Calea aleasă este aceea a recompunerii unei mitologii actuale a satului ce-şi trage seva de trăinicie din izvoarele veşniciei, la care se referise, desigur într-un alt registru, şi Lucian Blaga în demonstraţia sa filosofică. Aşadar, personajul principal al romanului se revelează a fi satul Ciuturi, din frumoasa Câmpie a Sorocii, al cărui destin, prin istorie şi prin istorii, aluvionează multiple biografii umane, bulversate şi ele în evoluţia lor cotidiană, zbuciumată.
Masiv, construit în perspectiva unei monumentalităţi panoramice asupra satului basarabean contemporan, romanul lui Ion Druţă, Povara bunătăţii noastre (Editura Cartier, Bucureşti, Chişinău, 2012. Ediţia a VII-a, definitivă) este, din multe puncte de vedere, unul reprezentativ atât pentru creaţia autorului, cât şi pentru literatura română de dincolo de Prut. Evocator şi nostaligic, baladesc şi rapsodic deopotrivă, el se alătură, fără tăgadă, pe linia unui fabulos diurn, epicii povestitorilor descinşi din matricea narativă impusă de Ion Creangă şi continuată, în amploare, de Mihail Sadoveanu, completând astfel, cu o coordonată distinctă a personalităţii sale, primul aliniament de vârf al prozei noastre de după cel de al doilea război mondial, marcat de Marin Preda, Petru Dumitriu şi Eugen Barbu (cu toţii născuţi în deceniul al treilea al secolului trecut).
Publicat în 1970, într-o perioadă în care orice creaţie artistică, zămislită în cadrul suveran al Uniunii Sovietice, trebuia să se armonizeze dezideratelor ideologice ale strategiei partinice din domeniu, el surprinde (cel puţin azi) prin abilitatea prozatorului de a lăsa punţi de posibilă interpretare (labilă) care să satisfacă, pe de o parte, exigenţele acelei cenzuri vigilente, dar pe de altă parte să nu se îndepărteze de realităţile dramatice ale lumii satului tradiţional, din care se ridicase el însuşi, supus transformărilor colhoznice. Calea aleasă este aceea a recompunerii unei mitologii actuale a satului ce-şi trage seva de trăinicie din izvoarele veşniciei, la care se referise, desigur într-un alt registru, şi Lucian Blaga în demonstraţia sa filosofică. Aşadar, personajul principal al romanului se revelează a fi satul Ciuturi, din frumoasa Câmpie a Sorocii, al cărui destin, prin istorie şi prin istorii, aluvionează multiple biografii umane, bulversate şi ele în evoluţia lor cotidiană, zbuciumată.
E filtrată în evocarea acestei întinderi de pământ o unduitoare dragoste, ca pentru o fiinţă vie ce vine spre azi dintr-un îndepărtat trecut imemorabil: „Câmpia Sorocii…/ O fi fost cândva pe aici, cu mii şi mii de ani în urmă, o mare limpede şi blândă. O fi secat încetul cu încetul, s-o fi călătorit prin alte părţi, dar s-a tot dus, lăsând câmpiei moştenire 
chipul larg cât o suflare de cer, cu valuri abia-abia însemnate./ Or fi crescut pe aici, odată demult, păduri adânci şi dese. Le-o fi ars vreun pojar, le-o fi pustiit vreo furtună, dar s-au dus, şi numai largul câmpiei mai musteşte un dor stăbun după ele, cercând în fiecare primăvară să lege un freamăt verde peste trupul său pârjolit./ S-or fi înălţat pe aici, cândva demult, un cârd de munţi cu creste cărunte, răcorite sus, în albăstrimea cerului. Vremea i-o fi măcinat, cutremure mari de pământ le-or fi crăpat temeliile, dar s-au dus munţii, şi numai păsările câmpiei rătăcesc zile întregi undeva sus, printre nouri, căutând piscurile mândre de altădată./ Câmpia Sorocii…” Aici satul Ciutura apare ca emblematic prin freamătul destinului său urmărit în anii de după război, când lumea era încă destul de confuză căci suportase trecerea atâtor evenimente, ca un tăvălug, peste vatra sa: „Odată cu începerea războiului, fierbea lumea întreagă, fierbea Ciutura (…) Nu e mare taină la mijloc că biata Basarabie, veşnic trecută dintr-o ţară în alta, atunci ajunsese la culmea răscrucilor. Românii chemau veşnic infanterişti să jure tricolorului, ruşii îi ademeneau cu drapelul roşu. Anunţau mobilizare generală şi unii şi alţii. Te duci cu ista, te pomeneşti că lupţi împotriva celuia, te duci cu acela, va trebui să lupţi împotriva istuia”. Dar, războiul s-a terminat acum şi satul căta a-şi relua viaţa normală, întorcându-i-se cei plecaţi să lupte aiurea: „Treceau prin mijlocul satului invalizi în cârje cu medalii noi nouţe «Za vzeatie Berlina», treceau foştii ostaşi ai lui Antonescu, eliberaţi de prin lagăre, treceau văduve de război şi văduve rămase acum, pe vremea foamei, treceau copii gata să se prindă de mâna oricui, doar-doar îi vor duce undeva”. Pe acest fundal se dezleagă una din dramele obişnuite la ţară: fata ce stă între doi flăcăi, care şi-o doresc fiecare soţie, într-o rivalitate făţişă, şi de obicei puterea alegerii nu-i aparţine. Nuţa lui Onache Cărăbuş („Era numai una în toată Ciutura, în toată Câmpia Sorocii, în toată Uniunea Sovietică”) trebuise să aleagă între Mircea şi Nică („Doamne Dumnezeule, ce mai soartă amară i-a trimis Cel de Sus! Cum s-a mai săturat ea de aceste două chipuri, de aceste două focuri între care i-a fost dat să ajungă /…/ de la şaisprezece ani i se scurgeau ochii când la deal, când la vale”), iar soarta i l-a hărăzit pe primul. Mircea s-a înrolat în Armata Roşie („împreună cu Armata Roşie au trecut Nistrul, retrăgându-se spre răsărit. S-a dus şi dus a fost pentru ani de zile”) în vreme ce Nică s-a înrolat în armata română. Acum el rătăcea prin păduri, clandestin, căutând a ajunge să poată trece Prutul în România. Reîntâlnirea celor trei are loc într-un moment în care Mircea, întors în sat, îşi luase nevasta la câmp, pentru încărcarea snopilor în căruţă („O fi ştiut ea, bătrâna, înţeleapta Câmpie a Sorocii că pe oriunde i-ar fi purtat războiul, oricare ar fi fost soarta lor, odată şi odată, copiii ei se vor întoarce, osteniţi şi înfometaţi. Şi-a avut dreptate, s-au întors osteniţi şi înfometaţi”). Rivalii de odinioară nu mai au nimic de împărţit („a fost cândva prima lui dragoste, o dragoste în care el a dat cu piciorul, dar care l-a ţinut minte şi a venit acum să-l ierte”), în afară de puţina mâncare cu care Nică este îmbiat, după ce le ajutase la încărcatul carului cu snopi. Era o împăcare dureroasă cu o soartă vitregă pentru toţi, iar acum Nică trebuia să plece, să dispară pentru totdeauna din sat: „Soarta lor e prea felurită. Ei doi urmau să se întoarcă în aceeaşi seară la casa lor, la vatra lor, iar el mai avea încă multe drumuri, şi apoi cine ştie ce-l pândea pe drumul acela – poate lagăre, poate un glonţ, poate o lume rece şi străină”. Motivul acestui tip de conflict e frecvent în literatura română. Liviu Rebreanu l-a abordat cu mult realism, diferendul dintre cei doi rivali sfârşind prin moartea celui mai slab. La Ion Druţă deznodământul e oarecum liric, tocmai pentru că înfruntarea celor doi nu mai are nici un rost după ce războiul hotărâse în locul lor. Plecarea lui Nică în necunoscut echivalează în fond cu moartea.
De aici înainte, romancierul urmăreşte viaţa cuplului Mircea – Nuţa, evoluând în linia evoluţiei satului însuşi, cu frământările oamenilor care iau, vrând-nevrând, calea colhozului, cu întreg tipicul de rutină al acestuia; Mircea se califică tractorist, muncă istovitoare, pe care, la un moment dat, o abandonează apucându-se de politică („Mircea era fericit că face politică”) şi urcând astfel în ierarhiile de conducere ale comunităţii, fiind de altfel un om sârguincios şi capabil. Nuţa rămâne să-şi crească copii, să gospodăreasăcă acasă dar, mereu abandonată de soţ, sub pretextul îndatoririlor obşteşti, între ei creşte o tensiune ce duce la despărţire. Tentativa acesteia de plecare din sat, pe un drum pe care cândva apucau ciuturenii în speranţa izbăvirii de rău, în preajma unei mănăstiri, este acum deturnat. Drumul a fost anulat de stăpânirea ce desfiinţase şi mănăstirea. Drumul rămâne astfel, unul… simbolic iar prozatorul scontează tocmai pe semnificaţia locului închis, care devenise satul, fără nici o ieşire de-acum spre vreun alt univers uman („la fel ca Ciutura a avut cărarea aceea o soartă grea şi încurcată. La început a fost cărare, apoi câteva sute de ani – drum cu nume în toată câmpia, pe urmă iar a ajuns cărare /…/ Ciutura îşi avea drumuşorul ista. Şi nu era el cine ştie ce, dar o fi fost, pesemne, urzit într-un ceas bun, căci ştia feri lumea de primejdie, ştia să-i scoată pe oameni din sat, ştia să-i aducă cu vremea înapoi la vetrele lor./ Trecut-au de atunci vremuri peste vremuri. Din mănăstire n-a mai rămas nici măcar temelia, din pădurile câmpiei – puţin de tot /…/ Cum şi prin ce fel li s-a luat ciuturenilor drumul cel vechi, nu mai ştie nimeni /…/ Drumul cel vechi trăia însă în subconştientul ţăranilor”).
Un reper în dinamica întâmplărilor satului, a evoluţiei acestuia, a transformărilor lui în actualitate, e bătrânul Onache, tatăl Nuţei, martor şi mărturisitor prin vremuri istorice şi naturale, ca o conştiinţă umană a permanenţei. E în felul său un mucalit şi un înţelept deopotrivă, tipologic înrudindu-se cu Moromete, numai că, mai contemplativ şi mai interiorizat: „Ciuturenii, când îl zăreau pe uliţă, zâmbeau, căci niciodată n-ai fi putut spune: are vreo treabă omul acela sau a ieşit să vadă ce mai face lumea?… Şi sara, şi dimineaţa, şi pe vremea semănatului şi secerişului, păşea mândru, încetinel, întorcând capul la stânga ori la dreapta cu multă îngrijorare, de parcă ar fi purtat în fundul pălăriei un cuib de rândunele şi n-ar fi vrut să le deranjeze. După fiecare sută de paşi se oprea să răsufle puţin, căuta în urmă să vadă cât a mers şi se mira cumplit, părându-i-se că a ajuns grozav de departe”. El are perspectiva succesiunii anotimpurilor – prin ochii lui prozatorul scrutează câmpul cuprins de arşiţa secetei („s-a uscat şi păpuşoiul, iar puţinul pe care l-au cules au fost obligaţi să-l predea la stat (…). N-au avut ce strânge nici acolo unde au pus cartofi, nici acolo unde pliviseră fasolea. A ars totul de secetă (…) s-a uscat însă pelinul pe haturi şi asta era culmea (…) peste Câmpia Sorocii s-a abătut una din cele mai mari nenorociri – se usucă pelinul”) ori cotopit de bătaia ploilor („au căzut ploile cele mari, ploi calde, rotitoare, şi pădurile şi livezile, grădinile, cu ce-au avut, cu ce-au putut, au alergat în întâmpinarea sărmanilor oameni (…) până a venit vremea păpuşoilor, iar moldoveanul cum ajunge la păpuşoi, îşi face cruce că a scăpat”) sub aceleaşi priviri se derulează ritualica datinilor: nunţile („nunţile din Câmpia Sorocii nu-şi au un canon hotărât. Totul depinde de roada anului, de avutul socrilor, de voia bună a mesenilor. Se întâmplă nunţi ce ţin câte patru-cinci zile la rând, dar se întâmplă şi nunţi de o singură zi (…) după socoteala lui badea Onache, în toamna aceea, colhoznicii nu prea aveau ce se lua cu petrecerile”), sărbătorile Anului Nou („Pe toate drumurile trec, înnotând prin omăt, cete de colindători. Duc colaci înşiraţi pe beţe, duc în trăistuţe, la şold, nuci şi covrigi, schimbă din mers, colinde între ei (…) Fetele nu-şi mai pot găsi loc. Ba-s la o fereastră, ba vin la alta şi tot caută să ghicească, şi tot ascultă – li se tot năzare că vin, scârţâie portiţa, se aud paşi (…) căci printre colindători o să vină neaparat şi cel care le va fi sortit”). Şi aşa mai departe, contemplarea amurgurilor ori jelaniile înmormântărilor etc.
Romanul se construieşte rapsodic pe un fir epic pe care se înfăşoară ca pe un fus de tors, spectacolul satului basarabean. Tabloul e pastelat, are linii de fineţe şi poartă în el ceva din atmosfera bucolică a unei închipuiri ce se destramă pe-ncetul sub penetraţia brutală a elementelor modernităţii. Onache însuşi se stinge semnificativ odată cu lumea sa, moartea fixându-l simbolic în elementarul vieţii sale tradiţionale: „Cam pe la miezul nopţii s-a stins focul, iar pe la aprinsul zorilor s-a stins şi Onache. A murit pe acelaşi scăunaş josuţ, cu vătrarul în mână, cu faţa spre cuptor. Şi, chiar mort fiind, el mai rămânea să stea pe scăunaş, şi numai fruntea îi scăpase jos, pe piept, de parcă bătrânul făcea ultima încercare de a pătrunde în miezul acestei minuni – te aprinzi dintr-o nimica toată, topeşti o lume cu flacăra sufletului tău, dar vine un fluture negru şi te stinge, te îngroapă, te duci şi nu mai eşti”.
Romanul Povara bunătăţi noastre, al lui Ion Druţă, are alură epopeică în cuprinderea destinului contemporan al satului basarabean, cu eroi ce mizează însă pe un dramatism dedus din trăirea faptului diurn, chiar tern, al vieţii, într-o istorie ce le impune cu de la sine putere, dimensiunea existenţialităţii lor funciarmente perdantă.
