acestei traduceri, o întreagă pleiadă de autori români din secolele al XIX‑lea și al XX‑lea au devenit accesibili cititorilor chinezi.
Îmi va fi iertat entuziasmul la ideea că A. D. Xenopol, Iacob Negruzzi, Alexandru Vlahuță, Vasile Alecsandri, Petru Th. Missir, N. A. Bogdan, Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu (primul om de stat român care, însărcinat de Regele Carol I, a stabilit contact diplomatic, la Paris, în 1881, cu diplomatul chinez Zeng Jize, trimis al împăratului chinez Guangxu[2]) și mulți alții, despre care am scris în acea carte, au ajuns astfel mai aproape de conștiința cititorului chinez. Că așa stau lucrurile o indică și faptul că, în primele luni ale războiului din Ucraina, într‑un ziar din Hong Kong apărea o relatare referitoare la refugiații ucraineni din Iași. Pentru a descrie situația, articolul făcea trimitere la peisajul uman al Iașului din Primul Război Mondial, al Iașului capitală de război copleșită de refugiați, și cita pentru aceasta paginile pe care i le‑am dedicat lui N.A. Bogdan în cartea mea. N.A. Bogdan, un strălucit istoric al Iașului și cronicar al vremurilor de restriște dintre 1916 și 1918, funcționând ca ajutor de primar al Iașului în acea perioadă.
A înțelege istoria sprijinit pe tradiție înseamnă a te baza pe acumulările de înțelepciune ale trecutului pentru a putea distinge mai uşor nuanța prezentului. Cei care ignoră trecutul sunt cei care redescoperă roata la fiecare generație, cei care nu mai apucă să înțeleagă decât formele primare, pe care le descoperă cu ochi naivi, ratând astfel nuanța specifică a fiecărei epoci și a fiecărui context. Pentru acești oameni așa‑zis moderni, vechiul e nou, iar noul e invizibil. Buna așezare pe verticala tradiției culturale îți conferă avantajul de a porni de la universal și permanențe, asimilate și structurate, pentru a discerne ce e nou, ce anume creşte din noua situație istorică. Modernizarea are astfel nevoie, pentru a se construi organic, de ne‑uitarea tradiției. În cartea mea, Națiune, modernizare și elite românești, am încercat să scot la lumină acele figuri, care uneori au alcătuit o generație, alteori au rămas solitare, conștiente de nevoia de continuitate, pentru care modernizarea nu însemna o eradicare a moștenirii trecutului, ci o înflorire a ei. Evoluția se sprijină pe stabilitate, iar stabilitatea pe pace, pe liniște. Civilizațiile înseși sunt caracterizate prin sedentarism, prin statornicie, prin cultivarea aceluiași pământ moștenit din moși‑strămoși. Nu există în istorie civilizații nomade. Înțelepții chinezi au pecetluit acest lucru în cărțile clasice, cum ar fi în Zhōngyōng (中庸), în care Kung îi lămurește ducelui Ngai înțelesul „omeniei”: „Această omenie/ humanitas/ etică este chiar omul. Prima datorie a acestuia este afecțiunea față de rude, aplecarea cu dragoste asupra lor. Dreptatea e ceva ce crește din pământ în armonie cu solul și cu bolta cerească. Trebuie să știi să onorezi talentul cinstit. Ritualurile și formele de politețe derivă din diversele grade de afecțiune pentru rudele noastre și din onorurile acordate celor vrednici în funcție de meritele lor”.
După cum notează Ezra Pound în versiunea lui din cărțile clasice al confucianismului, ideograma pentru „omenie” sau humanitas reprezintă vasul folosit la ofrandele de vin, mei sau apă aduse zeilor. Astfel, notează Pound, „omenia este născută din agricultură, în vreme ce nomadul nu poate trece de conceptul de oile mele și oile tale”.
Legătura dintre omenie și civilizația sedentară care permite contemplarea creșterii oamenilor, animalelor și plantelor este confirmată în Dàxué (大学), unde Confucius scrie că: „Marea învățătură [studiul adulților, măcinarea porumbului în mojarul capului pentru a‑l face bun de folosit] se înrădăcinează în elucidarea modului în care inteligența se dezvoltă datorită procesului de a privi direct în propria inimă și de a acționa conform rezultatelor; este înrădăcinată în a veghea cu afecțiune modul în care oamenii cresc; e înrădăcinată în atingerea odihnei, în a fi liniștit în desăvârșit echilibru”.
Închei parafrazând aceste idei și spunând că sper ca România și China să continue să se uite cu afecțiune una la cealaltă, să vadă cum cresc bine înrădăcinate în solul lor, în personalitatea lor națională, și tocmai de aceea privind cu încredere și omenie în viitor.
■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar
Note:
[1] https://dantomozei.ro/2024/06/16/autori‑romani‑publicati-in‑china‑razvan‑theodorescu‑mircea‑platon‑ioan‑aurel‑pop/.
[2] Cf. Radu Sava, Reflecții asupra relațiilor româno‑chineze 70 de ani de raporturi diplomatice: Convorbiri cu Excelența Sa ambasadorul Romulus Ioan Budura (Sibiu: Editura Universității „Lucian Blaga”, 2020), pp. 13‑15.
Mircea Platon
