Importanţa tradiţiei şi sintaxa implicitului domină vizita lui Bodiu la Beijing, mai bogată în experienţe turistice – Marele Zid, templul Lama, stadionul olimpic, Hutong, piaţa Tiananmen – şi mai relevantă în economia mozaicului politic, graţie participării lui Andrei Bodiu la Conferinţa Mondială a Institutelor Confucius, dar şi analizei mecanismelor prin care China se raportează mediatic la Occident, concentrate subtil într-un termen unic: „disproporţia”.
Anticipând curiozitatea iscată de dubla sa experienţă chineză – vizitele din iunie 2010 şi decembrie 2012 –, Andrei Bodiu reacţionează cu o eleganţă preventivă şi oferă în 2013, graţie Editurii Tracus Arte, China, jurnal în doi timpi. Transcriere sensibilă a imersiunii autorului în dinamica unei ţări fascinante, cu un discurs ce escamotează premeditat locurile comune şi informaţiile turistice, „privilegiind viaţa” – potrivit mărturisirii din preambulul volumului – jurnalul este şi un elogiu subtil adus ospitalităţii gazdelor de la Shenyang, dar şi o mostră de receptare decomplexată a unei alte paradigme culturale şi a unei alte mentalităţi decât cea occidentală.
Strict tehnic, jurnalul consemnează călătoria din decembrie 2012, încorporând progresiv accentele mnezice ale celei din 2010. Începută sub semnul neliniştii provocate de perspectiva unui voiaj de peste dou
ăzeci şi patru de ore, dublată de un incident virtual funest pentru cineva mai superstiţios decât Andrei Bodiu (pentru care tripleta de 12 a unei date şi etajul 13 al hotelului din Beijing nu sunt deloc de neglijat) – uitarea ochelarilor în aula universităţii şi recuperarea lor la o oră mai degrabă inumană, 4.30 – experienţa chineză îşi dezvăluie treptat protagoniştii, autorul fiind acompaniat de alţi doi profesori români, Gavril Budău şi Adriana Florescu, şi de un profesor chinez, Yang Zahoyu, directorul Institutului Confucius la Universitatea Transilvania din Braşov, iar evoluţia lor prin aeroporturi şi avioane declanşează reflexul comparatist al omului de cultură, atent la orice nuanţă comportamentală, de civilizaţie sau mentalitate, angrenat constant în descifrarea implicaţiilor economice sau culturale ale tuturor fragmentelor care-i ocupă retina sau memoria, fără a uita însă relevanţa imediatului uman. Astfel, un detaliu precum ceaţa portocalie de la prima sa aterizare pe aeroportul din Beijing, indiciu al poluării generate de masiva industrializare care a determinat miracolul economic chinez, face corp comun cu rememorarea impresiei puternice create de stadionul construit pentru Jocurile Olimpice din 2008, când „rectorul Vişa, furat de «peisaj», a zăbovit pe stadion, lăsându-ne să ne întrebăm dacă nu s-a pierdut”, cu observarea atentă a „Babelului” din aeroport şi cu aprecierea (trans)estetică a poemelor scrise de profesorul Yang pentru soţia sa: „E drept, imaginarul e cel din poezia chineză clasică, dar sentimentele, sentimentele sunt mai puternice decât influenţele literare”.
Aeroportul din Beijing echivalează cu o primă lecţie de civilizaţie chineză şi, mult mai important în economia jurnalului, cu o esenţială lecţie despre irelevanţa naraţiunii în ecuaţie cu trăirea: „În China – notează autorul –, ca şi în State, totul este «big». Atât de «big», că nu ajunge doar povestit, trebuie văzut”. Însă, înainte ca lecţia să devină prelegere, intervine un scurtcircuit diaristic, apoi anxietatea generată de spectrul unei răceli; în cele din urmă, coloratura anecdotică a preţului prohibitiv al ceaiului din aeroport personalizează simpatetic discursul. Anxietatea e, de altfel, mai degrabă premonitorie, întreaga experienţă chineză desfăşurându-se sub zodia frigului.
Decomplexarea reclamată de imperativul experienţei, al „văzutului” amintit mai sus, echivalează deseori cu o detaşată confruntare a prejudecăţilor. O mostră în acest sens este furnizată încă din notele de aeroport: „Pasagerii sunt, în general, bărbaţi înalţi. În răspăr cu locul comun, conform căruia chinezii sunt mici şi seamănă toţi. Sunt foarte, foarte diferiţi […] În China sunt 56 de grupuri etnice şi asta se vede mai ales în aeroporturi”. Cu această precizare, reflexul documentar al omului de cultură revine, ranforsat câteva rânduri mai jos, odată cu intrarea în Manciuria, de o extensivă incursiune în istoria Chinei, în compania excelentei analize a lui Henry Kissinger, care demonstrează că ofensiva economică a Chinei reprezintă un act de revenire la poziţia supremă de până în 1800, acţiune simbolic simetrică refondării imperiului de către Împăratul Galben.
Sosirea la Shenyang marchează revenirea la oameni şi la ceea ce se trăieşte în fiecare zi, odată cu reîntâlnirea cu George Chen, „polivalentul angajat al Biroului de Relaţii Internaţionale al Universităţii Jianzhu” şi cu inegalabila ospitalitate a gazdelor. Departe de a se limita la consemnarea scenografiei primei zile în Shenyang, Andrei Bodiu reconstituie istoria relaţiilor instituţionale care au dus la această vizită şi rezumă programul ei, amendând apetenţa chinezilor pentru schimbări de ultim moment, pentru ca în secvenţa următoare să schimbe registrul, lansându-se într-o descriere culinară configurată de experienţă personală, reflecţie culturală şi o rafinată ironie.
În acest melanj aparent haotic găsim observaţii subtile pe marginea ritualizării mesei în cultura chineză: „Mesele în China sunt esenţiale, parte a culturii milenare a ţării. Sunt cel mai bun loc pentru comunicare sau pentru evitarea comunicării”. De altfel, spectacolul culinar îl fascinează constant pe autorul jurnalului, descrierea altei mese dezvăluind, dincolo de atenţia la varietatea felurilor, interesul faţă de fraternizarea accentuat protocolară, de felul în care se bea şi se ciocneşte la masă, urându-se „cambei”, adică noroc, experienţă devenită anecdotică graţie omofoniei. „Cea mai simpatică întâmplare – notează Andrei Bodiu – rămâne cea a poetului Alexandru Andriţoiu care, aflat în Coreea de Nord, s-a întrebat, după ce a fost îndemnat să ciocnească şi să spună «cambei», de unde ştiu coreenii «că eu cam beau»”. Alături de Mao Tai, care – aflăm din tabloul detaliat pe care autorul îl face ierarhiei stricte a alcoolului chinez – ocupă palierul superior al rachiului, în sfera lui „cambei” intră şi berea, metamorfozată în protagonista unei secvenţe din prima vizită, când, dublată de atmosfera populară a unui restaurant dintr-un orăşel mic, declasează kitsch-ul din peşterile de la Benxi. Dar, cum orizontul de aşteptare al privirii receptoare – sau, mai bine zis, al gustului receptor – înseamnă totul, spectacolul culinar chinez îşi arată curând şi o carenţă impardonabilă: „… nu există desert. Fructe şi atât. Nu tu prăjituri, nu tu tort. Nici chiar aşa”.
Incursiunea prin magazine, mereu în grup şi în compania lui George Chen, se transformă într-o poveste cu accente personale – jucăriile dorite de Tudor, fiul lui Andrei Bodiu – despre un fenomen global, „original copies”, redimensionează ritualic şi economic povestea ceaiului, iar drumul cu maşina declanşează o spontană şi neaşteptată apreciere retroactivantă a circulaţiei… bucureştene, calificată drept „o dulce copilărie” în comparaţie cu haosul agresiv al circulaţiei din Shenyang.
A doua privire/trăire a vieţii campusului din Shenyang îi dezvăluie vizitatorului impecabilul mecanism birocratic al gazdelor, perfectat timp de milenii şi deloc străin de implicaţiile tipice unui perimetru supravegheat. Rigiditatea ierarhiilor, dar şi disciplina academică impresionantă a studenţilor sunt frapante, într-o societate în care a fi student reprezintă o şansă care trebuie „valorificată din plin”, un privilegiu greu de obţinut, la care se ajunge – mulţi pică – în urma unui examen naţional. Disciplina caracterizează obsesiv spaţiile de lucru şi de studiu descrise de jurnal, indiferent că este vorba despre personalul din bucătăria campusului sau de fabrica Solar Park din Boding.
Motiv de anxietate constantă pentru autorul jurnalului, tendinţa gazdelor de a schimba mereu programul guvernează şi „data în care se repetă de trei ori 12”, adică 12 decembrie 2012, când este prezentată activitatea Institutului Confucius din Braşov. Tentativele de a explica fenomenul eşuează în resemnare: „Ei vor face, oricum, mai departe, la fel. «Regatul de Mijloc», China, s-a crezut timp de milenii centrul lumii, toate popoarele învecinate şi mai îndepărtate fiind tratate la fel, timp de milenii, drept «barbare». Modernitatea oferă continuu provocări, dar «Regatul de Mijloc» e un uriaş care asimilează ce şi cum vrea”.
Asumată programatic, prudenţa abordării subiectelor politice şi reticenţa amfitrionilor mai în vârstă – tinerii fiind ceva mai deschişi – îi limitează lui Andrei Bodiu o privire directă în viaţa politică a Chinei, tabloul acesteia configurându-se din „frânturi” şi date occidentale. O asemenea frântură vine din rememorarea vizitei din 2010, atunci când vizitatorul a constatat că în campusul Tsinghua se venerează cu sfinţenie diverse locuri prin care a trecut „chairman” Mao; de altfel, portretul său uriaş domină şi azi Piaţa Tiananmen.
Importanţa tradiţiei şi sintaxa implicitului domină vizita lui Bodiu la Beijing, mai bogată în experienţe turistice – Marele Zid, templul Lama, stadionul olimpic, Hutong, piaţa Tiananmen – şi mai relevantă în economia mozaicului politic, graţie participării lui Andrei Bodiu la Conferinţa Mondială a Institutelor Confucius, dar şi analizei mecanismelor prin care China se raportează mediatic la Occident, concentrate subtil într-un termen unic: „disproporţia”. Cartea se citeşte cu folos şi cu plăcere, nu numai datorită mostrelor de inedit socio-cultural pe care le conţine.
